Notă despre un liceu

 

La 4 Iunie anul acesta, liceul «Niculae Bălcescu» din Brăila și-a serbat trei sferturi de veac de la înființare.

Frumosul oraș de Dunăre trebuie să fi trăit un moment de mare emoție, căci liceul este acolo mai mult decât o clădire și chiar mai mult decât o instituție: este orașul însuși, cu ce are el mai viu și mai propriu. În bună parte Brăila și liceul ei sunt două imagini care se suprapun — cel puțin pentru noi care, plecând din acele locuri, am păstrat totuși mereu sentimentul că nimic nu ne poate despărți de ele.

Nu cred însă că serbarea liceului din Brăila a fost numai un eveniment local. Casa aceea albă și veche, atât de modestă și atât de frumoasă, reprezintă în cultura românească o tradiție de învățătură, iar cei 75 de ani pe care îi serbează constituie o avere morală obștească.

Un liceu mai bătrân decât multe din facultățile noastre nu este o simplă « școală secundară », iar rostul lui în viața intelectuală a țării nu este atât să pregătească în fiecare an o serie nouă de bacalaureați, cât să păstreze un anumit spirit și să mențină un anumit tip de liceu, ridicat prin conștiința sa mai sus de îndeplinirea pură și simplă a programei analitice.

Un liceu nu se improvizează. Este și el o ființă vie, care crește cu timpul, cu viața și cu oamenii și care își formează pe încetul, în această creștere, un spirit distinct.

A fost o întreagă perioadă după război, când — e adevărat — sub presiunea unei populații școlărești enorme, învățământul nostru a trăit cu prejudecata construcțiilor școlare. Un număr considerabil de școli și licee au fost în grabă înființate, pentru a răspunde copleșitorului val de înscrieri; dar dacă problema a fost rezolvată sub aspectul ei tehnic și dacă materialmente noile generații de elevi au fost absorbite de noile școli și și-au găsit acolo locuri în catalog și locuri în bancă, nu e mai puțin adevărat că, sub aspectul ei educativ și intelectual, această problemă a rămas deschisă. Inflația școlară, ca orice inflație, a provocat o depreciere a valorilor, o scădere a nivelului general, o slăbire a mijloacelor de control și de selecție.

Abia anul trecut, când printr’o măsură radicală a fost suprimată o întreagă serie de școli, s’a văzut cât de puțin răspundeau ele unei realități. O clădire, o cancelarie și un nume nu ajung să dea viață unui liceu, creat prin simplă măsură administrativă și putând fi foarte ușor desființat printr’o măsură contrarie.

Sunt în țară câteva licee care, prin vechimea lor, prin numele lor ilustru, prin tradiția lor de muncă au reușit să păstreze într’o perioadă de criză a învățământului, acea ținută de mândrie intelectuală, care pornește din conștiința unei misiuni.

Această mândrie, liceul «Niculae Bălcescu» n’a pierdut-o niciodată ci, printr’un adevărat spirit de familie, a transmis-o tuturor generațiilor care au învățat carte pe băncile lui.

Ar trebui ca aceste vorbe — «spirit de familie» — să fie luate aici în înțelesul lor exact. Cred într’adevăr că există o legătură familială între toți foștii elevi ai liceului Bălcescu, căci, indiferent de vârstă și de timp, dincolo de atâtea lucruri care s’au schimbat, rămâne un fond inalterabil de amintiri comune, ce se leagă nu numai de figura cine știe cărui profesor rămas legendar și a cărui faimă persistă și astăzi în rândurile celor mai tineri elevi, dar mai ales se leagă de însăși acea emoționantă casă, cu zidurile ei albe, cu porțile ei înalte de fier negru, cu ferestrele mari, cu mica grădină din fața intrării principale... A fi trăit opt ani, zi de zi, în această casă, în care ai întrat abia descurcându-te cu primele cărți din «Biblioteca pentru toți» și din care ai plecat scandând pe Virgiliu și citind pe Tacit, a fi trăit opt ani între aceste ziduri care te-au văzut crescând dela jocurile copilăriei spre gravele secrete ale adolescenței, a fi purtat prin aceste săli o inimă exaltată de primii poeți, rănită de primele amoruri, a fi privit de la aceste ferestre salcâmii Brăilei, turlele albe ale bisericii Sfântului Petre, bulevardul larg, provincial, care trece prin fața liceului, ca un fluviu mergând spre Dunăre, a fi legat fără de voie întreaga ta viață zilnică de această școală, de acest decor neschimbat, de această casă veche — sunt lucruri ce nu se mai șterg din memorie și a căror amintire, pentru toți câți le-au trăit, creează un sentiment de fraternitate.

În viața unui oraș de provincie, un liceu ocupă un loc central, pe care un liceu din capitală nu-l poate avea. Faptul de a fi singur îi dă un prestigiu și o autoritate de mare instituție. întregul oraș e legat de liceul lui și fiecare eveniment școlar — un concurs, un examen, o serbare — se resimte în însăși viața orașului, care ia în mod firesc parte la aceste întâmplări. Înscrierile din toamnă sau listele de promovați din Iunie provoacă o însuflețire, care seamănă puțin cu animația zilelor de alegeri pentru cameră.

Atâta cât pot ține minte, înainte de război, un «licean» și mai ales un «licean dintr’a opta» avea la Brăila prestigiul puțin misterios pe care îl au de obicei ofițerii în garnizoanele mici. Uniforma liceului, neagră cu vipușcă albă, părea severă, și astăzi încă, în amintire, mi se pare că era ceva academic în această uniformă, din care generațiile de după război — îmbrăcate mai mult pestriț — n’au mai apucat decât șapca, frumoasa șapcă a liceului «Niculae Bălcescu» de stofă neagră, cu banda de piele albă și cu cozorocul lung.

Cine a purtat această uniformă, cine a fost mândru de această șapcă, păstrează toată viața nu știu ce orgoliu pentru liceul lui, orgoliu după care e ușor să recunoști un brăilean.

Cred că mi-am iubit totdeauna liceul, dar mi-am dat seama de acest lucru abia mai târziu, după ce l-am părăsit. Era poate greu să-l iubești, căci era un liceu sever, cu un regim aspru, care mi se părea uneori asupritor. Supliciul tunsorii cu «numărul I» a ținut până la bacalaureat, iar amintirea lui m’a urmărit multă vreme. Aș fi bucuros să știu că băieții, care învață astăzi pe aceleași bănci, nu mai cunosc această pedagogie a părului tuns, care îi desfigurează pe copii și îi umilește pe adolescenți.

Într’un oraș mare, un băiat de liceu se pierde, scapă supravegherii, duce o viață de «civil» sustrasă oricărui control în afară de clasă.

O uniformă de liceu într’un oraș de provincie este însă un lucru care se vede cu ușurință. Fiecare mișcare a noastră în oraș era cunoscută, remarcată, ținută minte. A te furișa într’o sală de teatru, la un spectacol interzis — și aproape toate spectacolele erau interzise — era un act primejdios, de mare răspundere. De câte ori n’am trecut seara prin fața teatrului luminat și inaccesibil, prin fața acelor afișe mari de turneu, care anunțau reprezentații pentru noi misterioase, de câte ori n’am visat în fața porților închise miracolul care mi se părea că se întâmplă dincolo de ele! Nici astăzi n’aș spune că toate aceste interdicții erau necesare sau măcar utile — dar ce pot spune liniștit este că ele nu aruncă în amintire nici o umbră asupra liceului Bălcescu și mai ales că ele n’au turburat prin severitatea lor atmosfera intelectuală, proprie acestei școli de elită.

Este în liceul din Brăila un anumit spirit cărturăresc, pe care generații întregi de elevi l-au găsit mereu viu — atât de viu și atât de egal cu sine însuși, încât el marchează în activitățile cele mai diverse, munca brăilenilor din generațiile cele mai depărtate între ele.

Nu voi spune că liceul nostru a fost lipsit de personaje comice sau pitorești (cancelaria este un mediu tipic de comedie și e de mirare că literatura noastră s’a folosit până astăzi atât de puțin de acest material...), dar chiar dacă unele din aceste figuri ilariante au intrat oarecum în tradiția orală a liceului și au rămas până azi legendare, atmosfera lui nobilă de muncă intelectuală nu a fost cu nimic coborâtă.

Au fost de altfel acolo câteva exemplare excepționale de profesori, dintre care cel puțin figura lui Dimitrie Dogaru, fost pe timpuri director al liceului, mi se pare și astăzi încă — atâția ani după moartea lui — nespus de turburătoare. Omul acela rece, închis, aprig, a cărui tăcere înspăimântase nesfârșite generații de elevi, pironiți la tablă sub privirea lui înghețată, omul acela care ascundea probabil teribele drame intime sub o mască de indiferență ostilă, a fost un mare dascăl, și cine a avut norocul să asculte vreodată una din rarele lui lecții de geografie, la care îi plăcea să vorbească, a simțit desigur în acest om straniu o minte gânditoare și, ce e și mai de necrezut, o inimă sensibilă la frumusețile științei lui.

Dar liceul Bălcescu avea o personalitate proprie, pe care nu profesorii și elevii o făceau, ci pe care el le-o impunea tuturor, ori de unde ar fi venit și oricât ar fi fost de diverși.

De acest lucru trebuie să-și fi dat mai ales seama cei veniți din alte părți și care găseau acolo o atmosferă morală de mult constituită. De acest lucru trebuie să-și fi dat seama fostul meu profesor de matematici, admirabilul Gheorghe Ionescu, mort în plină tinerețe, dar nu înainte de a fi lăsat o amintire scumpă elevilor săi. Era moldovean, vorbea moldovenește și totuși puțini profesori mi s’au părut mai la ei acasă, în acest liceu unde via lui curiozitate intelectuală, inteligența lui fermecătoare, cultura lui de om, pentru care matematicile erau mai mult o disciplină de gândire, decât o meserie și o specialitate, găsiseră din primul moment un mediu familiar.

Peste toate aceste figuri și peste atâtea altele, câte se desprind vii dintr’un trecut, care mi se pare în același timp foarte vechi și foarte apropiat, peste toate aceste amintiri, care se pierd în cei 75 de ani ai școlii, liceul «Niculae Bălcescu» rămâne mereu același, să ducă mai departe nobila lui chemare.

Într’o Brăilă săracă, pe care vremurile aspre de azi au găsit-o fără strălucirea din trecut, dar nu fără eterna ei frumusețe, liceul este în același timp o mărturie a trecutului și un legământ de viitor.