Nucul (Coșbuc)
Tot mai ceri puțin-rămasei
Inimi să mai simtă mult?
Nucule din dosul casei,
Tot al meu și-aici și-airea:
Ziua-n vânt îți văd doinirea,
Noaptea ți-o ascult.
Umbra ta-nvălia rotundă
Masa cea de nu-știu-când,
Și-amândoi pe banca scundă,
Eu robind suflarea-n gură,
Și, eu acu-n cusătură,
Mama-mea cântând.
Jale tu, din legănată
Doină, ce de-amar omori!
Dar tu știi că niciodată
Nu cântam, urmându-i cântul,
Numai, nuce tu, și vântul
O-nsoțiai aori.
Și-urmărind fugara-mi minte,
Mă-nvățai, prieten bun,
Cum s-adun în gând cuvinte,
Și-mi cântai spre-a-mi da cărare,
Și vedeam că ies cîntare
Vorbele ce-adun.
Ca și-atunci, mai coase mama,
Coase și suspină rar,
Dar când da-ndărăt marama
Desvălindu-și câmpul frunții,
Părul ei e alb ca munții
Ernii lui Ghenar.
A murit pe luncă macul,
A murit și-i mult de-atunci.
Răsvrătit se miră acul
Mâni trudite-acum că vede —
El e tot copil, și crede
Că-i tot vară-n lunci.
Plânge-acum cântând sub tine,
Nucule, pe cel ce-i dus —
Nu mai vine-o nu mai vine!
Și-și îngroapă-n palme fața:
Cât de tristă-i sting ei viața,
Neguri din Apus...