Numai frumoasă!

 

I

N-am uitat cu ce cuvinte mi-ai spus, tânără fecioară,
Că-n viață pentru tine ochii mei sunt o comoară;
N-am uitat nici voluptatea când mi-ai dat în umbra sură
Cea mai dulce sărutare ce putea să dea o gură.
Și aș fi putut, — voința de mi-era nestăpânită, —
Să devii satanic Faust, tu o biată Margherită;
Și aș fi putut, rupându-ți vălul inocenței tale,
Să te-azvârl pe-a rătăcirei mult spăimântătoare cale;
Dar atât ești de frumoasă, că din trist sufletul meu,
Dint-un demon rău și negru l-ai făcut un Dumnezeu!

II

Ai dorit să fit iubitul visurilor, ce-ți frământă
Inima, și-ntrînsa dulce psalmul dragostelor cântă;
Și în fiecare noapte tu i-ai zugrăvit în minte
Chipul meu, poetizându-l cu conture dragi și sfinte!
Și precum se povestește în legende de maeștrii,
M-așteptai s-apar în taină după gratia fereștrii,
Tu să te strecori afară și-amețindu-te cu glume,
Ca un Făt-frumos din basme să te fi răpit în lume; —
Însă vezi, din toate-acestea, n-a ieșit nimic real...
Ai greșit făcând din mine un romantice ideal!

III

Se-nțelege, cine poate să-ți arunce aspră vină?
Pentru cine n-ai fi sfântă, adorabilă vergină?
Ce adolescent, zărindu-ți ochii, — lumi ispititoare, —
Nu te-ar admira platonice în simțirea-i arzătoare?
Se-nțelege, ești frumoasă mai presus de-nchipuire,
Pe-a ta gură și-a scris soarta numai vorba: fericire!
Cu un zâmbet ai distruge într-o inimă amară,
Toată lumea de mizerii cu vegherea-i solitară;
Însă... uite-te mai bine, — sunt un biet artist sărac,
Pe când domnul de pe stradă e-n mânuși și e și-n frac.

IV

Astă-zi, în zadar, copilă visătoare, plângi pe-o crudă
Patimă nevinovată, căci nu vrea nici să te-audă
Inima-mi înmărmurită de-a durerilor sarcazme;
Azi, te fură strălucirea amoroaselor fantazme, —
Mâine, regăsindu-ți mintea liniștită, te vei râde...
Tatăl tău, mărturisindu-ți că el singur nu ți-e gâde,
Va tocmi la întâmplare vre un ginere, — și-atunce
Fără voia ta în brațe ca pe-o marfă-o să te-arunce,
O! și vei uita pe bietul trubadur, te-ncredințez,
În saloanele lucsoase, lângă soțul tău burghez.

V

Frumusețea ta deplină în derâderi o vei pierde:
Când un nobil prost și veșted, când c-un fiu de burtă-verde;
Și sărind a, căsniciei mărginită barieră,
Vei fi ziua doamnă mare, iară noaptea adulteră!
Soțul tău, de tine mândru, va ierta să fii cochetă,
Și își va vedea de treburi: de moșie, de caretă...
Și politică va face, va ieși chiar în alegeri. —
Pe când tu, cu ochi isterică, plini de patimi și-nțelegeri,
Îi vei înmulți cortejui de zmintiți curtenitor,
Risipindu-ți tinerețea cu frumoasele ei flori.

VI

Prin splendorile din baluri, în ridicole vârteje,
Vei robi atâtea inimi, sub a farmecelor mreje;
Strălucind de vanitatea elegantelor podoabe,
Amețiți dănțuitorii, — vite proaste și neghioabe, —
S-or-ntrece să-ți jertfească măguliri și bani grămadă,
Fiecare mai simpatic dorind ochii tăi să-l vadă!
Iar a doua zi, pe uliță, sau la club și cafenele,
Se vor socoti eroici c-at putut să te înșele.
O! nu sunt dintre aceștia... — Râd amar și mă-nfior,
Când în lume văd atâtea vicleimuri de amor!

VII

Astăzi socotești iubirea o poemă genială,
Și-n curând de ea zâmbi-vei ca de-o muzică banală,
Iar pe-o rochie croită, după cea din urmă modă,
Vei uita orice idilă, orice rime, orice odă;
Din copilă, ce iubirii împletești mereu coroane,
Vei ajunge, să-nțelege, o păpușă de saloane,
În a luxului splendoare viața ta să se încheie,
Având numai slăbiciune și capriții de femeie,
Și vei pierde-amețitorul gând de visuri și poeți,
Lacomă din a vieții desfrânare să te-mbeți.

VIII

Lasă-mă odihnei mele fără de vreo rea părere:
Tu ai lumea de iluzii, eu am lumea de durere!
Între noi se face noapte, întuneric fără stele,
Izvorât din scepticismul și decepțiile mele.
Și apoi... aceste vorbe risipite pe hârtie,
Sunt departe de-a le crede ipocrita măiestrie
Ale unei inimi rele, căci sunt clarele răsfrângeri
Ce pornesc dintr-însa, arse de sarcazme și de plângeri...
Idealul de femeie nu ești tu, care-l doresc:
Frumusețea ta îmi place, însă nu pot s-o iubesc!