Nunquam ridenti

 

Ciuli urechile și, fluturând din cap,
Se depărtă bodogănind:
   Că multe lighioane, Doamne, mai încap
Și-n lumea asta!... Însă eu mă prind
Că nu e alta mai netrebnică sub soare
Ca secătura asta de privighetoare...
   Stai, frate, zice calul. Ce ți s-a-ntâmplat
De ești așa de supărat?

   Tu n-o auzi?... Eu aș turba să stau mai mult
Aici. Ce naiba? Nu ca să-i ascult
Același și același țârlâit
Cu-așa de lungi urechi am fost cinstit.
Ș-apoi să-ți spun pe lângă că nu-mi place,
Dar, înțelegi că... nici nu-i serios
C-o astfel de dihanie s-avem de-a face,
Eu, care lui Isus Hristos
I-am înlesnit intrarea în Ierusalim,
Și tu căci noi și la isprăvi ne potrivim
Tu care duci la glorie-mpărați,
Noi, în sfârșit, de-atâtea fapte mari legați...

   Ci lasă-le păcatelor de fapte mari,
Și vino s-ascultăm. Așa-s de rari
Și scumpe clipele aceste,
Când parcă zbori,
Când uiți că ai să mori,
Când ți se pare că trăiești într-o poveste...
O, clipele aceste sunt așa de rari!

Ș-un cântec e-un izvor de fapte mari.
Tu prea ești serios de felul tău;
Nu știi să râzi, și asta-i foarte rău;
Nu-ți faci idee cât îți șade de urât
Când stai așa posomorât.
Pe mine cântecul mă face visător,
Și nu că-s cine știe ce cunoscător,
Dar, uite, dimineața mai ales,
Când ronțăi iarba-nrourată-n șes,
Și când încep privighetorile,
De parcă plâng și florile
De-atâta viers, de-atâta duioșie,
Îmi uit de toat-a neamului robie:
Cu mii și mii de ani mă-ntorc în urmă;
Stăpân pe verzi pustiuri pasc, în turmă,
Neștiutor de frâu,
Pe-ncântătorul țărm al unui râu
În care, noaptea, dorm minunile cerești...
O, caii năzdrăvani de prin povești,
Ce s-au ales la toate pricepuți
Și-n toate luptele biruitori,
De bună seamă că au fost crescuți
De mici în cântec de privighetori...
Ia!...
    Ș-amândoi tăcură.
Dar farmecul acesta, mai presus de fire,
Cu cât umplea un suflet de iubire,
Cu-atât umplea pe celălalt de ură.

Tâlcul

Să fii tu, cârtiță, judecătoare,
Ce zici?... Minune-ar fi o lume fără soare!