Acuma pământu-ntreg putea
mărturisi pentru noi;
ca unele văratece, luminoase ploi,
plânsul și râsul între noi plutea.
Eu eram principiul neschimbat,
Țărâna, întunericul roditor,
luna, spre care mareele tuturor
oceanelor adânci au urcat.
Tu, soarele care-aruncă-n spații
arcul superbei grații,
amintind chiar în somn mișcarea...
„Nu-mi clătina întunericul si nemișcarea”,
voiam la-nceput să strig;
și-auzii murmurul țurțureilor mici de ghiață.
Stând în lumină tremuram de frig
și nu știu cine mă chema spre viață.
Trebuia s-ascult negreșit acele porunci.
Ca si când as fi dormit pân-atunci,
priveam verdele ca un fum
al primăverii și simțeam precum
niște muguri de aripi pe umeri.
„Poți să trăiești și fără să numeri
zilele.” Glasul tău plutea
ca duhul deasupra apelor și creștea
parcă noaptea primului somn din noi...
Sunt unele văratece, luminoase ploi,
care prefac pământul și apa din temelii.
Și eram străvezii, străvezii.
