Nunta lui Figaro
Fragment---------
Persoanele:
- Contele Almaviva, prefect al Andalusiei.
- Contesa, femeia sa.
- Figaro, valet al contelui și portar al castelului.
- Susana, prima cameristă a contesei, logodnica lui Figaro.
- Marcelina, îngrijitoarea contesei.
- Antonio, grădinar, moșul Susanei.
- Fanseta, fica lui Antonio.
- Serafim, prim pagiu al contelui.
- Bartolo, medic din Sevilla.
- Bazile, profesor de clavir al contesei.
- Don Gusman, Înghite-gălușcă.
- Mână-Lungă, grefier, secretar lui don Gusman.
- Un portărel.
- Împușcă ’n lună, tânăr cioban.
- O ciobăniță, tânără.
- Pedrilo, călăreț al contelui.
- Valeți, țărani, țărance.
Scena se petrece in castelul Aguas-Frescas, la 15 kilometre de Sevilla.
O cameră pe jumătate mobilată; un jilț mare pentru bolnavi e în mijloc. Figaro măsură podeaua cu un șiret. Susana, înaintea unei oglinzi, își anină de păr o girlandă de flori de portocale.
- Figaro. Nouăsprezece picioare în lat și douăzeci și șase în lung.
- Susana. Ian privește-mă Figaro, îmi șade bine așa ?
- Figaro. (Luându-i mâinile.) Nici că mai ai seamăn pe lume, puiculița mea. Oh ! pentru ochiul amoros al unui soț, cât sunt de dulci aceste flori feciorești, puse pe capul tău, în dimineața nunții! ...
- Susana. (Retrăgându-se.) Dar ce măsori tu acolo, puiule ?
- Figaro. Voi să văd, mica mea Susană, dacă frumosul pat ce mi-l dăruiește stăpânul are să șadă bine aici.
- Susana. În odaia asta?
- Figaro. Ne-a dat-o nouă.
- Susana. Și eu, eu nu vreau...
- Figaro. Cum, nu vrei?
- Susana. Nu-mi place, iacă!
- Figaro. Dar pentru ce?
- Susana. Nu voi să-ți spun pentru ce.
- Figaro. Oh ! femeile acestea... când sunt sigure de noi...
- Susana. Dac-aș sta să-ți dovedesc că am dreptate, asta ar însemna, că aș fi in stare să mă înșel. Ești tu sluga mea, ori nu ?
- Figaro. Auzi! să nu-ți placă cea mai îndemânatecă odaie din castel ! odaia dintre cele două apartamente ! Noaptea, dacă stăpâna va fi neliniștită, va suna din partea ei; țuști ! pui doi pași și intri la dânsa. Domnul poftește ceva? N-are decât să sune din partea lui; țup ! în trei salturi, iată-mă lângă el.
- Susana. Minunat ! Dar când d-lui va suna dimineața. pentru a te trimite cât se va putea mai departe, țuști! în doi pași el va fi la ușa mea, și țup ! în trei salturi ...
- Figaro. Cum ! ce vrei să zici...
- Susana. Ascultă-mă în liniște.
- Figaro. Dar spune odată ce este, bunule Dumnezeu !
- Susana. Este, prietene, că dl. conte Almaviva, săturându-se de a mai face curte prin înprejuru-mi, vrea să se întoarcă în castel, nu la nevasta lui; el și-a aruncat ochii, m-auzi tu? asupra nevestei tale, așa că acum crede să se slujească de minune de odaia aceasta; și tocmai asta mi-o și spune în fiecare zi prin cinstitul don Bazile, nobilul meu profesor de muzică, în timpul lecțiilor ce-mi dă.
- Figaro. Don Bazile! o mititelul! am să-i dăruiesc o făclie mare de stejar verde, cu care să-și scarpine măduva spinării când i-o mai veni gustul...
- Susana. Tu credeai, băiete dragă, că zestrea care mi se dă, e pentru ochișorii și năsucul tău?
- Figaro. Aveam tot dreptul să sper; câte n-am făcut eu ...
- Susana. Cât îs de dobitoci oamenii cu duh!
- Figaro. Așa se zice.
- Susana. Și nu vor totuși s-o creadă.
- Figaro. Și fac foarte rău.
- Susana. Atunci află că contele ți-a dat odaia asta, pentru a putea obține de la mine, în cea mai mare taina și numai în patru ochișori, un oarecare drept de senior ... Știi tu cât e de trist.
- Figaro. Auzi dacă-l știu ! Dar dacă dl conte la însurătoarea lui, n-ar fi nimicit acest drept rușinos, nici odată n-aș fi consimțit să te iau de nevastă în castelul lui.
- Susana. Ei bine! dacă contele a nimicit acel drept, acum se căiește: și tocmai vrea să-l răscumpere astăzi de la logodnica ta.
- Figaro. (Scărpinându-se tare în cap) Mi se pare că încep a-mi juca creierii contradanțul prin tidvă, și fruntea mea ...
- Susana. N-o scărpina prea tare.
- Figaro. Ei de ce?
- Susana. (Râzănd.) Dacă ț-ar ieși vr-un mic cucui; omenii superstițioși ...
- Figaro. Râzi, ștrengăriț-o ! Ah! când s-ar putea găsi un mijloc să punem laba pe acest înșelător îndrăzneț, să-l poticnim într-o capcană zdravănă și să-l buzunărim de gălbenași.
- Susana. Cât despre intrigi și bani, nu te poate întrece nimeni.
- Figaro. Și să nu crezi că mi-ar fi rușine.
- Susana. Dar nu-ți temi spinarea ?
- Figaro. Să întreprinzi un lucru primejdios, e o nimica toată; vorba e să știi să-l scoți la capăt bun și astfel scapi de orice napaste; căci, să intri noptea in casa cuiva, să-i sufli din palmă femeia, și să primești pentru ostenelă o sută de bice, nu-i nimic mai cu haz, mai ușor; câți n-au pățit-o, câți cască-gură... (Sună în lăuntru.)
- Susana. Iată s-a sculat contesa; ea mi-a spus că vrea să vorbească cu mine ceva important în dimineața nunții mele, înainte de a vorbi cu oricine.
- Figaro. Nu cumva mai e vr-o năzbutie?
- Susana. Ciobanul zice, că asta e a bine pentru nevestele părăsite. Adio, micul meu, fi, fi, Figaro; gândește bine la trebușoara noastră.
- Figaro. Ca să-mi luminezi întunecații mei de creieri, dă-mi o mică guriță. . .
- Susana. Să dau astăzi, amantului meu? alei! dar ce-ar zice mâni bărbatul meu? (Figaro o sărută.) Ei! ei! mă rog!
- Figaro. Dar tu n-ai ideie de amorul meu!
- Susana. Și când ai sa încetezi. mă rog, nesuferitule, de a-mi tot îndruga verzi și uscate, de dimineața până seara.
- Figaro. (Tainic.) Când oi putea să-ți dau dovezi serioase de cu seară până-n dimineață. (Sună iar.)
- Susana. (De departe, cu degetele unite pe gura ei.) Iată-ți îndărăt gurița d-tale, d-le, și nu-ți mai datoresc nimic.
- Figaro. (Aleargă după ea.) Oh ! dar n-ai primit-o astfel puicuță!
- Figaro. Încântătoare fetiță! cu râsul veșnic pe buze, verde ca bradul, plină de veselie, de duh, de amor și de dulceață! dar cu minte! . . . (merge repede, frecându-și mâinile.) Ah conte! scumpul meu conte ! voiai să-mi dai .. . de lucru ! Tocmai nu înțelegeam pentru ce, numindu-mă în postul de portar, mă duce la ambasada lui, și îmi dă și însărcinarea de curier de depeși. A !. .. înțeleg, d-le conte: trei înaintări în grad deodată; d-ta mare ambasador: eu, jocheu politic și Sinzon, stăpână n-rul 2, și ambasadoare de buzunar : ș-apoi, bici băiete ! Pe când eu voi galopă pe deoparte, d-ta. pe de alta, vei conduce pe frumușica mea pe un drum minunat! Eu, să mă colbăesc, să mă deșal pentru gloria familiei d-tale: d-ta, să bine voiești a contribui la sporirea celei a mele ! Ce dulce răsplată! Dar, seniore, mi se pare că te cam întreci ! Să faci la Londra, în același timp, treburile stăpânului și ale valetului d-tale: să reprezinți deodată pe regele și pe mine într-o curte străină, e ceva prea peste măsură, prea. — Cât pentru tine, don Bazile, hoț de șarlatan ce ești ! oi să te ’nvăț eu cum să strănuți înaintea răpciugașilor; oi să... Nu, trebuie să mă prefac cu ei, ca să se mănânce intre ei scorpiile. Ia seama peste zi, domnule Figaro ! Mai întâi trebuie să înaintez ceasul ceremoniei, ca să mă însor mai cu siguranță; să înlăturez pe o Marcelină, care-i al dracului de pofticioasă; să pun mâna pe gălbenași și pe daruri; să schimb calea micelor pofte a d-lui conte; să scarpin sănătos spinarea lui don Bazile, și...
- Figaro. (Întrerupându-se.) Hei ei, ei, ei, iacă și doctorul cel gros! nunta are să fie completă. Ei, bună ziua, scump doctor al inimei mele ! Nu cumva nunta mea cu Sinzon te-a adus în castelul acesta?
- Bartolo. (Cu despreț) Ah! scumpul meu domn, nici de cum.
- Figaro. Asta ar fi ceva prea generos!
- Bartolo. De sigur, și chiar prea dobitocesc.
- Figaro. Și când mă gândesc, că eu am avut nenorocirea de a tulbura pe a dtale?
- Bartolo. Dar n-ai altă vorbă de vorbit?
- Figaro. Cine-o mai fi îngrijit de biata d-tale măgăriță ?
- Bartolo. (Furios.) Ei flecar turbat ce ești! mișcă de-aici !
- Figaro. Ce ? te mânii doctore ? Dar știi că-s aspri de tot oamenii de starea d-tale ! Să n-ai milă de sărmanele animale ... ce-i dreptul... ca și de oameni! — Adio, Marcelino: tot ai poftă să te mai judeci cu mine ?
- Iacă, spuie și doctorul de nu-i așa?
- Bartolo. Ce anume?
- Figaro. Las’ că ți-a spune ea ... (Iese.)
- Bartolo. (Privind în urmă-i.) Poznașul ăsta nu s-a mai schimbat de loc ! Și de nu l-ar lua dracu de timpuriu, are să ajungă un blestemat cum nu ți-a mai dat ochii să vezi.
- Marcelina. (Înturnându-l.) În sfârșit iată-te dar, mărețe doctore ! ești tot așa de greoi și de măsurat, încât bieții bolnavi pot să-și deie sufletul, până să vii d-ta si le scrii o rețetă; faci ca și cu nunta d-tale, care cu toate privegherile ...
- Bartolo. Ești tot aprigă și mușcătoare! Ei dar, pentru ce aveți așa mare trebuință de mine aici ? I s-o întâmplat ceva d-lui conte ?
- Marcelina. Nu, doctore.
- Bartolo. Rozina, înșelătoarea lui contesă, e cumva... neliniștită, din mila lui D-zeu ?
- Marcelina. Beata contesă lâncezește.
- Bartolo. Și de ce, mă rog ?
- Marcelina. Bărbatu-său o cam uită ...
- Bartolo. (Cu bucurie.) Ah! drăguțul de soțior începe a mă răsbuna !
- Marcelina. Nu mai știu ce să-ți spun despre contele: e totodată și gelos și desfrânat.
- Bartolo. Desfrânat pentru că se plictisește și gelos pentru că se îngâmfă; asta se înțelege fără s-o mai spui.
- Marcelina. Iacă astăzi de o pildă, el mărită pe Susana noastră cu Figaro al lui, pe care-l umple de daruri cu prilejul acestei nunți
- Bartolo. Acestei nunți. .. făcute din porunca grabnică a Escelenței Sale.
- Marcelina. Nu tocmai; dar Escelența Sa ar voi să înveselească în taină, acestă întâmplare, cu soțioara ...
- Bartolo. Domnului Figaro? Știi că ăsta-i un târg bun și pot să se învoiească de minune.
- Marcelina. Don Bazile, zice, nu se află!
- Bartolo. Și gugumanul ăstalalt locuiește aici? dar atunci aveți o adevărată menajerie! Și ce face, mă rog, el aici?
- Marcelina. Tot răul ce-i trăsnește-n cap. Dar mai abraș decât toate e plictisitoarea lui patimă ce o are pentru mine de atâta vreme.
- Bartolo. Eu să fi fost în locul tău m-aș fi cotorosit până acum de douăzeci de ori de dânsul.
- Marcelina. Ce fel ?
- Bartolo. Luându-l de bărbat.
- Marcelina. Ah! ștrengar al naibii ce ești! de ce nu te cotorosești atunci de mine astfel? căci știi bine că-mi datorești. Îți mai aduci aminte d-ta de făgăduințele ce mi le-ai făcut ? Îți mai aduci aminte de Manolaș mititelul, puișorul nostru, fructul unui amor uitat, care trebuia să ne puie cununa pe cap?!
- Bartolo. (Ridicăndu-și pălăria). M-ai chemat, mă rog, din Sevila pentru a-ți asculta bodogănelele astea ? iar te-a apucat, mă rog. vr-un acces de nunto-manie ?
- Marcelina. Lasă, las’, să nu mai vorbim de asta. Dar dacă cel puțin nu vrei să-ți indeplinești făgăduința de a mă luă, ajută-mă cel puțin să mă mărit cu altul.
- Bartolo. Cu plăcere: sunt gata. Dar care muritor, părăsit de D-zeu și de femei... ?
- Marcelina. Dar cine-ar pută să fie, doctore, altul decât frumosul, veselul, drăgălașul Figaro ?
- Bartolo. Spânzuratul cela ?
- Marcelina. Nu-l vezi nici odată mânios, totdeuna vesel: petrecând bucuros timpul de față, și puțin păsându-i de viitor ca si de trecut. Ș-apoi e atât de duios, de milos...
- Bartolo. Ca un tâlhar de drumul mare.
- Marcelina. Ca un senior! știi încântător... dar e scorpia cea mai amarnică...
- Bartolo. Dar Susana lui?
- Marcelina. Ș-a mai pune pofta-n cui, nerușinata, dacă dumneata, drăguțul meu doctoraș, i voi să mă ajuți a mi se recunoște o veche îndatorire ce-mi datorește el.
- Bartolo. În ziua nunții lui?
- Marcelina. Se pot strica și cu mult mai înaintate !... Și dacă nu m-aș sfii să dau pe față o mică taină femeiască...
- Bartolo. Pentru doctor nu poate esista nici o taină ... femeiască.
- Marcelina. Dar știi, că cu d-ta nu pot avea nici un secret. Secsul meu este arzător, sfiicios: in zadar ne atrage ore-care farmec spre plăceri, femeia cea mai zvânturată simte in ea un glas care-i zice: Fii frumoasă, dacă poți, cuminte dacă vrei; dar trebuie numai decât să fii respectată. Deci, deoarece fiecare femeie are nevoie de a fi respectată, n-avem decât să spăriem pe Susana cum că toată lumea știe de darurile ce i se fac.
- Bartolo. Și unde-ai să ajungi cu asta?
Marcelina. De frica lumii, ea se va împotrivi mereu contelui, și contele, ca să-și răzbune, are șă sprijinescă pretențiile ce le-am făcut eu împotriva căsătoriei ei; atunci eu mă voi mărita negreșit. Bartolo. Are dreptate. Drace! Dar știi că i-aș juca-o bine spânzuratului! Să-l fac să se insoare cu bătrâna mea guvernantă pe pușchiul ce mi-a suflat din palmă tânera mea epitropisită. Marcelina. Ah! ce plăcere făr’ de margini...
- Bartolo. De a pedepsi pe un bandit.
Marcelina. Ba să-l iau de bărbat, doctore!
- Susana. (Ca o bonetă, cu o cordea lată in mână și o rochie pe braț.) Să-l iei de bărbat? Și pe cine mă rog? nu cumva pe Figaro al meu?
- Marcelina. '(Ironic.) Și de ce nu adică? d-ta mi-l iei ? prin urmare cum îl iei d-ta, pot să-l iau și eu.
- Bartolo. (Rizând.) Poftim argumente femeiești! — Noi vorbeam, frumoșico Susană, de fericirea ce va avea-o el luându-te pe tine de nevastă.
- Marcelina. Ne mai vorbind de d-l conte, care va fi încă și mai fericit.
- Susana. (Cu reverență.) Sluga d-tale, doamno: ai totdeuna o limbă mușcătore.
- Marcelina. (Idem.) Nu mai puțin a d-tale, doamno: ce mușcător găseșci in limba mea ? Nu-i drept ca un mare senior liberal să împărtășescă puțin plăcerea ce o face supușilor lui ?
- Susana. Ce o face el ?
- Marcelina. Da, doamno !
- Susana. Din fericire, doamno, gelozia d-tale asupra lui Figaro e tot atât de cunoscută, pe cât sunt neîntemeiete drepturile ce pretinzi că ai asupra lui.
- Marcelina. S-ar fi putut face mai temeinice, dăcă le-am fi lucrat după chipul doamnei.
- Susana. Eu am lucrat doamno, după chipul femeilor ințelepte.
- Marcelina. Dar de trântoraș nu zici! nevinovato ca un vameș !
- Bartolo. (Târând pe Marcelina.) Adio, frumosă logodnică a lui Figaro !
- Marcelina. (Cu reverență.) Sfătuitoare tainică a stăpânului.
Susana. (Idem) Care te prețuiește pre mult, doamno! Marcelina. (Idem) Cred că te-ai indura să pui un cuvent bun și pentru mine, doamno! Susana. (Cu reverență.) Tot ce ț-a fi pofta, doamno ! Marcelina. (Idem) Ah ! ce frumosă persoană e doamna ! Susana. (Idem) Prea destul pentru a face să moară de ciudă, doamna! Marcelina. (Idem) Ș-apoi e și respectabilă! Susana. (Idem) Numai babele trebuesc să fie respectabile. Marcelina. (înfocată.) Babele! babele! Bartalo. (Oprind-o.) Marcelino! astâmpără-ți focul ! Marcelina. Haidem doctore, că nu mă mai pot stăpâni. (Cu reverență.) Bună-ziua, doamno !!
- Serafim. (Alergând.) Ah, Siuzon ! de două ceasuri de când caut prilejul să te găsesc singurică. Vai! tu te măriți, și eu, va trebui să plec.
- Susana. Dar ce fel, nunta mea depărtează din castel pe primul pagiu al contelui?
- Serafim. (Umilit.) Susano, el mă izgonește.. .
- Susana. (Imilându-1.) Serafim, vre-o prostie .. .
- Contele. (Vesel) Dar nici de cum; me duceam să caut pe Antonio al tău, bețivul meu de grădinar, ca să-i dau niște ordine. Bat la ușă, dar aștept cam mult până să-mi deschidă; verișoara ta era cam schimbată la față, eu intru in bănuială, încep a-i vorbi, și tot vorbindu-i cercetez prin casă. Eră după ușă un soi de perdea ce acoperea niște breacuri; fără a-mi da aer de ceva bănuială, mă duc încetișor, încetișor și ridic acea perdea (pentru a imită gestul ridică rochia de pe jilț), și văd deodată. . . (zărește pe pagiu.) A !...
- Bazile. A... a !
- Contele. Iată ediția a 2-a a istoriei de mai ’nainte !
- Bazile. Revăzută, corigată și considerabil sporită !
- Contele. (Susanei.) De minune domnișoară! de-abia logodită, și te apuci de astfel de isprăvi? Va să zică, voiai să rămâi singură, ea se petrece cu pagiul meu! Și d-ta d-le, continui cu purtarea d-tale! să te legi de prima cameristă a nănașii d-tale, de femeia amicului d-tale? Dar nu voi suferi nici odată ca Figaro, un om pe care-l stimez și-l iubesc, să fie inșelat astfel! Mă rog, l-ai adus cu d-ta Bazile?
- Susana. Aici nu e vorbă nici de înșelăciune, nici de nimic: Serafim eră aici când d-ta îmi vorbeai de...
- Contele. Auzi ce nerușinate minciuni!
- Susana. Și mă ruga să stărui pe lângă doamna a fi iertat. Dar sosirea d-tale l-a turburat atât de mult încât s-a ascuns după jilțul acesta.
- Contele. (Furios.) Minciuni! n-am șezut eu in jilț?
- Serafim. Vai d-le conte! atunci eu tremuram dinnapoia jilțului.
- Contele. Altă șarlatanie. căci am șezut eu însumi dinapoie . . .
- Serafim. Iertare, dar tocmai atunci m-am suit in jilț.
- Contele. (Și mai furios.) Dar atunci e un pișcar, un șerpe! un demon! — și prin urmare ne-a ascultat!
- Serafim. Din potrivă seniore, mi-am astupat urechile să n-aud nimic din cele ce-i spuneai Susanei.
- Contele. O! înșelătorilor! (Susanei.) Să știi că n-ai să te mai măriți cu Figaro!
- Bazile. Liniștiți-vă, căci vine lume.
- Contele. (Trăgțnd pe Serafim din jilț și punându-l in picioare.) Ar fi în stare nătărăul să rămâie veșnic aici!