O, moarte, ce ți-aș plăti
– O, moarte, ce ți-aș plăti
La mine de n-ai vini?
Da-ț-aș aor și arjânt
Să nu mă bagi în mormânt!
– O, omule, ce gândești,
Cât ai vre tu să trăiești?
Copacu-i cu rădăcină,
Și-a lui vreme încă vine:
Uscă-i-se crengile,
Sacă-i rădăcinile;
D-apoi tu, că ești de lut,
Cum nu-i mere în pământ?
Acolo nu trebe nemnic,
Nici aor, nici arjânt;
Da-ș-ar domnii ce ș-ar da
Numa să poată scăpa.
Da-ș-ar aor cu chila
Și arjânt cu feldera,
Numa-n pământ n-ar intra.
Observații
modifică“… Să reascultăm, Ion Bogdan, trascris în graiul celor ce-l rostesc, acel cântec despre care poetul din dumneata recunoaște că este cea mai profundă și relevantă colindă maramureșeană, piesă de aur în marea antologie a poeziei populare românești, deconspirând o întreagă dialectică între real și ideal…” (Laurențiu Ulici, Permanențe, în Calendar, 1980, p. 136-137).