O aventură mică pe o platformă uriașă

O aventură mică pe o platformă uriașă de Anton Holban

Studenții, adunați din toate colțurile lumii la cursurile de vară de la Dijon, au fost invitați într-o zi la Beaume, locul colinelor armonioase și al vinului parfumat. S-au vizitat două biserici vechi, apoi s-au pus la dispoziția drumeților câteva butoaie cu vin, la care s-au repezit toate neamurile, fete sau băieți. Cu greu li s-a putut atrage atenția, mai târziu, că trenul își anunțase plecarea. Luasem loc în ungherul unui compartiment, în fața unei micuțe japoneze, când, după ce făcuseră impresia că vor rămâne acolo, tinerii s-au repezit și au luat cu asalt trenul. În cămăruța unde eram au intrat o mulțime de nemți, toți beți pe jumătate, s-au înghesuit pe bănci și ne-au subțiat în colțurile noastre, pe mine și pe necunoscuta mea însoțitoare. O examinam fără speranța să descopăr ceva.

Japonezii își au aranjate trăsăturile lor interioare diferite de ale noastre, încât înțelegerea ni se pare exclusă. Avea părul negru, tras cuminte pe după urechi, fața i se prelungea fără să-și permită nici o încrețitură revelatoare, ochii se deschideau catifelați, pielea transparentă tremura ușurel. Mâinile și le strângea una lângă alta, căznindu-se parcă să ocupe cât mai puțin loc. Impresie de profundă umilință. În jurul nostru nemții râdeau în cascade, se ghionteau, cântau, făceau spirite, își consumau beția. Un oarecare Fritz își bălăbănea capul ca o lună plină, roz ca o felie de șuncă, cu trei fire galbene răsărind din chelia imensă, cu ochelarii doctorali strâmbați pe nasul cârn. Alături, Karl, lung și uscat, cu mâinile și picioarele interminabile, intona Gaudeamus, lungindu-și gâtul de cocostârc… Hans scotea o sticlă furată și, între două imprecații, sorbea lichidul, iar înghițiturile lui pocneau cu tot zgomotul din compartiment. Oskar declama Des Săngers Fluch, cu gesturi corespunzătoare, adresându-se fiecăruia pe rând, cu toate că nu-l asculta nimeni. Frantz, adormit pe jumătate, sforăind cu intermitențe, întreba câteodată, mereu cu aceleași vorbe: » Was ist denn?”Alți doi, cărora nu le-am reținut numele, imitau diferite animale. Era și o fată, Frăulein Mitzi. Grasă, roșie, unsuroasă, fierbinte, cu ochii împăienjeniți de melancolie vieneză și de vin.

Mă uitam pe rând la toți, mereu mai îngrijorat de scandalul care lua proporții. Japoneza se micșorase încă, se alipise de geam ca o petală, cu grija ca nu cumva să atragă atenția asupra ei.

Fritz pierduse echilibrul complect și căzuse peste Karl, care nu băgă de seamă în pasiunea cântecului. Hans, după ce golise sticla, se uita acum în zare la ea, sperând să mai descopere vreo picătură rătăcită. Oskar își terminase poezia și acum începuse, tot așa de inepuizabil, Die versunkene Glocke. Frantz dormea buștean. Cei doi fără nume, după ce încercaseră toate limbagiurile animalelor, își împăcaseră duetul unul lătrând, celait mieunând. Mitzi, maternă, își privea coreligionarii, socotindu-se un incontestabil punct de echilibru și de atracție în halucinațiile celorlalți. De altfel, prin nu șuu care exclamație, atrase brusc privirea nemților și îi armoniză. Începură cu toții un imn de slavă pentru diva care zâmbea satisfăcută și răsfățată. Au pornit urale, apoi discursuri. La urmă gesturile li se făcuseră tot mai întreprinzătoare. Cu spaimă vedeam îndrăznelile lor de oameni inconștienți spre femeia bleagă, grasă, fără împotrivire. Ca o alarmă deznădăjduită, inutilă, dar pe care nu te poți împiedica să n-o trimiți, mi-am îndreptat privirea spre micuța japoneză. Și atunci s-a întâmplat o minune ce a durat o secundă, dar secunda s-a solidificat pentru totdeauna în memoria mea de obicei șubredă. Fața ei a făcut o mișcare, pleoapele s-au închis pe jumătate, și de pe buzele ei subțiri s-a desprins, încetișor, transparent, dar totuși vizibil, plutind prin aer și căzând pe ochii mei, un surâs. Purta în el toate sensurile: tragic și cu speranțe, îngăduitor și revoltat, protestând și, în același timp, resemnat. I-am simțit forma lui mângâindu-mă. A fost o clipă de înțelegere perfectă a noastră, neprevăzută pentru doi oameni necunoscuți, din alte lumi și cu alte gusturi, clipa care anunța fericiri depline sau poate dezastre, dar care se stinse înainte de a-i da o consistență, lăsându-mi însă, cu toate că diafană, certitudinea fostei ei existențe. Asemeni unui corp ceresc, venit din necunoscut, care s-ar apropia, ar amenința sau ar promite, și apoi printr-un salt nou ar porni cu aceleași capricii, vertiginos, în spațiu.

Trenul se opri tot atunci. Japoneza, cu fața din nou imobilă, puse piciorul delicat pe prima treaptă, apoi pe a doua, tot mai departe de mine, pe strada care o pornea nesfârșită, prin orașe, pe câmpuri, pe ape, până în țara ei de dincolo de lume, pentru un an, pentru toată viața ei și a mea, pentru eternitate.