O dimineață pe Caraiman

 

Și iacă-mă pe vârfuri ararea străbătute,
Și unde achilonii locașul lor își pun.
Dar nici o vegetare! A iernelor trecute
Ninsorile, prin râpe, grămezi, grămezi s-adun.

Nici mușchiul nu se ține pe cremenea lucioasă
Ce-o zvântă vijelia în drumul său trecând.
O! nici un semn de viață! nimica nu trăiește,
Decât p-un colț un vultur lumina ațintând.

Și corbi, afund în vale, de carnivore doruri
Împunși, se-ntrec și plană, - vr'un hoit și-au însemnat,
Sau paseri d-alte paseri mai tari ucise-n zboruri,
Sau fiare ce-alte fiare mai tari au sfâșiat.

Pe a căruntă stâncă ș-adesea porfirie,
Se sparg, se primblă norii, troienii mișcători,
Și raza dimineței, d-un soare ce-a să vie,
Aduce salutarea la vârfuri peste nori.

Departe, pe o creastă de culme lung întinsă,
Se-nșiră, fără număr, molifți ieșiți din nor,
Și-n pompă militară, c-o frunte neînvinsă,
Îmi trec pe dinainte cu uniforma lor.

În văile afunde, a nopții locuință,
Coboară-n șiruri brazii spre râul zgomotos
Ce spumegă, se luptă, în repedea-i silință
Și cade, se sfăramă p-adânc prăpăstios.

Pe poalele de munte, colnice înverzite
Pe care-mbrățișează pâraie șerpuind,
Albesc mulțimi de turme ici-colo risipite,
Și buciume din stâne s-aud pe vânt venind.

Și erghelii, cireade, păduri, livezi, corneturi
Pe coaste, prin vâlcele, când jos și când mai nalt,
Ca frunze, umbrulițe pe niște largi bucheturi,
Și drumuri, potecuțe, - cordele-n câmp de smalt.

Câmpia e adâncă, și sate semănate,
Orașe ici și colo pe râuri se întind,
Și muncitori și holde pe brazdele arate
Abia le prinde ochiul pe peisagi umbrind.

Departe, mult departe, Danubul lat albește,
Și dincolo de dânsul stă Emul încruntat;
Cu el pare Carpatul din când în când vorbește;
De Tisa parcă-i spune, de Nistru depărtat.

Întinsă panoramă ce-ncet, încet se pierde,
În care se înmoaie, se sting și se-nfrățesc
Colorile d-a rândul, din cel mai închis verde
Până-n rozoșii aburi ce razele-auresc.

În urmă-mi catedrale de talii uriașe
Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec și își înalță cărunte și golașe
Mulțimi de turnuri gotici în cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat în frunte furtunele trecând;
Domenuri largi de iarnă pe care Orientul
Îmbracă în tunice de purpuri luminând.

Sub strate de zăpadă ce timpul înnoiește,
O strată se întinde de colți adânci shistoși,
Coloanele ce timpul smerit le ocolește,
Din care ies gigantici butingii monstruoși.

Ca monstruri legioane ce se târăsc, se-nvită
În aer să răsufle de unde sunt striviți,
Și-n forme mari, schidoale, ce arta nu imită,
Se-nșir pe sub prăpăstii când negri, când plăviți.

Palaturi milioane din vârstele titane,
Pârlite, ruinate, stau negre încruntând,
Rămasuri tari, semețe, antideluviane,
Ce-și râd de timp, de secoli, vecia străbătând.

P-aicea uriașii ai Daciei cei crude
Săgeata otrăvită zvârlea din mal în mal,
P-aicea umbla umbra lui Zamolx ce s-aude,
P-aici încura calul viteazul Decebal.

Dar unde e poetul ce poate da o seamă
De toată majestatea clădirii în eter?
Cine-ar putea să spuie această panoramă?
Prin vorbe cine poate s-arate-acest mister?

Eshil le-ar zice iaduri, adâncuri sfărâmate,
În care el privește pe Jupiter trăsnind,
Giganți și Ecatonhiri, Titani care îl bate,
Zvârlind în ceruri munți, și p-Adis greu rănind.

Pe Leaota noroasă ce ochiul n-o pătrunde,
Lungit, ca un alt munte, ar da pe Prometeu;
Pe crivăț ne-ar aduce și gemete afunde,
Și zgomotul ce face vulturul din Orteu.

În largi domeni de brumă ce soarele-aurește,
Un Osian ne-ar spune c-eroi aci conjur;
În tronuri de porfiruri, o fiică că iubește
Un june erou mândru cu ochii de azur.

Dar însă acum nu e nici bardul Tesaliei,
Ce vede zbârlind munții acel imens Titan,
Ce-aude umblând Scila pe vântul Siceliei;
Nici al Scoției bardul, bătrânul Osian;

Profeții de ai Iudeii ce pot să compareze
Troienii de calcair, graniții ascuțiți
Cu capete aprinse mergând să adoreze,
Cu trâmbe înzeite de preoți și leviți.

Căci nu ai vrut, Stăpâne, la dreapta-ți împărțire
S-atingi și a mea frunte cu sânta mâna ta;
Tu nu ai vrut în pieptu-mi să sufli înzeire,
Tu n-ai vrut să-ți fiu preot, la lume-a te-arăta.

Însă-ai plantat în mine credința, contâmplarea,
Tăcuta admirare a drepților de sus;
Ai pus în mine-Amorul, Speranța, Adorarea,
Ș-ai încuiat Eternul în slabul tău supus.

O, cât de mult slăbește cu spusul o credință!
Cât e de trist și veșted amorul cel trezit,
Și cât de mult își pierde obiectul de dorință
Când omul ce-l adoară d-aproape l-a privit!

D-aș fi putut a spune întreaga mea simțire,
D-aș arăta vederii orice aș contâmpla,
Când mă cobor în sine-mi, în ore de mâhnire,
Ca ce fel de senzații aș mai putea afla?
...............................

*

Se schimbă decorarea. Cortine aburoase
Se-ntind, se trag, ș-un munte ascund cu al lui cer;
Îl lasă-apoi p-acela, se pierd și, neguroase,
Se-ntorc și se-ndesează ca munți în vag eter.

Se leagănă, s-oprește, se lasă, se destinde;
Vederea se închide și totul e blocat:
Nu vezi ceea ce pipăi, și fulgerul s-aprinde,
Alunecă, și cerul apare despicat.

Și zgomotul pe urmă-i cutremură-n tărie;
Eco îl prelungește departe revibrând,
L-amestică, confundă... e noapte de magie?
E vreun cor de demoni sabatul lor serbând?...

E caos universul și ceața umezește;
Mici părticele umezi dau răsuflarea greu;
Dar negura cu-ncetul se trage, se rărește,
Și raza, într-o clipă, arcează curcubeu.

Pe vârfuri e lumină și razele curate;
Dar norii greu se scutur pe văile adânci;
Mai trec vr'o cinci minute, și râuri turburate,
Șiroaie rupând fagii, i-azvârlă peste stânci!...

Și cât e de mic Omul când s-află pe un munte!
Ce slabă-i e ființa în urlet d-element!
Se vede cum se pierde la norul ce-a să-ncrunte;
D-o linie greșeală, și piere-ntr-un moment...

Din astă nimicie în care el se crede,
Pierdut în elemente, un punct microscopic,
Suflare de insectă ce nici chiar el se vede,
O particulă-a brumei pe val oceanic,

Se simte totd'odată că nu mai e nemernic;
E mare cât și lumea, nu-ncape-n firmament;
Dă mâna cu principul al Totului puternic;
E univers gândirea-i; amoru-i, element.

În el e și registrul epocelor trecute,
În el e și putința natur-a scormoli;
L-ascultă elemente, se-njug, sunt prefăcute
La semnul mânii sale, la ce va chibzui.

El are facultatea Tăria a străbate,
A măsura eterul, a-l strânge, compacta,
A descompune corpuri, și globuri depărtate
S-aținte, ș-a lor lege s-aplice la a sa.

Ființă mult schidoală! insectă gânditoare!
Piticule gigantic! furnică creator!
O rază-ți numai poate cu-ntregul să măsoare
Și tu întreg, - nimica!... un vierme târâtor.

De ce oare Puterea acea nemărginită,
Puterea creatoare, a Totului princip,
Zdrobită-n mici scânteie p-atomuri risipită,
Se-nchină și ea soartei slăvită-n acest chip?

Și cum ea poate toate până a nu se-mparte,
Ș-o dată împărțită, puterile-i se stric?
De ce e nimicită, d-al său întreg departe,
Ș-atunci își ia puterea când intră în nimic?

Fatalitate! - Basta! - Blestem îți e dorința!
Așteaptă, trufaș vierme, când viermii te-or mânca;
Așteaptă-ți neființa, de vrei să-ți știi ființa!
Sau intră în nimica de vei să fii ceva! -

Pegasu-ți nu e-n stare acolo a străbate,
Ia-ți cal apocaliptic, ș-atunci vei izbuti:
El singur știe drumul ce nu se mai abate;
Ș-atunci vei afla taina, - nimic când nu vei ști.
......................................
......................................
Eu las pe ast calcair cu formă omenească,
P-ast uriaș ce-nfruntă răstimpii pământești,
Martur eternității în bolta cea cerească,
O literă străină științei omenești!

Acel ce va străbate pe astă înălțime
Unde un geniu vine, vedenie de vis,
Și smulge muritorul pe aripi de lucime,
Pătrunză el arcanul, - citească ce n-am scris.