O dimineață pe malul lacului

O dimineață pe malul lacului de Cezar Bolliac

1836

Frumoasă dimineață! Suflarea-toată tace!
Abia privighetoarea, c-un glas răsunător,
Să turbure cutează o solemnelă pace,
Cînd somnu-i așa dulce la omul muncitor.

Gălbuia auroră de purpură urmată
Albește înverzita dumbravă de anin,
Și stele licurinde abia se mai arată
Prin umbrele ce noaptea păstrează în senin.

În lacul dinainte-mi, un cer se adîncează
Și lasă pe oglindă-i abia a mai luci
Făcliile murinde sub pînza ce albează
Al nopții întunerec ce-ncepe a fugi.

D-a dreapta-mi stau Carpații ascunși afund în ceață,
Din aburi cu încetul încep a se ivi;
Zăpada lor cea veche, ce vara n-o dezgheață,
Își suie-n cer troienii, sau stă a-i prăvăli!

Iar Prahova devale în mii de gîrli se-mparte,
Și-ntinsă argintează ast prunt al ei pietros;
În văile-i afunde s-aude îndeparte
O eco îngînată pe malul cel rîpos.

Frumoase! sfinte locuri! de ce și astă dată
N-aveți tot acel fermec!... Pe cine oari jeliți?
A timpilor viață nu vine c-altădată
Să-nvie-a voastre plante? De ce vă veștejiți?

De ce suspină vîntul? Dumbrava ce oftează?
De ce mugește rîul și locul s-a negrit?
De ce oricare preajmă subt nori se-mpovărează?
De ce ast doliu mare natura a-nvălit?

O! unde este timpul cînd, plin de tinerețe,
în brațele fecioarei, fecioarei ce iubeam,
Sorbeam al vostru balsam ș-a voastră frumusețe
Răpea a mea simțire pe sînul ce-adoram.

E-al șaptelea an ăsta de cînd, în aste locuri,
Gustam o fericire ce nu voi mai cerca;
Dar vîrsta și simțirea, ș-acele tineri focuri
Ce pier, se sting cu timpul, — încep a mă lăsa.

Un lucru de nimica, o mică nălucire
Priveam de lucru mare, de toate mă-ncîntam;
Acum sunt trist și rece, și nu am mulțumire
Nici chiar la fericirea ce-atunci nu cunoșteam.

În viața lui o dată oricine și iubește,
Și simte de iubire, și poate a iubi; –
Simțirea înainte se trece,-mbătrînește,
Și corpul după dînsa începe-a s-ofili.

Obiectul ce atuncea putea să le-ndulcească
Acuma e departe, — s-a-ntors d-unde-a venit
Așa e fericirea: ea vine să gonească
Odihna num-a noastră, și-ndată-a și pierit.

Frumoasă ca un angel ce cerul ne arată,
Era abia în vîrstă s-aștepte-un măritat,
Și cine a văzut-o a trebuit îndată
Să-i dea acea cunună ce-atît a meritat.

Ca prim-acea zăpadă ce cade afinată
Pe locuri neîmbiate l-al soarelui ivit,
Era oricare parte-i plăpîndă și curată,
Și sînu-i d-alabastru în veci era-nvălit.

Nici cerul cel mai dulce în noaptea cea senină,
Cînd norii dorm departe cu vînturile-n ei
Și bolta-i luminată de luna cea mai plină, –
Nu are-un alabastru ca cel din ochii ei.

D-apuc acum mătasea, deloc nu mă-nfioară,
Nici este pipăitu-i atît de voluptos
C-acele fire netezi din bucla-i cea ușoară
Ce rătăcea pe sînu-i divin și grațios.

De-nsinuia cătarea-i, cînd vrea ca să-mi zîmbească,
Subt rumena ei buză de foi de trandafir,
Mărgăritar nu poate, gîndesc, să se găsească
A fi atît de luciu și neted într-un șir.

Deloc nu ne înșeală acel care ne spune
Că fața ne arată ce-avem în noi ascuns;
Natura nu ne minte: aceea ce depune
În inima oricărui, pe față-i stă expus.

Așa de simțitoare la o nenorocire,
Că d-ar fi fost în mînă-i, durere-ar fi lipsit.
Ea nu ura pe nimeni; Întreaga-i fericire
Era să poată face pe altul norocit.

Prin geana ei cea lungă o îngerească milă
Părea că să coboară pe oameni a jeli;
La tot nenorocitul, vedeai că-și face-o silă
S-ascunz-a ei durere, pe alți a nu mîhni.

Nenorociri străine vedeam că o omoară,
Pe frunte-i sta durerea a oricărui străin; –
De n-aș fi cunoscut-o de crimă că-i fecioară,
Aș fi gîndit c-un cuget revolt-al ei venin.

A! fugi, ființă dragă! Departe d-astă lume!
Aci nu era locu-ți, tu-n drum ai rătăcit;
Aci sunt toate altfel,nimic n-are-al său nume; –
Virtutea este-o crimă, natura a pierit.

De ce și eu cu tine, în tînăra junie,
Cînd toate-mi părea bune, cînd toat-era amor,
De ce n-a fost atuncea să scap din viclenie,
Să las amara-mi viață, cu tine-n sferi să zbor?

De ce Dumnezeu oară a dat în om putința
Să ție suvenirea de cele ce-au trecut?
De ce să nu se piarză dodată cu ființa
Și toată suvenirea acelor ce-am pierdut?

Orice viețuitoare iubește primăvara;
Al meu amor e vecinic și iarna nu l-a stins;
Se naște dimineața, îl indoiește seara,
Și-n veci e făr’de moarte, în veci este aprins.