O doină postumă

 

Nu aveam o șchioapă de pământ să-mi fie
Locul meu... acuma-mi stăpânesc mormântul;
Și nu îndrăznește ciocoiul să vie
Să-mi stoarcă pământul!

Alergam ca vită, mânat de poruncă...
Mă desfăt acuma-n tihna boierească;
Ar vrea și nu poate ciocoiul la muncă
D-aci să m-urnească!

Mă bătea boierul... acum nu mă bate
Nici vântul, nici raza fierbintelui soare;
Timpul n-a șters încă semne de pe spate,
Dar nu mă mai doare!

Îmi lipsea cămașa pe ger și pe ploaie,
Când ședea ciocoiul lângă calda-i vatră;
Acum port o haină care nu se moaie:
Țărână și piatră!

Frații și copiii, ce-au rămas în gheară,
Din a lor durere auzindu-mi cântul,
De la ciocoime atâta să ceară
Cât mi-a dat mormântul!