O moștenire grea

 

I

„Bine e să fii pensionar, așa-și zicea nenea Iorgu Calbac în fiecare zi de mai multe ori. Lasă că te culci când îți vine somnul, te scoli când ți se urăște de a mai sta culcat și-ți petreci ziua după pofta inimii tale, dar mai e și că n-ai să te căciulești când șefului de birou, când directorului de servici, când vreunuia dintre cei mai mari decât aceștia, care au fiecare toanele lui. ”

Pensioara nu și-o socotea, ce-i drept, răsplată deopotrivă cu munca ce săvârșise în timp de patruzeci de ani lungi și grei. El și-a petrecut viața la ghișeul de la poștă, unde s-a deprins a chivernisi mii și mii în fiecare zi, așa ca să iasă totdeauna cu obrazul curat, deși purta în spinare și a căpătuit cinci copii, trei băieți și două fete, care-i luau fiecare în felul său bucățica de la gură. Știa dar și acum, când scăpase de aceștia, să-și stăpânească firea și să-și împartă cele trei sute pe lună fără ca să se încurce.

E purceasă din înțelepciunea omenească vorba veche că e bogat săracul care știe să se mulțumească cu puțin, și tot înțelept e și cel ce s-a pătruns de gândul că bucata pe care i-o dai altuia e mai dulce decât cea înghițită de tine însuți.

Rămas văduv, nenea Iorgu a dat mobila și ce mai avea prin casă Măriei, fiica sa mai mică, care se măritase după un șef de stațiune, și n-a păstrat pentru sine decât un pat, un dulap pentru haine și albituri, o masă de brad, trei scaune și un cuier. Atât îi era lui destul pentru ietăcelul pe care 1-a luat cu chirie în fundul curții unei case din dosul Cișmigiului. Cu cât mai puține-i rămâneau, cu atât mai mică îi era bătaia de cap.

Diminețile, după ce se scula, mătura și dereteca în ietăcelul lui, își văcsuia încălțămintea și-și peria hainele, se spăla și se îmbrăca, apoi se punea să-și facă pe-ndelete cafeluța, pe care o lua sorbind rar și câte puțin din ea, ca să-i simță în deplin gustul.

Dacă timpul e frumos, iese apoi la plimbare prin Cișmigiu, câteodată chiar la Șosele, iar dacă plouă, se duce în Piața Mare și umblă de ici până colo, ca să se dumerească asupra prețurilor, vechea lui slăbiciune.

Masa și-o ia la un birt economicos, apoi se-ntoarce acasă și trage un pui de somn, iar pe la patru se duce la cafenea, unde stă de vorbă cu prietenii săi, tot pensionari ca dânsul. Stă la o cafeluță până pe înserate, când iese și mai face o plimbare de la Piața Episcopiei până la colțul bulevardului și înapoi, o dată, de două ori, fie chiar și de trei ori, apoi se-ntoarce acasă și-și ia gustarea de cină, totdeauna puțin, ca să nu-și încarce stomacul mai înainte de a se fi culcat, mai puțină brânză, mai câteva măsline, mai două ouă fierte la mașină, ori în timpul iernii la gura sobei, ceva mezeluri, câteodată chiar și numai pâne cu ceapă. Azi ca ieri și mâne ca azi, viață de om cumpătat și cu bună rânduială, care e deprins a se mulțumi cu puțin.

Putea să fie și mulțumit, căci avea mereu poftă de mâncare, dormea nopțile bine, era mereu sănătos, sprinten și-n voie bună, de puteau să-l pizmuiască și cei mai bogați oameni.

Cu desăvârșire ferită de mâhniri nu era însă nici a lui viață.

Erau, mai înainte de toate, între prietenii lui și oameni care, pe lângă pensiunea mai mare decât a lui, aveau oarecare stare, și i se întâmpla din când în când că mai unul, mai altul dintre aceștia, întâlnindu-l fie la cafenea, fie în timpul plimbărilor sale, ținea să-i facă cinste și-l poftea la un aperitiv. Nu era apoi nenea Iorgu omul lipsit de bună-creștere, care-n asemenea împrejurări își jignește prietenii, și primea cu plăcere. Gusta el bucuros și-o sardea, și-o felie de cașcaval ori de șuncă, și câte un pateu, și bea fie un țap de bere, fie o țuiculiță, fie un pahar de vin bun, unul, două, ba chiar și mai multe, căci era om plin de duh și neprețuit tovarăș la chef.

Nefiind deprins cu asemenea îmbuibări, el pleca cam amețit, și dacă era asupra mesei, nu se mai ducea la birtul economicos, ci se-ntorcea acasă, din ce în ce mai posomorât în cele din urmă ursuz.

Avea și el, ca orișicare om, păcatele lui, și când i se-ntâmpla să amețească își pierdea voia bună. Aducându-și adică aminte de nevoile cu care s-a luptat în timpul copilăriei și-n al tinerețelor sale, de sarcinile ce i-au încărcat în spinare cei cinci copii ai săi, de umilirile ce-a suferit din partea șefilor săi de tot felul, de toate neajunsurile îndelungatei sale vieți, el se pătrundea din ce în ce mai mult de simțământul că e mare canon să trăiești în lumea aceasta.

Nici că s-ar fi putut zice că nu are omul dreptate. După ce a petrecut o lungă viață punându-și mereu sie însuși frâu, se cuvenea să-și petreacă bătrânețele în oarecare lărgime. Chiar și dacă n-ar fi râvnit cu tot dinadinsul la mulțumirea de a da „revanșă”, cinstind și el pe alții, îl mâhnea afară din cale gândul că nu-i este dată putința de a-și face sie însuși cinste.

Ajuns apoi odată cu gândul aici, el își dădea seamă, cuprins de durere, că nici unul dintre copiii săi nu s-a învrednicit să-i poată îndulci zilele bătrânețelor. Cel mai mare dintre aceștia, tot Iorgu și el, ajunsese, ce-i drept, maior, dar avea patru copii, și chiar și dacă nu i-ar fi avut, îi plăcea să trăiască, încât chiar nici leafa de general nu i-ar fi fost destul. Elvira, fata lui cea mare, funcționară la poștă, era măritată după dirigintele unui oficiu poștal, avea și ea păcatul femeilor cumsecade, o casă plină de copii. Coralia nu-și întemeiase încă bine casa, iar Costică, cel mai mic dintre băieții lui, era student la Facultatea de Litere și o ducea numai el știa cum, dând lecțiuni particulare. Unul singur ar fi putut să facă ceva, Anton, bărbierul, care a știut să învârtească lucrurile, încât avea la loc bun casă frumoasă, jos salonul lui de bărbier, și o băcănie la colț; iar la etagiu, două apartamente date cu chirie. Acesta se făcuse însă zgârcit și cămătar, încât nici până la vârsta de treizeci și șase de ani nu s-a căsătorit, și mai era și supărat pentru că frații și surorile lui intraseră în rândul boierilor, iar din el n-au scos părinții săi decât un biet bărbier.

Erau triste și dureroase adevărurile acestea, dar nenea Iorgu se culca, își dormea somnul, și dimineața, deșteptat cu capul limpede, își zicea că bine e să fii în lumea aceasta pensionar, care-și petrece viața după pofta inimii sale.

Așa ar fi zis în toate clipele vieții lui dacă mai unul, mai altul dintre prietenii lui n-ar fi ținut, din păcate, să-l cinstească, poftindu-l la un aperitiv, de la care se întorcea mai mult ori mai puțin amețit, purtându-și capul sus, călcând țeapăn și cu băgare de seamă, ca nu cumva să se răstoarne pământul ce i se clătina sub picioare, și dorindu-și multe, de care nu putea să aibă parte. I se desfășura viața cum curge râul lin și limpede, dar dând pe ici, pe colo de câte un bolovan răsturnat în albia sa, se-nvultorește și se tulbură pe o clipă, apoi iar se alină și se limpezește.

El tot mai bucuros da decât lua, și mulțumirea lui era să-și tragă de la gură ca să le poată face parte altora. Era aceasta moștenire rămasă de la răposați.

II

Nu trece zi lăsată de Dumnezeu, ceas nu trece, nici o clipă fără ca să moară ici un om, colo altul, mulți în toate părțile, fiecare în felul lui. Mirare nu are dar să ne cuprindă că i-a venit și lui Anton rândul și a murit așa, pe neașteptate.

Primind vestea dureroasă, frații lui, maiorul și studentul, și surorile, una soția dirigintelui și alta soția șefului de stațiune, au grăbit să-i facă înmormântarea și să împartă între dânșii moștenirea rămasă de la el.

Avea fiecare dintre dânșii nevoie de partea ce i se cuvenea. Ei știau, ce-i drept, că moștenirea tatălui lor i se cuvine, dar era lucru de sine înțeles că acesta renunță la ea în folosul lor. Au și plecat cu toții la tribunal, ca nenea Iorgu să-și facă declarațiunea de renunțare, dar, sosiți în sala de așteptare, au fost nevoiți să aștepte, ca să le vie rândul.

Nu e însă lucru mai supărător decât să aștepți în sala de așteptare a judecătoriei, unde toți forfotesc, fiecare în treburile sale, și supărare e cu atât mai mare când îți dai seamă că așteptarea nu e de nici un folos.

„Cu ce m-am ales după ce-mi va fi venit rândul? Ce câștig după ce voi fi făcut renunțarea? Așa se întreba el. E oare lucru cuminte să renunț, pentru ca dintr-o moștenire destul de însemnată să se facă patru mici, care-n timp au să fie risipite? ”

El își cunoștea copiii: îl știa pe Iorgu, maiorul ce poamă e; își închipuia ce are să facă cellalt, studentul, când va pune mâna pe părticica lui; despre cele două fete nu mai era vorba. Era învederat c-o să se îmbuibe un timp oarecare și-o să se deprindă cu belșugul și-apoi o să fie toți patru, viața lor întreagă, nemulțumiți cu sărăcia în care au trăit până acum și o să fie nevoiți a trăi și-n viitor.

„Un aperitiv care te-amețește și te scoate din minți, apoi te lasă cu inima friptă! ” își zise el și hotărârea îi era luată.

- Să ne-ntoarcem, dragii mei, acasă, că degeaba ne-am mai perdut timpul așteptând aici, le zise el copiilor săi. Eu am chivernisit viața mea întreagă averi mari fără ca să mă fi încurcat vreodată, știu să chivernisesc și să-mi stăpânesc firea și e mai cuminte să iau eu în primire averea rămasă de la fratele vostru și s-o sporesc.

Așa a zis, căci acesta îi era gândul, și așa a și rămas să fie. Nu era nenea Iorgu om care sufere ca copiii lui să treacă peste vorba lui, și bun îi și era de altminteri gândul.

Lucrurile nu ies însă totdeauna așa cum și le plănuiește omul.

În fundul curții caselor pe care nenea Iorgu le luase în primire ca bun chivernisitor al moștenirii rămase de la răposatul său fiu se afla fosta locuință a acestuia, două odăi bine mobilate, un iatac în care dormeau cei doi ucenici ai bărbieriei, un alt iatac în care ședea Ioana, care purta grijă de gospodăria răposatului, și o mică bucătărie.

Nenea Iorgu, bun chivernisitor, a dat bărbieria în arendă, și arendașul, unul din fostele calfe, om cu rosturile lui, nu avea nevoie și de locuința din fundul curții. Mult a stat și noul stăpân al casei pe gânduri, dar în cele din urmă tot nu i-a rămas decât să părăsească iatacul în care petrecuse atâtea zile plăcute și să se mute în fundul curții sale, luând-o dimpreună cu celelalte și pe Ioana, care era femeie sprintenă, curățică și cu deosebire pricepută întru ale gospodăriei.

Nu mai mătura de aici înainte și nu mai deretica prin casă, nu-și mai văcsuia încălțămintea și nu-și mai curăța hainele, cafeluța nu și-o mai făcea el însuși. Se și cuvenea ca la vreme de bătrânețe să fie cruțat.

Având-o la îndemână pe Ioana, nu mai avea nevoie să prânzească la birtul economic. Știa Ioana nu numai să gătească bucate foarte bune, ci să-și aleagă atât la băcănie, cât și pentru oamenii ajunși la vârsta în care se afla dânsul.

Diminețile dar el nu se ducea în piață numai pentru ca să se dumirească asupra prețurilor, ci și pentru ca să cumpere, și o lua și pe Ioana cu coșul ei cel mare, pe care-l umplea potrivit cu stăruințele ei. Mult se oprea și mai ales pe la măcelării, căci omului ajuns la vârsta lui îi priiește din când în când câte o fleicuță, câte o vrăbioară, câte un mușchiuleț, câte un uger de vacă, câte-o pulpă de berbec și ce se mai cuvenea pe lângă aceste, pe care Ioana știa să i le gătească atât de bine.

Apoi, la bătrânețe firea, ea însăși, cere câte un pahar de vin, iar vinul ori să fie bun, ori să nu-l bei. Umbla deci nenea Iorgu mereu de ici până colo, ca să guste vinurile și să-și găsească un izvor de vinuri „naturale” și curate.

E însă lucru trist să-ți petreci viața-n singurătate și mai ales să stai la masă. Când avea deci câte o bucată bună, el îl poftea pe fiul său, studentul, care venea bucuros să-i ție bunului său tată de urât. Bun, bucuros era dânsul și când Ioana și-a dat părerea că e păcat să stea gol iatacul în care dormeau mai înainte ucenicii. După ce el s-a mutat apoi acolo, erau doi care-și dedeau silința să-i facă bătrânului plăcută viața.

Ținea nenea Iorgu și acum să se ducă la cafenea, ca să stea de vorbă cu prietenii săi, dar nu mai mergea singur, ci dimpreună cu fiul său, și tot el plătea, dar fiul său coma - - ori ceaiul cu rom și cu gogoașă, mâine cafea cu lapte și cu o bucată de cozonac ori cu pesmet de Brașov.

A început apoi nenea Iorgu să le dea „revanșă” celor ce-l poftiseră ori îl pofteau la un aperitiv, iar serile Ioana îi punea și câte ceva cald pe masă.

El era tot cel de mai-nainte, dar felul de a viețui îi era cu totul altul.

Omul nu numai mâncând și bând trăiește.

El, care-și petrecuse zilele vieții la ghișeu, era deprins să fie totdeauna bine și curat îmbrăcat. Nu i se părea nimic mai frumos decât haina veche și bine păstrată. Acum i se părea că tot mai frumoasă e haina nouă și bine croită, mai ales fiind bună și frumoasă și stofa din care era făcută. Iar fiul său îl încredința că are multă dreptate și-n ceea ce privește multe alte amănunte ale vieții de toate zilele.

E apoi cu desăvârșire netăgăduit adevărul că omul nu numai de hrană trupească are nevoie pentru ca viața să i se desfășure cu bine, iară hrana sufletească e distracțiunea. Hrana aceasta o găsea stând de vorbă cu prietenii săi, tot mai priincios îi era însă dacă mai adăuga la ea și o partidă de table, una de domino și una de cărți, ba din când în când și câte o plimbare, ceea ce-i făcea mult bine unui om ajuns la vârsta lui.

Mai ales serile, după ce se scula de la cina atât de bine gătită de Ioana, nu îi era iertat să se culce numaidecât. Ar fi fost lucru mai mult ori mai puțin primejdios. Îngrijind deci de sănătatea bătrânului său tată, fiul stăruia ca acesta să mai petreacă un ceas, două fie la un cinematograf, fie la un concert, fie chiar la teatru, ceea ce nu-l supăra pe bătrânul.

Era o viață plină de amănunte plăcute, de care nenea Iorgu nu se mai sătura, dar voia bună de mai-nainte el n-ajungea s-o mai aibă. Era mereu posomorât și ursuz, parcă s-ar fi întors de la un aperitiv.

El a rămas tot bunul chivernisitor, care nu se-ncurcă niciodată; își făcuse socoteala veniturilor pe care le are, le împărțise aceste pe trimestre și pe luni, hotărâse cu multă chibzuință cât era să cheltuiască pentru hrană, cât pentru cheltuiala casei și pentru plata Ioanei, cât pentru îmbrăcăminte și cât pune în fiecare lună la o parte pentru sporirea averii ce-o să le rămâie după moartea lui copiilor și nepoților săi drept moștenire. Pentru plăcerile și comoditățile vieții nu cheltuia decât ceea ce mai rămânea, și când ajungea la fundul sacului, strângea băierile pungii și zicea: „Atât și mai mult nu! ”

Zicea el așa, dar tocmai de aceea era ursuz, mereu supărat de simțământul că pentru noul său fel de a viețui are prea puțin, îi era nesuferită supărarea aceasta, și ca să scape de ea, nițel câte nițel iar le dădea băierilor drumul.

„ - - își zicea dându-se pe bra - - și o să pun la loc luna viitoare ceea ce iau acum din partea socotită pentru sporul averii. ”

Se împrumuta omul dintr-un buzunar ca să aibă ce scoate din cellalt, dar tocmai de aceea îi era încă mai mare și mai nesuferită supărarea luna viitoare când sosea termenul de plată și se încredința că iar e nevoit să se împrumute.

„Da! își zicea acum. Ce să-mi faci? Nevoile vieții. O să pun la loc trimestrul viitor”.

O zicea el aceasta, dar era din ce în ce mai strivit de simțământul că numai cel tare e în stare să se stăpânească pe sine însuși și că el nu mai e destul de tare ca să se înfrâneze.

Purtând povara acestui simțământ, nenea Iorgu nu mai umbla cu capul ridicat și nu mai călca țeapăn și apăsat, deși îi era și acum parcă i e clătina cu totul altfel pământul sub picioare.

Era, dacă e vorba, cel mai nevinovat om, care se mărginește a se folosi de drepturile sale, și, cu toate aceste, umbla cu ochii în pământ și se uita din când în când împrejurul său sperios, ca omul care se știe vinovat de a fi asuprit și despuiat pe ceia ce se reazemă cu încredere pe el și-n toată clipa se aștepta să fie tras la răspundere.

III

Dumnezeu 1-a înzestrat pe om cu minte ca să judece și să poată deosebi ceea ce e bun de ceea ce e rău, iar omul se folosește de darul dumnezeiesc pentru ca să se încredințeze pe sine însuși că e bine ceea ce se simte ispitit a face.

Nu-l trăgea nimeni pe nenea Iorgu la răspundere, dar se judeca el însuși pe sine și nu-l ierta firea să se asuprească. Avea, dacă e vorba, toată dreptatea când își zicea că i se cuvine să-și petreacă în toată lărgimea puținele zile de viață ce-i mai rămâneau. A suferit, a răbdat, a muncit, s-a canonit destul în timpul lungii sale vieți: prost ar fi fost dacă și-ar mai fi tras de la gură și acum, când nu era nevoit.

Destul era să păstreze averea rămasă de la fiul său așa cum a luat-o în primire, ba vinovat nu putea să-l scoată nimeni nici dac-ar mai fi micșorat-o.

Așa vedea el lucrurile judecându-se pe sine însuși, și mult n-a stat pe gânduri, ci s-a împrumutat cu câteva mii de lei când medicul, un om priceput într-ale lui, a stăruit să facă o cură de vro patru săptămâni la Karlsbad. Sănătatea e mai presus de toate!

Una e însă când e s-o faci și alta după ce ai făcut-o, și el nu mai era omul liniștit și totdeauna voios care fusese mai-nainte.

Plecat adică odată la drum, se căia de a fi făcut-o, și-i era greu să facă ceea ce făcea.

Nu doară că se socotea vinovat și-și făcea mustrări, dar își cunoștea copiii și știa că dânșii, maiorul și cele două surori ale lui, se socotesc nedreptățiți și sunt porniți cu mânie asupra fratelui lor, studentul, în gândul lor un lingușitor viclean, care profită de slăbiciunile bătrânului său părinte ca să se îndulcească.

„ - - zicea - - îmi așteaptă cu nerăbdare moartea, ca să poată pune mâna fiecare pe partea ce i se cuvine din moștenire. Iar lumea, totdeauna părtinitoare și pornită spre răutăți, le dă dreptate. Urât e să trăiești în lumea aceasta! ”

I se făcuse negru înaintea ochilor când se gândea că e plecat, cu toate aceste, în drum lung și costisitor spre a-și căuta de sănătate, ca să-și lungească viața.

Sosit la Karlsbad, nenea Iorgu, mai posomorât și mai ursuz decât orișicând, s-a dus la medicul ce-i fusese recomandat.

Acesta 1-a pipăit și 1-a ciocănit cum știa dânsul, apoi s-a uitat la el strâmbând din nas.

— Da! i-a zis. De scăpat ai să scapi dacă vei face cura cuvenită trei ani de-a rândul, dar sunt multe lucruri pe care n-ai să le faci; multe mâncările din care n-ai să guști, multe băuturile de care trebuie să te ferești.

Mai negru i se făcea lui nenea Iorgu înaintea ochilor.

- Dacă-i așa, de ce să mai trăiesc? ce rost mai are pentru mine viața?!

Umblând ca să-și facă plimbările prescrise, el căuta cele mai strâmte poteci, pe unde era mai deasă și mai întunecată pădurea, și tresărea speriat când i se ivea fie în față, fie în dos vreun om ca dânsul.

Mereu era ispitit de gândul de a împărți între copiii săi averea rămasă de la răposatul lor frate. Iar i se însenina, parcă, cerul când își aducea aminte cum își mătura și deretica prin casă, cum își văcsuia încălțămintea și-și curăța hainele, cum își făcea cafeluța:

„Am s-o fac! își zicea din ce în ce mai hotărât. E cel dintâi dintre lucrurile ce am să fac după ce mă voi fi întors acasă”.

O zicea aceasta și după ce s-a întors, dar se amâna mereu de azi pe mâne și de mâne pe poimâne. Era pentru dânsul moștenirea aceea o mare pacoste, de care voia să scape, dar nu e ușor să te lipsești de ceea ce poate să-ți îndulcească viața.

„Ce te mai tot zorești așa? îi șoptea, parcă, cineva la ureche. Azi-mâne o să-ți vie și ție rândul, și o să-și ia fiecare dintre dânșii partea la care râvnesc cu mult nesațiu copiii tăi, pentru care atâta timp ți-ai tras de la gură și care acum îți doresc moartea. ”

Mergea deci omul posomorât și ursuz, ducându-și pe gâfâite spre mormânt greaua sarcină a vieții.