O noapte de groază

 

Amândoi pășeam domol, braț la braț, privind cum se lungesc, împrejurul nostru, umbrele înserării peste ogoarele dogorâte ale toamnei, și vorbeam despre toate, despre știință, despre literatură, dar, mai ales, despre ce puteau vorbi doi studenți la vârsta noastră: despre dragoste. Poate era și taina înserării de vină, căci glasurile ne tremurau. Prin văzduh treceau cârduri de rațe sălbatice spre iazurile din apropiere, ca să se culce în păpurișul ce foșnea în bătaia vântului de seară, iar dinspre Suceava se auzea tocând și trăgând clopotele.

Dar gândurile noastre luară alt curs, căci, deodată, răsări înainte-ne, de după sprânceana dealului, o turlă de biserică, a cărei cruce scânteia în focul asfințitului: era mănăstirea Hagigadar, ce se ridică stingheră în mijlocul câmpului, drept în vârful unei uriașe movile de pământ. Am hotărât să o vizităm, cu toate că era cam târziu, și, de aceea, am intrat în ogradă, unde nu ne-a ieșit nimeni înainte, deși ușa de la una din cele două chilii era deschisă larg și un câine dormea întins pe prag. Ca să dăm peste vreun suflet de om, ne-am uitat și peste zid, în vale, unde se auzea larmă de glasuri: păzitorul schitului culegea, acolo, merele din pomătul ce se întindea pe coastă până la mijlocul zidului. O fetiță de vreo cincisprezece ani urca dealul cu coșul plin de mere galbene și roșii și, cum ne zări, rămase locului uimită, puse coșul pe jos și strigă după cineva, în vale. La chemarea ei, urcă dealul păzitorul armean al schitului, împreună cu două „cucoane” și o slugă. Le-am dat tuturor „bună vremea” și le-am spus că vrem să vedem mănăstirea și chiliile, deși nu mai locuiesc, acum, călugărițele întrânsele.

Măcar că eram străini, am fost primiți foarte cumsecade: ne-au adus scaune să ședem și ne-au servit câte-o dulceață și pere galbene, ce ni le adusese copilița cea cu ochii negri. Cu tot întunericul înserării, am mai zăbovit puțin ca să întrebăm cine au fost ctitorii mănăstirii și de când nu mai trăiesc călugărițe întrânsa. Am aflat multe despre fosta mănăstire de călugărițe armence, la care peregrinează, și acum, o mulțime de armeni, mai ales femei, din pricina icoanei făcătoare de minuni, care se află înlăuntrul bisericii.

Prietenul meu, care citise, în tinerețe, o mulțime de romane haiducești, îl întreabă pe păzitorul schitului ori de nu îi e frică aici, în mijlocul câmpului, așa de departe de locuințe omenești. Răspunse „cucoana Aneta”, una din cele două femei, care era mai în vârstă și se vedea că-i din România după vorba cea înțepată, dar, mai ales, după mâncărimea de limbă ce avea, că, uneori, vin și pe acolo oameni răi, dar că toți cei din mănăstire au fost apărați de icoana Maicii Domnului cea făcătoare de minuni.

– Odată, am avut chiar eu o întâmplare, ne povesti cucoana Aneta, în tinerețile mele, și anume în chilia asta, ce-o vedeți înaintea dumneavoastră. Pe vremea aceea, eram fată mare și-mi trăiau încă părinții și frații. E mult de atunci, și totuși, îmi aduc așa de bine aminte de toate amănuntele, de parcă s-ar fi întâmplat ieri-alaltăieri…

Era după Crăciun și afară se pusese o iarnă grea, cum nu se mai pomenise de multă vreme. Într-o zi, numai ce văd că vine la noi, la Suceava, frate-meu, Ovanes, care locuia aici, la mănăstire. Vine, zic, și mă cheamă să stau vreo săptămână cu băieții lui, la mănăstire, și să dau seama de chilii, că el merge cu soția în România, la Panciu, la celălalt frate mai mare, Garabet, care ținea han acolo. Voia să fie la cununia fetei lui Garabet, Natalița, iar, după o săptămână, avea să se întoarcă. Eu încă m-aș fi dus bucuroasă, mai ales că, la urmă, se hotărâră și părinții mei să meargă la nunta lui Garabet, pe care nu-l văzuseră de multă vreme; ei însă începură să-mi vorbească despre iarna cea grea, de drumurile rele și de guturai, așa de stăruitor, încât am rămas acasă.

La început, am plâns nițel, dar m-am ogoit îndată, căci vedeam bine că mănăstirea nu putea să rămână aici, în mijlocul câmpului, pustie, fără suflet de om pe lângă dânsa, și, de aceea, de voie, de nevoie, m-am înduplecat, cu atât mai mult că părinții aveau să-l aducă, la întoarcere, pentru vreo câteva zile, și pe logodnicul meu din Panciu, cu numele Cristea Manea.

Nepoții mei erau mici, abia răsăriți: băiatul, de vreo zece, iar copila – de vreo opt ani. Ovanes mi-a dat toate cheile cămărilor pe mână, și m-a sfătuit să închid, de cu vreme, ușa, îndată ce-a prinde a însera.

La mănăstire, mai era și o slugă bătrână, un surd, care căra apă, tăia lemne și îngrijea două vaci. Cum vedeți, mănăstirea, înconjurată cu ziduri înalte, e cocoțată pe vârful unui deal, în mijlocul câmpului, și, pentru că înăuntru nu sunt, acum, călugărițe – ca pe vremuri, nu prea abate nimeni pe aici. Iarna, însă, când viscolește și drumurile sunt astupate de troiene, nu zărești țipenie de om primprejur, așa-i de pustiu locul.

Dar mă dedasem cu urâtul: peste zi, hrăneam galițele, spălam și hrăneam copiii, făceam mâncare, mai coseam la gherghef și mă gândeam la nunta de la Panciu și la logodnicul care avea să vină să mă vadă.

Fricoasă nu eram din cale-afară, dar, totuși, nu-mi era oarecum îndemână, mai ales îndată ce cădea noaptea, când începea să se audă, împrejurul zidurilor, urletul jalnic al haitelor de lupi, ce ieșiseră la drumul mare din pricina iernii celei grele. Știam că peste zid n-au să sară, iar porțile erau încuiate și, de aceea, după ce culcam copiii, mă răzimam cu spatele de soba fierbinte și citeam niște cărți sfinte, până ce mă pălea somnul.

În cea din urmă seară, însă, după ce-am căutat ori de-s porțile închise și după ce-am pus sluga să-mi aducă apă și lemne în casă, am încuiat, cam devreme, ușa cu zăvorul, am tras parul de-a curmezișul și mi-am luat, apoi, colțunul să împletesc.

Pe slugă am trimis-o să se culce în grajd.

Cina o luasem de cu vreme, încă pe când se zărea afară. Copiii nu dormeau, ci se jucau prin casă cu un cal de lemn, înțepenit pe roate, pe care-l puneau să-l tragă mâța.

Stam așa, pe gânduri, și împleteam, ascultând cum turbă viscolul, căci se pornise, după ce a înnoptat, o viforniță strașnică, de nu se vedea lumea. În vuietul vântului, auzeam glasuri ciudate: parcă sunau clopote dogite, poate erau și glasuri slabe de oameni rătăciți, cine mai știe!, căci vântul de iarnă ușor îți înșeală auzul. Am tras perdelele la ferești și mă gândeam ce mi-or aduce, a doua zi, părinții de la nuntă.

Într-un târziu, deodată, începe câinele să hămăiască așa de furios de gândeai că se sfarmă. Mie mi se tăiară, atunci, picioarele de pe la genunchi și-mi îngheță inima de frică. Copiii se ghemuiră într-un cotlon, lângă sobă, cu ochii mari și cu buzele deschise, aproape-aproape să înceapă a plânge.

Mă dau, încet, lângă fereastră și ascult, lângă zid, cu urechea și cel mai mic zgomot din ogradă, ca să pot desluși ce este.

Vifornița se potolise și, acum, strălucea, afară, luna.

Gangul începu să trosnească și, îndată, auzii bocănind pași de om. De bună seamă, sunt hoți, iar sluga doarme dusă.

Trosc! trosc! Făcea omătul călcat de ciubote.

– Sunt mai mulți! îmi zic eu.

Începură să vorbească și unul merse la ușă, încercând să o deschidă. Gândul că poate am uitat ușa descuiată mă înlemnise de spaimă! Numai cu mare greu, nici nu știu cum, m-am târât, pe lângă perete, în tindă și am pipăit zăvorul: era tras! Parcă-mi veni inima la loc, căci ușa era de stejar vârtos, bătută cu ținte, și avea, de-a curmezișul, pus un par, iar fereștile erau întărite cu gratii groase. Înainte de a merge la ușă, slăbisem așa de tare, întocmai ca și când visezi că cineva vrea să te omoare și tu nu poți fugi, nici striga, căci parcă te-năduși, iar picioarele ți-s grele ca de plumb.

Am vrut și eu să strig, dar puteam să bag copiii în boli și, apoi, cine m-ar fi auzit în pustietatea asta? Câinele mănăstirii, însă, un câine ciobănesc mare și flocos, pe care-l dezlegam noaptea, nu-și afla loc, acum, așa lătra și se zbătea, sărind să rupă tâlharii din gang, pe care-i auzeam cum se apără suduind.

Sluga, și așa surdă, dormea somnul drepților în grajdul vitelor, pe care îl încuiase cu grijire de cu seară.

Eram singură, numai cu Dumnezeu.

– Da’ dă-i un ciomag și astupă-i gura! zise, mânios, unul dintre ei.

Și, deodată, începu câinele să schelălăiască așa de dureros ca și cum l-ar fi înjunghiat cineva. De aceea, nu se mai apropia de hoți, ci scheuna întruna pe un ton plângător, în mijlocul ogrăzii mănăstirii, împlând valea de groază. Copiii plângeau și ei speriați, de nu-i puteam ogoi, iar eu am avut încă destulă vreme să sting lampa. Am culcat copiii ce plângeau în pat, m-am pus lângă dânșii, plângând și eu în tăcere, iar ei, bieții, mă cuprinseseră de după gât, țipând:

– Țață! țață, nu ne lăsa!…

Tot mai aveam nădejde că nu vor putea intra în casă, dar, când începură să izbească cu topoarele în ușă, inima mi se făcu cât un purice de mică și mai că încetă să zvâcnească de spaimă. Pe frunte, îmi curgea sudoarea în șiroaie reci și tremuram ca varga: așa o noapte n-am mai petrecut în viața mea! Afară, topoarele trosneau tot mai des, tot mai înfuriat, amenințând să facă ușa țăndări, iar eu tresăream la fiecare lovitură ca și cum ar fi izbit în inima mea.

Văzând că ușa e prea tare, hoții se apucară de gratiile fereștii ca să le îndoaie, dar nici aici n-au isprăvit nimic. Într-un târziu, conteniră: păreau că mai răsuflă. Nu se auzea nimic afară, decât doar schelălăitul câinelui, care se ascunsese undeva, după grajd. Tâlharii începură să vorbească iarăși și să suduie groaznic, lovind din nou cu muchia toporului în ușă. Erau, însă, cele din urmă izbiri, căci îndată se auziră bocăniturile ciubotelor și omătul trosnind pe gang.

Se îndepărtară. De acolo, din pat, căutam să prind cu urechea trosnetul pașilor ca să știu în ce parte se îndreaptă, dar din pricina omătului celui gros, n-am putut. Cât voi fi stat așa, nu știu, dar, de la o vreme, nemaiauzind nimic, mă furișai încet pe lângă pereți și trasei un chibrit pe perete ca să văd câte ceasuri sunt și ori de mai este mult până la ziuă, care parcă n-are să se mai zărească.

Ceasornicul stătuse din mers, iar arătătorul arăta un ceas și un sfert după miezul nopții. Cine știe când va fi încetat să meargă! Târându-mă pe lângă perete, am ajuns la o fereastră și am ridicat, încet, un colț de perdea: afară, era o lună de vedeai ca ziua, iar în ogradă nu se auzea, nici nu se vedea nimic, afară de câine, care trebuie să fi fost stâlcit rău, căci scheuna mai departe. M-am întors în pat și-mi făcui fel de fel de planuri.

Unde or fi hoții acum? Ce vor fi făcând? Câteodată, căutam să-mi fac fire și-mi ziceam că vor fi trecut, poate, zidul și se vor fi pierdut în noapte, apoi iarăși mă întorceam și mă frământam cu gândul să nu fi luat vacile din grajd sau poate că s-au urcat pe casă, spre a intra pe horn înlăuntru. Un gând nebun, de altfel, atunci, însă credeam că se poate și așa ceva și, de aceea, răscolii repede focul din vatră, unde mai găsii puțin jăratic și începui să pun pe foc vârtos. Era și frig în casă, acum, dar mă gândeam, în mintea mea înspăimântată, că prin fum nu se vor putea coborî în casă. Copiii adormiseră cu încetul. Tăcerea cea moartă a odăii mă înfiora și mai tare decât hoții și, de aceea, mișcai ceasornicul ca să știu măcar ceva viu și treaz în casă. Ascultam!… Gândul că mă aflu așa departe de ființe omenești, cu viața în mână, în mijlocul unui câmp pustiu, mă îngrozea din ce în ce mai mult. Lemnul trosnea în sobă, ceasornicul ticăia și, odată cu căldura ce creștea în odaie, îmi venea pe-ncetul și inima…

Așa am vegheat toată dimineața aceea, iar când se vedea bine afară, aud zăngănitul vesel al clopoțeilor de la o sanie și, de bucurie, sar la fereastră să văd ce-i. Nu se zărea încă nimic, dar sunetul de clopoței stăruia, apropiindu-se. De bună seamă, se întorceau cei de la Panciu, care vor fi trecut prin vama de la Bunești.

Am deschis, cu mare băgare de seamă, ușa, uitându-mă primprejur cu frică și am trimis sluga să deschidă poarta. Săniuțele se repeziră în ogradă și, dintr-însele, îmbrobodiți în blănuri groase, se scoborâră părinții, frate-meu cu soția și logodnicul meu. Când m-au zărit, au rămas ca trăsniți. Nu știam de ce, dar, uitându-mă, apoi, în oglindă, am priceput care-i pricina spaimei lor: fața-mi era suptă și galbenă ca ceara, ochii – roșii de nesomn și duși în fundul capului, iar pe tâmple îmi răsăriseră o mulțime de peri albi.

Mă mir că nu mi-am pierdut mințile de frică, dar, după aceea, a trebuit să zac la pat patru săptămâni încheiate și, din pricina asta, nici nunta n-am putut să o fac în câșlegile acelea… Pe aici, n-am mai fost de multă vreme și, dacă am venit acu’, în toamna asta, am făcut-o pentru că am voit să-mi văd neamurile din Suceava și locurile unde mi-am petrecut tinerețile…

Se întunecase de-a binelea când ne-am sculat să plecăm, mulțumind „cucoanei” pentru povestire, iar celei din loc – pentru primirea frumoasă, cu toate că eram numai niște străini. Păzitorul mănăstirii, împreună cu sluga, căra poamele din vale, iar ca să vadă pe unde urcă, fetița cea mică le ținea lampa, răzimată fiind de zid. Mergeam repede, dar tăcuți, spre oraș, uitându-ne, din când în când, înapoi, spre mănăstire. Blânda lumină a lămpii ce rănea întunericul stărui încă multă vreme acolo, devenind din ce în ce mai mică, până ce se stinse cu totul ca o picătură de foc în marea de întuneric a nopții.

▲ Începutul paginii.