O noapte pe Dunăre

 

Doamnei ***

Ți-aduci tu oare-aminte când Dunărea senină
Părea ca o panglică de cel mai alb atlaz,
Și noi plutind molatic, priveam la luna plină
Cu searbădele sale reflexuri de topaz?...

Pe țărmurile-opuse frumoasei Românie,
Ferestre luminate în apă s-oglindeau,
Iar noi vorbeam în taină de-amor și poezie
Și inimile noastre suav se contopeau.

Dormeau toți călătorii, și vasul în tăcere
Tăia cu zgomot apa, în urma sa lăsând
O șoaptă de-armonie ca dulcea adiere
A vântului prin frunza stejarilor trecând.

Pe bolta fără margini, nenumărate stele
Ca pulbere de aur pluteau în infinit;
Ne numărate-asemeni, iluziile mele
Ca valuri după valuri creșteau necontenit.

Fantastic țărmii sumbrii alunecau întruna
Înconjurați de-orașe, de stânci și de păduri,
Și ne uimea privirea, când stelele, când luna,
Când cerul și când apa, când stâncile obscuri.

De mult în urma noastră Nicopolu-l lăsasem
Cu albe minarele poetic colorat;
Dar noi, la despărțire, nici chiar nu cugetasem
De și momentul, poate, era apropiat.

Fugea de gene somnul, ți timpul cu iuțeală
Grăbea în carul nopții de-argint și de-abanos;
Pe carul reveriei, spre-o lume ideală
Și noi grăbeam asemeni, șoptindu-ne-amoros.

În liniștea deplină ce stăpânea pământul,
Al ape sân de lapte ce vasul spinteca
Vibra c-un zgomot dulce amestecat cu vântul
Ce părul nostru buclă cu blucă-amesteca.

O! Noapte înstelată, în mantie azură,
De câte ori la tine de-atunci nu m-am gândit
Ș-am revăzut în cuget divina creatură
Ce naștere detese la-ntâiul meu palpit!

În inima sa însă, ce-am fost cu toate-aceste,
Și care loc ținut-am un loc dac-am ținut?...
Un călător ce trece și mâine nu mai este,
Sau, poate, cine știe, un vis de un minut!

Oriunde-ai fi femeie citind aceste rânduri,
Gândește-te o clipă la noaptea ce regret
Recheamă-acele ore în tainicele-ți gânduri
Căci orele acele m-au consfințit poet!

1879.