O reparație

 

Pierdut în mijlocul unor dealuri păduroase, pe o movilă cu clină repede de toate părțile, stă Schitul-Mărului – o chinovie mică: un paraclis în mijloc și de jur împrejur patru chilii.

Curtea este încunjurată cu gard. Jos în vălceaua despre miazănoapte, e un șipot – așa apă rece și bună se găsește numai la Schitul-Mărului. Prin partea aceea este și intrarea principală – un pârleaz țapân în dreptul potecii care suie de la șipot.

În mijlocul curții, dinaintea paraclisului, se-nalță un măr, a cărui vârstă nu se știe și care face niște mere domnești de o mărime și de un gust extraordinare.

Locuitorii chinoviei sunt cu toții patru: trei călugări bătrâni și un țigan mut și palavatic – și are și boala copiilor. Dar tot e bun la ceva. Cară apă, taie lemne, mătură, fierbe fasolea, face mămăligă și aduce în spinare cu desagii târguielile de la satul cel mai apropiat, de unde am venit noi, cale de trei-patru ceasuri.

E un zaplan grozav de nețesălat: barba și pletele încălcite; picioarele goale, niște labe noduroase; îmbrăcat numai cu o pereche de ițari ce putrezesc pe trupu-i, cu o ghebă pe piele, lăsând să se vază pieptul jupuit de scărpinături, și încins cu un crâmpei de fringhie… Și e și țâfnos!

Mutul e acuma în toane rele. Umblă foarte îndârjit de colo până colo prin curte; se bate mereu cu pumnul în piept, scrâșnind dinții; bolborosește și nu vrea să facă nici o slujbă.

Starițul, bolnav de podagră, stă cu blăni pe picioare, înțepenit într-un jeț. Ceilalți doi bătrâni ne-au pus la dispoziție una dintre chilii, păstrată numai pentru rarii musafiri ai acestei singurătăți. În vara asta, suntem d-abia al doilea rând care vine la schit.

Chilia noastră e o odaie mare, văruită, foarte luminoasă: două mese și două scaune de tei și-un fund de-a lungul zidului o sofa călugărească, unde de-a curmezișul pot dormi în bună¬voie zece inși. Pe fereastra zebrelită despre miazănoapte, se vede toată vălceaua – jos șipotul și poteca suind până la pârleaz.

Cei doi bătrâni nu sunt posaci deloc; ba unul, Ieronim, e chiar foarte limbut. A călătorit mult pe la Sfânta Agora și pe la Ierusalim, a văzut multe și povestește și mai multe. Această apucătură a bătrânului monah ni s-ar părea prea ciudată, dacă el nu ne-ar spune că-n tinerețe a fost bărbier.

Oricât de interesante însă să fie povestirile părintelui, obosiți de atâta umblet, ne e foame. Deschidem proviziile, pe cari nu ne căim deloc că le-am purtat în spinare – aminteri, trebuia să ne mulțumim cu fasole și mămăligă rece.

Părintele ne-a adus după masă mere. Nu ne-am putut opri să aducem laude minunatului pom. Dar bătrânul a oftat: – Ei! pomul ar fi bun, dacă n-ar fi tâlharul! – Care tâlhar? – Ursul! Și părintele ne-a povestit cum de câtăva vreme, de când a-nceput să se coacă poamele, vine ursul regulat peste pârleaz și dă iama-n ele… Pentru aceea, părintele a pus de gând să meargă la sat s-aducă pe cheltuială un vânător bun, ca să-i scape de fiară.

Pe la două după amiaz, înainte de vecernie, s-aude mormăind devale. Suie de la șipot pe potecă, sare pârleazul și merge drept la pom. Bătrânii se-nchid în chilii, și tâlharul pradă cât îi place. După ce se satură, pleacă pe unde a venit.

Ieri a vrut mutul să-l gonească, dar ursul s-a repezit și i-a tras mutului o palmă după ceafă de l-a trântit cât colo pe brânci. De aceea e mutul așa de supărat acuma. – Iată, zice părintele Ieronim, se apropie de toacă… Să vedeți – acu trebuie să sosească. Am închis ușa cu zăvorul și ne-am dus la fereastra deschisă să ne uităm toți printre zăbrele.

Dar ce vedem?… Mutul cu un par în mână sta pe vine pitit la pândă lângă pârleaz… E nebun! voiește pesemne să se măsoare cu namila! o să-l sfâșie fiara la sigur!… Îl chemăm. El, încruntat, ne face semn să tăcem, amenințându-ne cu parul.

Au trecut câteva minute de când așteptăm încordați.

În sfârșit, auzim bine o mormăială… Țeasta enormă a fiarii apare dasupra gardului. Fiara se înalță în labele dinapoi și încalecă pârleazul. O clipă, dând cu ochii de fereastra noastră, se oprește pe loc stând la gânduri. Dar, până să nu facă altă mișcare, mutul s-a ridicat în fața ei și a plesnit-o drept în frunte. Am auzit un hî! din fund de rărunchi și un trosnet surd. Ursul s-a cletinat și s-a prăbușit în afară; mutul a scăpat parul din mână și a căzut lung pe spate înăuntru.

Am stat mult să vedem ce are să urmeze… Nimic… Nici o mișcare afară… mutul, lungit, nu mișcă nici el. Într-un târziu, văzând că fiara nu se mai întoarce, îndrăznim să ieșim din chilie. Binișor ne apropiem de omul lungit: e mort… nasul și gura pline de spumă sângerată. Ne ducem la pârleaz cu multă băgare de seamă; fiara e lângă gard, pe spate, cu labele-n sus și cu capul despicat.

Într-o singură lovitură mutul și-a cheltuit toată rezerva de energie; dar cel puțin a spălat în sânge ofensa din ajun.

Îl ridicăm pe mort și-l ducem la chilie, unde părintele Ieronim îi aprinde deocamdată o lumânare la cap, zicând: – Dumnezeu să-l ierte pe nebunul! bine că ne-a scăpat de fiară! Dar e ceasul vecerniei… Părintele Ieronim apucă funia de tei și-ncepe să tragă clopotul, uitându-se cu drag la mărul cel bătrân.

Niciodată un viteaz n-a avut ca mutul nostru atâtea glasuri de aramă să vestească lumii vrednicul lui sfârșit!

Schitul-Mărului are un singur clopot, și nu mare… dar e destul. Când sunetul acioaiei pornește limpede să rupă nemărgi¬nita tăcere a acestei sălbatice singurătăți, sute de alte glasuri, unul după altul înviază în toate dealurile ca să-i răspunză pe-netrecute, și când s-a stins uietul din urmă în curtea chinoviei, și când limba s-a oprit inertă din legănatul ei, încă tot se mai aud răspunsuri jalnice stingându-se unul după altul încet-încet în depărtatele adâncuri păduroase.