O reprezentare

 

Sunt totdeauna dureros impresionat când întâlnesc pe stradă un biet copil, îmbrăcat sdrențăros, tremurând de frig, tușind și având pe obraji culoarea frunzelor de toamnă. Ochii lui răsfrâng priviri sfioase, nehotărîte, searbăde și uneori par’că recunoști în acele priviri o rază de cunoștință — ca și cum micul desmoștenit și-ar înțelege propria sa durere.

Astfel de copii n’au copilărie ; ei se nasc bătrâni. Îmbrăcămintea lor e o poemă întocmită din sdrențe.

Mă gândesc la mumele acestor copii, cu ce durere trebuie să-i sărute, văzându-i atât de suferinzi.

Mă gândesc cu câtă grije, cu câtă cumpătare trebuie să mănânce ei codrul de pâine ce nu ajunge și care la mesele bogaților rămâne risipit, de prisos.

Ei, înțelegând prea de timpuriu mizeriile traiului, devin simțitori, ca niște sensitive. Și de câte ori plâng pentrucă copilul vecinului are o pălărie nouă, sau pentrucă tovarășii lor de școală își râd de cișmele lor rupte ! Suferința ne face simțurile mai delicate, mai fine.

Din când in când, întâlnesc asemenea copii ieșind dela școală. Par sgomotoși și veseli. Dar dacă îi observi mai adânc, descoperi că veselia lor are un fond ipocrit, este o notă falsă, este, mai bine zis, eterna mască a săracilor de a-și acoperi umilința și durerea. Aceiași copii, cari laolaltă râd și sar, când rămân singuri, sunt triști. Ei moștenesc descurajarea și melancolia sărăciei. Ei sunt ca acele flori veștede, cari par înfrăgezite la lumina unei raze. Când raza piere, florile rămân tot veștede.

Dar nici un copil sărac nu m’a mișcat mai dureros ca micul gimnastic. Are opt ani. E îmbrăcat ca un jongleur de circ, și poartă pe umeri o cutie cu săbii și bile de metal.

Deunăzi seara, intră într’un birt, unde mâncam. Așterne un covor pe scânduri și începe să facă diferite figuri de echilibristică. Nu uitați: să lupți pentru vieață la opt ani!...

Micul gimnastic ia un taler și cerșește din masă în masă

Un gologan, pentru reprezentația ce a dat-o. Și observ cu mirare că, de astă dată, spectatorii sunt mai generoși; fiecare aruncă un gologan. Se vede că toți mâncaseră. Oamenii, după ce mănâncă, sunt mai buni, ne spune Alphonse Daudet.

Artistul are talerul plin cu bani. E foarte mulțumit și zâmbește tuturor. Îndreptându-se să iasă afară, îl urmăresc.

Mama lui îl aștepta la ușa birtului.

Copilul îi varsă banii în mână, repetându-i: «sunt mulți!...»

Și la lumina felinarului după stradă, zăresc ochii mumei uzi de lacrimi. Apoi aplecându-se spre micul gimnastic, ea îi învălui gâtul într’un șal de lână și se îndreptară către o cârciumă din coltul uliței. Când ieșiră, muma avea sub braț o pâine neagră.

București, 1892.