O viață de om așa cum a fost/Intervenția militară a României

←XXII. Spre războiul de unitate națională

O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga XXIII. Intervenția militară a României

XXIV. Catastrofa războiului→

Mă văd în odaia lui Brătianu în momentul cînd știrile veneau de pretutindeni, mai grele de cum i se păreau meticulosului calculator, care credea că fiecare din cifrele sale e exactă și socoteala perfect trasă. Război de cîteva luni, două, trei, căci pacea se apropie, și ea ne va da executarea integrală a tratatului; siguranță în ce privește Bulgaria, neamestec al Germaniei. Lovitură năprasnică, neștiută de nimeni; căci totul a fost pregătit așa, încît la Viena să nu se afle decît după ce trupele noastre vor fi departe în Ardeal.

Omul mîndru și rece avea înfățișarea sigură care se potrivește cu o astfel de stare de spirit. Nici o întrebare, nici o îndoială. Niciodată n-a părut mai stăpîn: pe dînsul, pe rege, pe noi toți, pe soartă. Așa sînt toți aceia pentru cari sufletul omenesc, care scapă tuturor socotelilor, e un element de care numai poeții și naivii pot să ție samă.

N-avea să-mi spuie nimic, decît, ceva mai tîrziu, să mă întrebe ce-mi rezervam – evident după modestele mele puteri – în drama care stătea să se deschidă și în care el vedea mai mult o „afacere de Stat” decît un sacrificiu, un suprem risc național. Cum, credincios prieteniilor sale, întru cît el putea să le aibă în adevăr, dominatorul României dăduse lui Constantin Stere uniforma albastră de colonelauditor, lui, celui care luptase din răsputeri ca să ne păstreze cu germanii și contra Țarului, a cărui mînă o sărutase totuși, cu devoțiune, la Constanța, i-am răspuns: „de vreme ce pe Stere l-ai făcut colonel, eu trebuie să fiu cel puțin general“. M-am lăsat ceva mai ieften: de ce nu s-ar face un ziar al frontului? Lui Brătianu nu i-a plăcut. La ce ar folosi, se gîndea el, și această intrusiune a literaturii, cînd lucrurile sînt așa de bine puse la cale și legate așa de strîns? Ziarul s-a făcut de fapt, și nu l-a cetit nimeni, cu cîtă credință și pricepere erau puse într-însul. La urmă, a consimțit să deie și foii mele, pe care am făcut-o zilnică, suma ce-mi trebuia pentru ca să cumpăr hîrtia.

Încolo, nu mai aveam nimic de vorbit. Ce sfat putea să ieie superbul, ajuns la capătul socotelilor sale, de la un biet profesor, de la un adversar politic desprețuit, cu care se plătise printr-o sărutare în momentul decisiv? Dar întîmplarea, care e uneori extraordinar de inteligentă și-și are simpatiile și antipatiile ei, m-a făcut și data aceasta să fiu martor la momente pe care Brătianu desigur că nu le-ar fi vrut cunoscute, mai ales dacă ar fi prevăzut ce era să se întimple. O chemare la telefon ne întrerupe.”Nu e nimic, spune el îndată, bulgarii ne-au atacat la Turc- Smil. N-are importanță. E o simplă demonstrație. Știu eu înțelegerile mele. Și apoi ei au acolo numai o brigadă, iar generalul Teodorescu o divize”. Peste un șfert de ceas, o nouă chemare.”Nu ți-am spus? S-a făcut. I-a răspins.”

Numai cînd o telegramă în limba germană a căzut pe neașteptate, între ordinele cu privire la internații Centralilor – urîtă practică nouă introdusă de germanii înșiși – și buna doamnă Brătianu a intervenit pentru femeile desperate din acel lagăr, iar Brătianu, care declara că nu știe acea limbă, mi-a trecut-o mie ca să i-o traduc, și ea nu era altceva decît declarația de război a Reichului, ca o umbră trecu pe fața omului celui sigur.

Eu, omul celălalt, nesigur, veșnic nesigur, dureros nesigur și în această clipă cînd, cum am scris-o, se ridica „potirul cel sfînt de sînge și de lacrime”, m-am dus spre casă, departe, supt munte, chinuit de gîndul ciocnirii de la Turc-Smil, în care, „neapărat”, nu trebuia să fie decît o „șiretenie” a „amicului” nostru Radoslavov, președintele de Consiliu bulgăresc – și apoi, „noi avem acolo o divizie, iar bulgarii o singură brigadă”.

Cîteva zile, nici o veste însemnată nu mi-a venit. Apoi revelația zguduitoare a încăierărilor pe viață și pe moarte în Turtucaia neisprăvită și fără pod, pentru care a fost izgonit din armată colonelul Botez, a cărui față de cîne bătut am mai întîlnit-o cîndva în viață. Aveam presimțirea netedă că începutul de la Turc-Smil, „simpla demonstrație”, continuă. Neștiind la cine să mă îndrept pentru a mă despovăra de sarcina care-mi zăcea pe inimă, insuportabilă, am chemat pe un prieten, recomandat pe vremuri de Scurtu, pe ardeleanul naționalist, pe dîrzul mocan, stimat pentru puterea convingerilor sale, care era colonelul Verzea, director al Poștelor și Telegrafelor. Răspunsul a fost scurt și expresiv. Expresiv nu numai pentru teribila știre pe care o transmitea, dar și pentru starea de spirit a cui vorbea, răpezit și brusc, cu intonația care arată că i s-a îndeplinit o profeție sau că e bucuros de rezultatul pe care-l așteaptă:”Ei, ce să fie! A căzut Turtucaia“. Și comunicația s-a întrerupt de o mînă plictisită. Peste cîteva luni Verzea va fi primar al Bucureștilor supt ocupație, conducerea supremă a trădării fiind în mînile „colonelului” Stere. Așa lucrează oamenii cu calcule perfecte în alegerea acelora de cari se servesc… Și, dacă primului i se vor smulge fireturile de plutonul de degradare, celait, supt atotputernicia calculatorului fără greș, va face o călătorie de internare la un sanatoriu din Elveția și se va întoarce reprezintant moral al Basarabiei sale.

Cum era pregătit lucrul „sigur” am putut s-o văd de altfel mai aproape de mine cu propriii mei ochi. Generalul Tănăsescu, comandant al sectorului de pe valea Teleajenului pînă la Săcele, a venit, deși necunoscut, la Văleni, să mă întrebe, cu tonul cui oferă o călătorie de plăcere, dacă nu merg în Ardeal. Am luat cu mine un pardesiu, o blană și harta etnografică adausă de Casa Perthes la un studiu al meu din Petermann’s Mitteilungen despre întinderea elementului românesc. Generalul a rîs:”Se vede profesorul“. Adecă și după hartă, dar și după blană.

Am trecut pe drumul străbătut de mici grupe de soldați, cari mergeau ca în patrulă, am văzut la graniță stîlpul dat jos, casa cantonierului ungur dărîmată, cu albinele din stup care se trudeau să-și facă un nou adăpost, ne-am împotmolit la Șanțul Vechi, sămănat cu zdrențe de uniformă și cartușe trase, într-o mizerabilă gîrlă, și noaptea se lăsa cînd am fi putut pleca spre Săcele, de unde venea, înroșindu-mi obrazul – de ce n-aș spune-o? – o „pradă de război“, cu mobile și alte accesorii pe care Tănăsescu părea c-o găsește firească și care pe urmă s-a pus la… loterie. – Mergem înainte? – Știu eu? După ce văd, riști să cazi în mîna ungurilor din păduri, și ar fi ceva să te vadă pe d-ta. cu mine împreună, care nu sînt general, pe străzile Budapestei. – Atunci să ne întoarcem!

Și ce întors! Înainte de mănăstirea Cheia, cum ațipisem, mașina, superbă, condusă de un enorm tînăr om politic de provincie, care scăpase astfel de front, era să cadă în fundul prăpăstiei unde curge Teleajenul; la Cheia nu mai era benzină, și s-a dus cineva s-o caute la Izvoare, ca să se constate că benzină era. Și în acest timp am dat pardesiul, inutil, generalului, care tremura de frig în vîntul muntelui. Peste poduri nepăzite, la Drajna, sentinela, al cărui șef, „elevul” de administrație, „domnul ilef”, era la Văleni să joace cărțile, a tras asupra automobilului unde era șeful său suprem, care nu știa parola, iar la poarta casei mele generalul m-a rugat să-i las pardesiul fiindcă, în loc de a merge la Buzău, unde-i era comandamentul, se duce acasă, la familie, în București. Ce-mi mai trebuia ca să știu ce război facem? Campania în Bulgaria nu ne învățase nimic. Dimpotrivă, prin rezultatul favorabil, ne nărăvise numai.

Peste puțin eram la București, unde mutasem ziarul. Din odăița mea de la Hotel Regal scriam cea mai mare parte a lui, zi de zi, ajutat, pentru partea tehnică mai mult, de un tînăr inteligent, care părea deosebit de devotat – cum sînt ai noștri, nu e așa? pînă la moarte… – d. Al. Cusin, fost elev de la Iași al dlui Cuza, despre care în acele zile nu se vorbea nimic și care n-avuse nici un schimb de vederi cu mine. În această odaie de otel am văzut intrînd ca o furtună pe d. Goga, în uniformă de soldat, care-mi vorbi cu ochii pe care-i face cînd e vorba de un lucru mare, de grozăviile de iad, de „infernul lui Dante», pe care, de la Oltenița, îl văzuse la Turtucaia. Cu iuțeala fulgerătoare a concluziilor sale, acela care nu consimțea încă de atunci să fie numai un mare poet îmi declara că de acum nu mai e nimic de făcut – o știam din gura lui încă de la răscoalele țerănești, după care au urmat cunoscutele negocieri ardelene cu Kristoffy, ministrul de Interne al Ungariei – și că rămîne, acum cînd nu mai era celait refugiu, decît revoluția. Da, revoluția… Cum nu mi-am atribuit niciodată un rol într-o prefacere așa de grozavă, m-am mulțămit să răspund:”Eu sînt bătrîn: fă-o d-ta, și eu voi privi la dînsa“. Peste cîteva zile, criza de desperare trecuse; pe străzile Bucureștilor, cu un pas în urmă, d. Goga întovărășea pe Nicolae Filipescu, care nu spusese niciodată că mîntuirea stă într-o revoluție, deși el ar fi putut s-o conducă.

Din cînd în cînd împrejurările mă duceau la Ionel Brătianu. Toată siguranța se topise în flăcările Turtucaiei. Aveam înaintea mea un om zdrobit, vorbind încet, cu gîndul aiurea, luînd hotărîri inexplicabile, ca aceea de a încredința bătrînului general Crăiniceanu, deprins cu alte vremuri, comanda supremă în Ardeal, unde era totuși un om ca generalul Prezan, care niciodată nu și-a pierdut firea. – Dar d-ta n-ai vrut să-l trimeți pe Crăiniceanu în Rusia pentru a ținea, cum dorise, conferinți în timpul neutralității… – Da, da, însă l-a cerut armata. La însușirile, superioare, ale generalului Averescu, la acelea, incontestabile, ale colonelului Sturdza, nu se gîndea decît doar pentru cine știe ce misiune defensivă în ceasul ultimei catastrofe.

Îndată ce s-a văzut că lucrurile merg rău, nu mai era un om, în toată lumea politică, la care să te adresezi pentru a-ți adăugi încrederea ce ai mai fi putut-o avea față de astfel de dovezi. Pe cînd trupele noastre, încredințate unui general cu nervii bolnavi, erau date peste cap în Dobrogea, pînă ce un ofițer superior în subordine, ca Rasoviceanu, a dat curaj de rezistență soldaților, cari nu mai știau ce e cu dînșii, pe cînd cele din Ardeal, aruncate peste graniță de apariția germanilor, cu trupe alpestre de o experiență de doi ani, apărau, neschimbate cu săptămînile, o graniță de o întindere nemăsurată, pe cînd îndrăzneața contraacțiune a generalului Averescu, care fusese descoperit în sfîrșit așa de tîrziu, rău servită de o aviație aproape neexistentă și de o flotilă mult inferioară monitoarelor austriace, era tăiată, în mijlocul primelor și grelelor ploi de toamnă, de capriciul generalului Iliescu, rămas”Napoleonul” primului ministru, amicul și fostul său coleg, țara era, în cel mai deplin înțeles al cuvîntului, fără stăpîn. Regele însuși apărea numai din fuga automobilului, fără să știe nimeni ce vrea, ce face, ce mai înseamnă.

Șeful guvernului era, și va rămînea multă vreme, total neexistent: niciodată n-am văzut o mai prăpăstioasă cădere de la siguranța supremă la paralizia absolută. Ministru de Război era Vintilă Brătianu, excelent administrator, perfect contabil, om de muncă fără preget, dar complect lipsit de acel fluid care e necesar la conducători în mijlocul unor astfel de nenorociri, așa de mari și așa de neașteptate și, pe lîngă aceasta, neavînd nici o competență în conducerea tehnică a războiului, care rămăsese în mînile unui șef atît de compromis printr-o neacțiune ce sămăna cu absoluta inconștiență. Secretarul de la Război, generalul Burghelea, un nume care nu zicea nimic, venise speriat de pe frontul ardelean, încredințat de două lucruri, pentru care putea să jure și înaintea lui Dumnezeu: că tunurile germane sînt grozave și atît de obraznice încît și-au permis să arunce țernă și asupra unui om de rangul lui și că toți ardelenii români sînt niște trădători, cari merită împușcați. Mi le-a spus mie, uluit, la Ministerul de Război.

Pentru contactul cu populația, care pierduse capul cu desăvîrșire căutînd zădarnic să interpreteze laconismul unor comunicate capabile de sa zăpăci și mințile cele mai echilibrate, era d. Duca, a cărui părere despre soarta războiului se formase încă din cele dintîi zile: totul era: pierdut. A trebuit ca, la cenzură, să redactez eu un apel către cetățeni, recomandîndu-le liniște și încredere, în momentul cînd străzile răsunau de camioanele care începeau să mute ce se mai putea muta, în Moldova.

Această populație, care petrecea zile de îndoială și nopți de spaimă, cu felinarele înzăbrănite și ferestrele învelite în hîrtie albastră, s-a arătat mult superioară acelor cari trebuiau s-o îndemne și s-o susție. După prima panică a zeppelinului, care a coborît la otelul meu lumea în pivniță, eu însumi ducînd un somn întrerupt, gata de plecare la căderea, ce se aștepta, a bombelor asupra clădirii, sunetul lugubru al clopotelor, șuieratul sinistru al vardiștilor, dintre care nici unul nu și-a părăsit postul, nu emoționau decît delicateța de suflet al celor de sus. Încolo, în zgomotul detunăturilor, lumea își căuta de treabă ca în zilele obișnuite: de aceea și măcelul din Piața Sf. Gheorghe, cîteva clipe după ce o părăsisem, întrerupînd o prea lungă conversație cu vioiul ministru al Italiei, așa de mic și așa de animat, Fasciotti, care voia cu orice preț să-mi explice ce a fost generalul Oreste Baratieri și cum s-a ajuns la catastrofa militară de la Adua. Doar dacă se goleau restaurantele, unde se vedeau și cîțiva aviatori francezi, dar din nenorocire, sus în cer avioanele lor lipseau; acele restaurante în care am văzut, în ceasurile cele mai nenorocite, petrecînd banda Stere, cu intelectualii și profesorii ei cu tot. O dată, am rămas singur la masă, cu chelnerul care-mi făcea liniștit socoteala. Lumea era la fereștile otelului meu cînd o schijă, care mi-a fost adusă caldă încă în odaie, lua o parte din obrazul copilului croitorului de jos. Tînărul meu amic, D. Ciotori, în care e atîta inteligență și atîta voință, care venea să-mi facă zilnic cursul de politică și strategie, […] își primbla micuța siluetă pe străzile amenințate de ploaia de foc. Băiețașul cu corecturile venea să mă caute la Academie cu singura grijă de a nu pierde șpalturile iar, în ziua chiar a celui mai odios masacru, înaintea caselor cu litere, tipografii mei din Pasaj culegeau articolele, pe cînd de jur împrejurul lor crăpau bombele. În Biblioteca Academiei, elevele mele de la Universitate nu se clinteau de la pupitre nici atunci cînd zgomotul detunăturilor era mai asurzitor și gropi se săpau în vecinătate; adăpostul subteran pe care-l făcuse d. Bianu nu servea decît unor membri mai fricoși ai societății; era rușine să-l fi și văzut, și nu știu nici acuma unde era. Cu vechiul funcționar Tuducescu în față, lucrînd pe îndelete la fișele sale, foiletam, căci nu-mi era mintea la un lucru mai serios și mai greu, revistele ilustrate din donația de artă Filipescu, ca să caut material pentru cartea mea Relations entre la France et les Roumains, apărută întîi ca articole în l’Indépendance, după ce fusese refuzată de Academie, care se ținuse „neutră» în neutralitatea oficială a țerii.

Dar evenimentele se îmbulzeau amețitor de răpede în acea dulce toamnă, una din cele mai frumoase pe care le-am văzut, indignător de indiferență la încordările și suferințile noastre. În ziua cînd s-a aflat căderea Constanței, am mers la Ministerul de Război ca să aflu ce este supt comunicat.”Ce să fie? ce să fie?”, a fost răspunsul generalului Burghele.”Ce e acolo în comunicat!””Dar n-am venit pentru atît“.”Ei ce, ei ce? A căzut Constanța.” Și, pe urmă, scurt, limpede, ca și cum n-ar fi fost vorba decît de o neapărată concluzie, trasă matematic:”Dacă aveți patriotism, de ce nu încheiați pacea?”

Supt impresia acestui teribil răspuns am căutat din nou pe Brătianu, deși-i făgăduisem că nu-l voi mai vedea, odată ce în sufletul lui este numai ce constatasem cu durere. Au trecut cîteva zile pînă i-am putut vorbi, zile de un astfel de chin încît, căutînd cui să i-l mărturisesc, m-am dus și la colegul Bianu, deși-i știam sentimentele, și el însuși a rămas înspăimîntat de ce-i umbla prin cap secretarului general de la Război. Brătianu m-a ascultat foarte liniștit, pentru ca, după ce-i înfățișasem ce e cu omul care nu era la locul de cea mai mare răspundere, să mă întrebe:”Ai d-ta unul mai bun?” S-a pierdut apoi într-o cugetare mută, pentru ca, amintindu-și de teribila sentință a generalului, să exclame:”Pacea separată; dar putem noi avea astăzi pacea separată?” […].