O viață de om așa cum a fost/O nouă viață politică: blocul de guvern

←XXVI. În ceasul biruinții

O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga XXVII. O nouă viață politică: blocul de guvern

XXVIII. Vremuri politice tulburi→

Singurul meu rost, în momentul cînd liberalii luaseră din nou puterea prin farmecul pe care Ionel Brătianu îl exercita asupra timidului rege Ferdinand, complect dominat de acela care-i zicea”Maiestatea Ta», era ziarul. E adevărat că, fiind eu încă la Iași, cel reinstalat în scaunul ereditar de președinte al Consiliului mi se adresase și mie ca să fac parte din noul său Ministeriu, adecă, mai precis, ca să figurez într-însul alături de ardeleni, cari nu știau încă, a doua zi după amețitoarea victorie și realizarea unității naționale, în care nu mai credeau, pe ce lume sînt. Dar această invitație se făcuse în forma cea mai jignitoare. Mîrzescu, cu care întrețineam legături bune încă din vremea cînd, pierdut în mulțimea deputaților partidului, își pipăia terenul, primise o telegramă de la șeful său, pe care ținea să mi-o arăte, fără ca acest tînăr așa de inteligent și care cunoștea oamenii să fi crezut că ea mi-ar putea face plăcere. În acea misivă stăpînească i se spunea cine trebuie să fie prefect de poliție la Iași și pe urmă se adăugea – corespondența directă fiind socotită probabil ca o derogare de la o maiestate restaurată – și oferta pentru mine a unui loc de ministru fără portofoliu. Am luat articolul prin care condamnam egoismul încrezut care făcea pe liberali să ia singuri puterea și l-am rugat pe amicalul emisar să-l trimeată la București ca singur răspuns.

Foaia îmi rămăsese, dar în ce stare! Revenită la București în atît de modeste condiții, ea ajunsese total neobservată. Nici la un sprijin al prietenilor mei nu mă puteam gîndi: ei se împrăștiaseră. În tot timpul luptei noastre așa de grele, îmi impusesem să nu am nici o preocupare decît a ei și suprimasem de pe titlul Neamului românesc calificația de partid. Se înțelege – am arătat-o și mai sus – că oamenii ambițioși și grăbiți au considerat aceasta ca o retragere din politică și căutaseră a lua locul care devenea, astfel, liber. Pînă și pitorescul Zelea Codreanu, așa de mîndru de frumosul său cojoc bucovinean și de cămașa înfoiată, se vedea acuma șeful unei organizații părăsite de mine: acest interesant bărbat, înstrăinat acum și de d. Cuza, se simțea de altfel de o esență supraumană; povestea cum, la Chișinău, ținuse o conferință „grozavă“, la capătul căreia lumea, fermecată, se întreba cine vorbise de fapt; gura lui pămînteană sau chipul de pe părete al Domnului nostru Isus Hristos și, ceea ce era îngrijitor, aceasta, misiunea mesianică, pe care o va transmite mai tîrziu mediocrului și violentului său fiu, o vedea în adevăr. Cîte unul rămînea la Liga pe care, și cu ajutorui dlui Cuza – cu care mă întîlnisem, după o ruptură publică în Parlament, a cărei răspundere n-o port eu, în casa simpaticului tînăr avocat Melic, care va rămînea un timp strîns legat de mine, luînd și secretariatul partidului —, o alcătuise generalul Averescu. Prietenul meu de mulți ani, cumnatul meu Ștefan Bogdan, emigrase la liberali și îndemna pe cîți mai aveau credință pentru mine să-l urmeze la noul său domiciliu.

Ar fi fost destul ca să dezguste pe oricine de o activitate politică în care, cu oameni incomplect educați supt raportul moral, este așa de puțină credință, consecvență și măsură a propriilor puteri, ba chiar și cea mai elementară pudoare. Ziarul însă mă reținea, și mă dădusem lui cu totul. În fiecare dimineață, cu felia de slănină a porcilor mei defuncți în buzunar, porneam spre impozanta clădire unde nu știu cum căpătasem adăpost cu tipografiile mele reunite și nu știu cum, iarăși, eram în stare a-i plăti chiria, mai ales după ce se isprăvise carnetul de cecuri pe care, în momentul cînd se părea că trebuie să închid ziarul, mi-l pusese la dispoziție prietenia, nouă, a inginerului Tiberiu Eremia. Aceasta pînă în clipa cînd o adeziune neașteptată, a lui Enacovici, fiu de botoșăneni, om de o rară energie, de o pătrunzătoare inteligență, de un instinct superior al afacerilor, mi-a dat un sprijin material care-mi lipsise totdeauna pînă atunci: mașina lui de cules, pe care a isprăvi dăruindu-mi-o, avea să-mi fie de-acum temeiul răspîndirii jurnalului.

În acea mare casă de raport din fața Vămii Poștei, plină și de anum mistere, căci la poarta ei se putea vedea un copilaș blond care sămăna perfect cu cineva bine cunoscut mie, redactam aproape tot ce se cu prindea într-o foaie care nu-și putuse găsi decît un număr foarte restrîns de cetitori: eram pe la patru-cinci mii din cei douăzeci și cinci de mii de la Iași. Între mine și creațiunile pe care le-am putut face se stabilesc însă legături pe care nici o neizbîndă nu le poate rupe; cu ele împreună merg pe un drum de pe care nici o părăsire și nici o înțelegere de la cei din jurul meu nu mă poate îndepărta. Aceasta fără a introduce misticism în ce am în fața mea și fără a crede că prin mine și numai prin mine sînt a se îndeplini lucruri în a căror neapărată îndeplinire, dacă nu se merge către sigura catastrofă, cred însă din toate puterile sufletului meu.

Puțină lume se abătea în odăița redacției, și mai mult importuni, torturați de cheful de vorbă, dintre cari unii, peste așteptările mele, dacă nu și ale lor, erau meniți la foarte mari situații într-un viitor apropiat. Nu se poate zice că mă îmbulzeau prietenii. Acasă, unde așezasem pe rafturi împrumutate de la banca de jos cărțile mele, pe care mi le păstraseră cu atîta credință, în tainița lor din balconul de la Vălenii de Munte, lucrătorii mei – și cu cîtă duioșie le recunoșteam, le pipăiam, le dezmierdam pe fiecare, așa mucezite, decolorate, mîncate de mucegai, cum erau! —, se abătea doar vreun ardelean căruia-i trebuia o revizie a traducerii în franțuzește necesară luptei ce se ducea încă pentru stabilirea hotarelor noastre. Afară de d. Șt. C. Pop, atît de interesant prin caracterul pătrat al persoanei sale fizice, al masivului său cap, prin rostirea zdrumecată, cînd poruncitoare, cînd tînguioasă, a unei elocvențe reale, dar de un tip cu totul particular, nu știu să mai fi primit pe cineva în acea mizerie rău mirositoare și veșnic flămîndă a omului cu desăvîrșire uitat în clipa răsplătirilor, care așa de larg căzuseră asupra fugarilor și unor trădători mai puțin cunoscuți. Apariția unui grup de bucovineni și bucovinence m-a uimit: ce căutau acești oameni de treabă în catacombele mele? A fost o plăcută surprindere, în complecta mea izolare, cînd d. de Saint-Aulaire m-a invitat la legația franceză pentru a-mi pune la gît cravata Legiunii de Onoare. Aceia sînt oameni cu ținere de minte…

Aflam prin alții, un Al. Lăpedatu, pe care-l recomandasem lui Brătianu pentru conferința de la Paris, un Nistor, evenimentele unei vieți politice care nu-și găsea drumul și în care ardelenii intraseră de partea unde masa era întinsă și nu se cerea nici un risc pentru îndreptarea unor așa de urîte moravuri politice […]. O dată, un tînăr a venit, în uniformă de ofițer, la mine în redacție, aducîndu-mi, cu un aer de impresionantă gravitate, un plic pecetluit cu negru. M-am zguduit la gîndul că fiul sau ginerele meu au rămas pe cîmpul de luptă. Era însă cunoscuta scrisoare, adresată tuturor conducătorilor de partide, și socialistului, care a publicat-o, prin care principele Carol renunța la drepturile sale de succesiune. E ușor de închipuit cum am putut primi vestea acestei noi greutăți care se adăugea la cele supt care se zbătea țara, neajunsă încă la siguranță și la stabilitate. Nu mă gîndeam atunci că împrejurări foarte apropiate îmi vor da putința de a influența asupra retragerii unui act care primejduia continuarea, atît de necesară, peste orice greșeli, care se acumulau, din nenorocire, a dinastiei.

În fața necesității, netăgăduite, a iscălirii unui act impus de arbitrii lumii, cari decideau la Paris, act prin care se impuneau clauze neplăcute dar, din fericire, nerealizabile, Brătianu, potrivit cu obiceiul său de a sta la putere numai cînd e bine, se retrăsese. Totdeauna plin de intenții bune, pe care și avea curajul de a le duce la capăt, dar supus influenței cui avea ultimul cuvînt și permanent dominat de mintea sigură a principalului său sfetnic, regele Ferdinand a încercat încă o dată realizarea celui mai scump vis al său: o concentrare națională în jurul Coroanei. Un înalt magistrat, Corneliu Manolescu Rîmniceanu, pacific colos, om de un spirit așezat și amabil, a fost chemat la palat, și el se credea acum de fapt președinte de consiliu, distribuind cărți de vizită de care m-am învrednicit și eu cînd, pe neașteptate, misiunea de a forma un nou Ministeriu a fost dată generalului Văitoianu, unul din stîlpii rezistenței în momentele de panică. Merituosul ofițer, gata oricînd de o înțelegere, era încă de atunci legat de partidul liberal, și omul care „guverna din opoziție” îl putea-i deci admite, dar cu condiția că și noul prim-ministru va opune ultimatumului lui Clemenceau aceeași rezistență absolută din care Ion Brătianu își făcea un așa de mare titlu patriotic. D. Văitoianu luase Internele, și numise secretar general pe un alt ofițer, colonelul Manolescu, creatorul, în timpul războiului, al Caselor Naționale, fiu de țeran de la Breaza, simplu și drept.

Trebuia să se facă alegeri, și șeful partidului liberal aștepta de la dînsele, el care împroprietărise pe țerani, cum o spuneau marile afișe de propagandă, și cîștigase războiul, o manifestare de voință populară și, neapărat, imediata sa restaurare. Terenul îi fusese pregătit și prin supărarea generalului Averescu și a lui Take Ionescu, cari nu voiau să prezinte liste. Cît despre agitația obscură a așa-numiților „țerăniști”, în frunte cu sprintenul învățător Mihalache și cu sistematica ambiție tenace, de osoasă și proeminentă bărbie, a dlui Madgearu, Brătianu nu credea că are să se teamă din partea aceea. În ce mă privea pe mine și pe cei cari din nou se adunaseră în jurul meu, despotul pe care n-avusem prilejul să-l revăd după întoarcerea la București și care nu dorise să mă vadă în zilele fericite, avea cel mai absolut despreț pentru irealitatea, și deci lipsa de orice folos a noastră.

În momentul primelor alegeri din România unită, situația mea se îmbunătățise. Un trai omenesc devenise posibil prin darul, de un grup de prieteni și prețuitori, format de generalul Leonte, al unei frumoase locuinți din Șoseaua Bonaparte, clădită de un italian într-un stil care i se părea a fi cel românesc. Deși rîndul de sus rămînea închiriat unui ofițer de rezervă, care ținea foarte puțin samă de nevoia de liniște a cui lucrează și are nevoie de concentrare – și ce-am mai avut de lucru pentru a ieși din carcera celor patru odăițe, pentru familie și pentru zecile de mii de cărți, necontenit sporite din proviziile prietenilor mei, vechi și statornici, anticarii Pach! – puteam răsufla în această casă nouă, deschisă aerului curat de la șosea. Era și întîiași dată, la vrîsta de patruzeci și opt de ani, cînd mă găseam supt un acoperământ bucureștean potrivit cu un profesor de universitate.

Reluasem, împreună cu lecțiile la școala unde alții funcționaseră și supt ocupație, și lucrările mele științifice, care fuseseră, timp de cîteva luni, complect întrerupte. Materialul prelucrat la Iași putea să apară acum în tipografia mea, deși în condiții foarte puțin favorabile, pe mizerabila hîrtie de care, singură, dispuneam.

S-a dat astfel la tipar Istoria literaturilor romanice, care a format trei volume, aproape deloc cetite, cu toată noutatea de plan pe care o cuprind și observațiile personale care veneau din cetirea directă a textelor, și ele, deși s-au împrăștiat răpede, nu s-au învrednicit de o nouă ediție. Tot de supt aceste modeste teascuri a ieșit Istoria poporului francez, încercarea, făcută în timpul neutralității, de a înlocui obișnuita istorie politică, militară și anecdotică a teritoriului francez prin prezintarea dezvoltării organice a neamului însuși: o primă ediție fusese întreruptă de război și colile trase nimicite de ocupanți; dar, în mijlocul unei noi și cotropitoare mode franceze, cine să se ocupe de această concepție, care avea măcar meritul de a fi cu totul originală! Vorbisem la Iași și despre slavii răsăriteni și înțelegeam viața istorică a polonilor și a rușilor ca o serie de acțiuni și de reacțiuni între cele două grupe de elemente înrudite pe care le despărțise definitiv orientarea unora către Bizanț și a altora către Apusul latin. Manuscrisul a fost dat și el la tipar: mă întreb și acuma dacă a găsit un singur adevărat cetitor.

Toate acestea erau pregătiri pentru Istoria universală, privită sintetic și organic, ca un șivoi de mai multe ori milenar, pornit din izvorul său, dar hrănit de atîția afluenți, care se cereau urmăriți fiecare pînă la întîia țîșnire din pămînt. Credeam necesar ca fiecare pagină să fie scrisă după izvoare, putînd reda astfel însăși atmosfera timpului, fără care totul poate fi exact, dar nimic adevărat. O cetire imensă se impunea, și o începusem cu douăzeci de ani înainte. Pe lîngă cercetarea veacului al XIV-lea apusean, a întinderii întregi a cruciatelor, a vieții lumii răsăritene supt forma Imperiului otoman și, firește, a fiecărui colțișor de istorie a românilor, legată de toată vecinătatea multiplă, pe lîngă ce trebuisem să răscolesc pentru a da în colecția lui Helmolt istoria ungurilor și a bulgarilor, pe lîngă prezintarea marilor probleme, a Rinului, a Dunării, a Mediteranei, la Școala de război, adăugindu-se acum descoperirile maritime și rivalitatea între Franța, Spania și Anglia din noile lecții cuprinse în Chestia oceanelor din 1919, mă pregăteam să pun alte temelii prin cercetarea paralelă a așezămintelor lumii, care au dat cele trei volume de Dezvoltarea așezămintelor politice și sociale ale Europei, apărute la 1920, așteptînd ca elementele de unitate, esențiale peste deosebirile aparente, să fie și ele înfățișate printr-o serie de lucrări, rezultate în parte și din lecțiile mele la Universitate, care vor începe să apară, cum se va vedea, numai din 1921.

Cum se refăcea totul în Europa, anume cauze, ale noastre și ale aliaților noștri prezenți și viitori, ale neamurilor cu care aveam a lucra poate împreună, se impuneau atenției istoricului. Făcusem, la Institutul sud-est european, unde cîndva tratasem și istoria literaturii bizantine, pe care însă n-am redactat-o, un șir de lecții despre Albania și poporul albanez: o cărticică în care puneam esența acestui curs stenografiat, dar rămas inedit, a fost publicată, în limba franceză, încă din 1919, aducînd oarecare folos unei propagande pentru întemeierea statului unei națiuni cu atîtea raporturi de spre noi, și mi s-a promis de albanezi o căsuță pe malul Adriaticei, care se va ridica poate pe locul dăruit mie pe urmă, la Santi Quaranta, de regele național al acestei țeri chemate la viață. Pentru românii macedoneni […] am redactat în românește și în franțuzește o istorie a lor, tipărită cu cheltuiala unui negustor bucureștean. Într-un articol dat revistei suedeze celei mai importante recomandam o Albanie liberă care, în lipsa de oameni, ar fi întrebuințat vitalitatea admirabilă a aromânilor noștri, noua viață pe coasta balcanică a mării venețiene avînd să se dezvolte supt un patronaj italian care n-ar degenera în exploatare ca acea austriacă, nici în tendința de sclavie și deznaționalizare. Cum Dobrogea era încă în discuție, am strîns tot ce putea să sprijine dreptul nostru asupra ei, adăugind la cărticica din Iași, pe care d. Bezdechi, refugiat în Copenhaga, o tradusese în limba daneză: mărturiile din volumul La Dobrogea Roumaine. În Drepturile românilor asupra teritoriului lor național reuneam argumentele pentru stabilirea noilor graniți, și în cuvîntarea ținută la Academie înaintea misiunii franceze căutam să fixez pentru noi un rol onorabil în viața generală a latinității.

Cartea de sinteză scrisă la Iași pentru librăria Hachette și dictată apoi prietenului meu Stahl zăbovea. Librăria franceză, foarte îmbulzită, cerea o reducere de text care nu se putea acorda. Bancherul Blank, pe care-l preocupau atunci chestii culturale, ca întemeierea unui teatru popular, condus de mine, care a pierit, după lungi sforțări, pentru că n-a fost înțeles, dar nu fără să reveleze artiști ca un Calboreanu, un Finți, o Piacentini, a oferit tipărirea integrală a acestei Histoire des Roumains et de leur civilisation care, din nenorocire, a fost lucrată la Paris prin îngrijirea bizarului româno-francez Adrien Le Corbeau, fără corectura mea, și în sama cutărui funcționar al unei case de editură, incapabil de a o răspîndi în ajunul falimentului său. O nouă ediție a fost dată apoi în tipografia cumpărată la Viena de d. Blank. Pentru unele suflete bune am apărut imediat ca naționalistul trădător pe care-l cumpărase Banca, – și nu-mi rezervasem măcar drepturi de autor… Calomnia scîrboasă a fost strigată și în Cameră și colportată prin ziare care nu se dau înapoi de la nici o mișelie iar pedeapsa prin justiție nu se poate căpăta la noi. Apoi lecțiile de la Școala superioară de război asupra călătorilor la noi au format trei volume care, acestea, întru cîtva cetite, vor apărea și într-o a doua ediție.

La această operă științifică se adăugeau două încercări noi de a învia în formă dramatică trecutul nostru: Constantin Brîncoveanu și Cantemir Bătrînul; numai cea din urmă s-a reprezintat întreagă, la 1931, în Cluj.

Unele din lucrările pe care le adusesem în manuscript de la Iași au fost tipărite de Academia Română, în depozitul căreia, destul de vast ca să nu fie o nevoie de a vinde cărțile, intrară pentru a rămînea. Finanțele Academiei se refăcuseră puțin, după ce, la început, ele nu erau în stare să susție nici publicarea memoriilor cetite în ședință publică, așa încît în biata mea Revistă istorică, apărută pe cea mai mizerabilă din hîrtiile de după război, au ieșit nu numai comunicațiile mele, dar și acelea ale lui Dimitrie Onciul și Pârvan.

În Academie era greu să se revie la atmosfera așa de necesară pentru lucrul dinainte de război sau, mai exact: dinaintea osebirilor de păreri din timpul neutralității, cînd mi-a trebuit oarecare trudă ca să aduc alegerea părintelui Lupaș și premierea cărții „dezertorului“ Tăslăuanu despre însăși „dezertarea“ lui. Nu numai că se ținuseră, cu cei rămași în București, ședințe, supt ochii și cu îngăduința, compromițătoare, a celor cari îngăduiseră pe bulgari să prade biblioteca, trimețînd un mare număr de manuscripte – cele mai bune erau însă în Rusia – la Sofia, dar cîte unul participase la ospețele oferite de germani și Ministeriul străinilor cuprinsese, pe lîngă cineva pe care moartea îl culesese prea devreme, pe harnicul naturalist, organizator al unui admirabil muzeu de zoologie, Grigore Antipa, care se înfățișa totuși, și va continua să se înfățișeze, ca prietenul personal, ca intimul regelui Ferdinand.

O lămurire de la început ar fi fost poate folositoare pentru viitor, permițînd acea activitate solidară cu care de atîția ani de zile, după dispariția clicilor Tocilescu, Hasdeu, Maiorescu, veșnic în luptă între ele, ne deprinseserăm. M-am mulțămit însă cu cîteva ciocniri care trebuiau să înștiințeze că prezența în aceeași societate nu înseamnă, nu poate să însemne vreodată și relații personale. Aceia contra cărora putea să se ridice acuzarea din punctul de vedere al credinței față de nația lor și al demnității personale s-au arătat, de altfel, dispuși a primi orice mustrare pentru trecutul la care luaseră parte, mergînd și pînă la prezintarea unor memorii pentru dezvinovățirea care, față de absoluta evidență a faptelor, era de altminterea imposibilă. N-au trecut decît puțini ani și tot d. Antipa s-a făcut – pe baza actelor propriei sale administrații, de hrănitor devotat al stăpînilor străini – procurorul național contra păcatelor acelora, într-o lucrare plină și de competență și de talent, și o altă scriere a aceluiași, dreaptă în concluziile ei, prezenta un program întreg pentru munca unei Românii unite la a cărei întemeiere contribuise în lagărul dușmanului. Același grup, care-și păstrează toată solidaritatea, aproape francmasonică, a propus candidatura ca membru corespondent a fostului prefect de poliție al ocupației, profesorul Tzigara-Samurcaș, care făcea sforțările cele mai cutezătoare pentru a i se ierta neîngăduita atitudine, dar bilele negre covîrșitoare au arătat că, fără a se putea înlătura intrigile, necontenit în acțiune, spiritul rău nu va ajunge, măcar supt raportul național, să domine o societate întemeiată cu scopuri de un neted iredentism și de oameni cari erau absolut drepți față de aspirațiile neamului lor.

Curățirea, care ar fi servit atîta la pregătirea morală a unei generații ce se anunța foarte tulbure, fusese împiedecată și de uimitoarea toleranță față de vinovați, de tendința nenorocită de a face să treacă înaintea oricărui criteriu superior înrudirea, prietenia, relațiile de afaceri obișnuite, ceea ce a adus foarte răpede indiferența etică de care suferim așa de mult și astăzi. Numai furtunosul polemist Pamfil Șeicaru, care va deveni în curînd unul dintre cei mai mari ziariști ai noștri, a stat cu sabia în mînă înaintea fostului polițai german. În jurul lui Constantin Stere, care se va ascunde un moment într-un sanatoriu elvețian ca să se întoarcă sfidător, cu o rară îndrăzneală, pretinzînd să întemeieze cu programul insomniilor sale noua democrație românească și s-o conducă, deși se tîrîse la picioarele atotputernicului Marghiloman, se forma un cerc politic de admiratori […].

În această atmosferă de nehotărîre s-au făcut alegerile, de altfel cu totul liniștite, și rezultatul lor a fost uimitor, cu totul deosebit de ce speraseră liberalii, cari se credeau pentru totdeauna înstăpîniți pe țara „creată” de dînșii.

Ura contra vechilor practici ale politicii românești pe care, cu voie sau fără voie, ei le întrupau, a făcut ca voturile să cadă numeroase pentru oricine anunța o politică nouă. Amicii mei au avut un neașteptat succes, putînd forma astfel un grup important în Camera deputaților. Dar, cum cel care striga mai mult împotriva trecutului și care prezintă mai încîntătoare miraje de viitor, fără ca personal să i se poată aduce înainte vreo greșeală, era încunjurat de mai multă simpatie de către un popor care trecuse prin cele mai teribile suferinți, cum în Muntenia ocupanții duseseră, timp de peste doi ani, o înverșunată campanie contra „autorilor nenorocirii publice”, s-a putut strînge împreună un bizar conglomerat de nemulțămiți și de ambițioși, de politiciani schimbați de piele și de aspiranți la onoruri, pe cari i-a acoperit cămașa simbolică a învățătorului Mihalache, devenind un partid social, al unei țerănimi pe care mulți dintre dînșii n-o cunoscuseră decît prin pledarea proceselor de la sate. În față, formînd trei cercuri închise, dezorientați și bănuitori, stăteau reprezintanții provinciilor liberate sau reunite și, între dînșii, ardelenii, deși îndușmăniți confesional, aspirau, pe temeiul că ei reprezintă Occidentul pur și „democratic”, față de un Orient „bizantin”, „grecesc”, plin de o intolerabilă demoralizare, la conducerea exclusivă a țerii, noi ceștilalți avînd numai posibilitatea, aproape chiar datoria de a ne înscrie în „partidul regnicolar”, al cărui club îl împlîntaseră la București. Un om cu privirea de oțel și inima de piatră, un mag al misterului politic dibaci întreținut asupra unei insuficiențe personale pe care știa așa de bine s-o ascundă, avocatul Iuliu Maniu nemeș sălăjean, cu cultură exclusiv maghiară, catolic de convingere, era căpetenia indicată a acestei nemărgenite și necruțătoare ambiții.

Nu e aici locul să repet ce am spus în Supt trei regi despre ceea ce s-a întîmplat în acel moment pentru a aduce surprinderea – întîmpinată de o dușmănie furioasă, gata a întrebuința orice armă, a beneficiarilor puterii din care, ca mîndrie și ca venituri, trăiseră —, care era un guvern de caracter cu totul nou, avînd o misiune de adînci reforme neted caracterizată. Dar cum, în acea carte de istorie, după putință impersonală, nu s-a notat din truda mea și gîndul meu decît ce era absolut necesar pentru înțelegerea evenimentelor, și alte lucruri sînt de spus aici, unde e vorba de evoluția unei cugetări pe care împrejurările o aduseseră și în domeniul politicii active.

M-am găsit deodată în situația pe care proiectul de tratat, întovărășit de o aspră morală, părăsită apoi, pusese o țară plină de o îndreptățită mîndrie în fața unei lumi în mare parte necunoscute. Știam eu bine, dintr-o așa de lungă experiență ce sînt liberalii, toți liberalii, al căror magnific șef, din ce în ce mai pierdut în admirația propriului său geniu, n-a binevoit să apară un singur moment în acest vulg parlamentar pe care-l dăduse ingratitudinea nației, și nu voi fi cruțat de cele mai ascuțite și uneori, lucru de mirare la oameni altfel supțiri în viața lor particulară, de cele mai brutale atacuri. Ca o tabără gata de război, știind de unde va veni, orice ar fi să fie, o victorie nelipsită, stăteau cei o sută de deputați, în partea dreaptă a sălii Ateneului unde, palatul propriu nefiind încă reparat, își ținea ședințele Adunarea Deputaților: nu s-ar fi crezut ce bătăios liberal de cea mai pură speță era, alături de d. Duca, nervos ca totdeauna, fostul junimist, de cea mai profundă convingere, Pangrati! Pe lîngă acest clan, de o perfectă disciplină, care se arunca întreg, ca un singur om, asupra adversarului, folosind tot învățămîntul unei așa de lungi practice, socialiștii, în frunte cu un primitiv de la Iași și cu vesela cravată roșie a plăpumarului Cristescu, pe care așa de răpede l-am domolit măgulindu-l, pînă într-atîta că stătea pașnic să-și aștepte rîndul, erau ca mielușeii lui Dumnezeu înfipți într-o pășune grasă.

Ardelenii stăteau în continuă atitudine de observație, urmînd exemplul „șefului” și, cum, la început, președinte a fost d. Vaida, care se instala ca un conducător de Reichsrat vienez, cu toată solemnitatea, pornirea zgomotoasă a temperamentului care-i stă scris și în figura frumoasă, ochioasă și mustăcioasă lipsea ca să animeze această mulțime patriarhală de preoți, de avocați din centre mici, de medici cu clientelă modestă, de profesori pentru cari multă vreme Bucureștii fuseseră un Ierusalim unde, în templul lui Solomon, nu e cuviincios să se facă zgomot. Toate figurile mie de mult cunoscute erau acolo, și cu Nicolae Bălan de la Sibiu, porumbelul blond aducînd prin văzduh la Iași solia că Ardealul îndrăznește a se cere liberat. Corectul grup de bucovineni n-avea încă nici coeziune, nici șef, Flondor, legat de d. Averescu și de Take Ionescu, devenit deci al treilea în troiță, deși se credea, în calitatea sa de Ritter, cel dintîi, fiind în afară de această primă adunare a României unite. Basarabenii erau oameni de la sate, fără boierii lor, cari rămăseseră afară chiar cînd puteau înfățișa merite ca ale lui Herța, figură de persan bărbos supt un cilindru de rabin făcător de minuni, sau ale discretului cărturar și adunător de cărți și documente Gore; încunjurat de respectul tuturora pentru o lungă și largă operă de „everget”, național, bătrînul Stroescu, de fapt pătruns de ideile mistice ale literaturii rusești, ca și tolstoianul Alexandri, care ne lipsea, se bucura de respectul tuturora, dar nu era capabil să dea nici într-o privință direcția; domnul Ciugureanu se dovedea străin de orice adevărată activitate politică, și numai ochii vii în fața de zîmbitoare lună plină a domnului Inculeț, ales și la Academie ca reprezintant al ținutului său, destăinuia psihologilor fibra de dibace umblare cu oamenii pe care o ascundea această prietenie deschisă tuturora, această măruntă elocvență, iute, aproape șoptită, în anecdotele rusești ale căreia se ascundea atîta maliție.

Cu cine te puteai înțelege mai greu, în ciuda relațiilor personale cu unii dintre dînșii, erau țerăniștii. D. Mihalache venise la prima redacție a mea în București, la tipografia vechiului meu șef de ateliere Nicolae Stroilă care, editor din prietenie al acestei cărți, era menit să ajungă un mare industriaș, și-mi desfăcuse înaintea ochilor un vast program de clasă. Mărturisesc că n-am prevăzut viitorul cînd i-am spus, scurt, după ce înainte de război îl lămurisem în chestia luptei de clasă, inacceptabilă pentru mine, printr-un articol în Neamul românesc, că încercarea sa politică nu poate reuși, orice agitație democratică, ba cu forțe mai slabe decît aceea pe care știam că o desfășurasem eu, fiind menită unui răpede faliment; nu mă gîndeam ce ușor îi va fi să culeagă poamele din copac, suit pe acela care n-a ajuns el însuși să atingă coama zidului! Iar cînd d. Virgil Madgearu, în redacția mea definitivă, și-a întins teribila falcă voluntară către mine, cerîndu-mi solidarizarea cu un protest privitor la alegeri, l-am întrebat în ce calitate vine și de ce partid îmi vorbește: n-am gîcit că acel care-mi stătea palid și ciudos înainte va fi Robespierre-ul sigur de sine al unui iacobinism învingător.

În ce privește pe electricul domn Iunian, care va fi apoi „restauratorul” unei regalități, și pe d. dr. Lupu, menit să ajungă cel mai focos dintre tribuni, nu se simțea, la începutul unei activități parlamentare a cărei scurtime n-o bănuiam, prezența lor în această lume învălmășită dar cu cele mai bune dispoziții în fond, care ar fi putut să inaugureze o viață cu totul nouă, plină de conflicte, desigur, dar capabilă de neașteptate revelații, a României.

Deocamdată, mai vie era pornirea de ură contra liberalilor din partea aglomerației sătești care, în anume momente, pornea cu un urlet furios spre băncile din dreapta unde, supt conducerea dlui Duca, un muget de aceeași extensiune îi răspundea imediat.

Dar Aliații grăbeau, liberalii, retrași de la putere, rămîneau în atitudinea celui mai absolut refuz, guvernul de generali nu făcea decît să-i urmeze în această tăgăduire, și se adăugea pasiunea antisemită a prietenilor mei Cuza și Șumuleanu, plus mesianismul cu cojoc al dlui Zelea Codreanu, care simțea că de la opinia sa atîrnă pacea Europei […]. Și totuși trebuiau două lucruri, și anume, fără cea mai mică zăbavă: un guvern, întîi, și, cu el, iscălirea tratatului, așa cum era, cu tot ce cuprindea într-însul, cu partea care ne folosea și cu cealaltă care nu era să se execute niciodată, cum a fost, de la început, chiar înainte de a consulta pe însărcinatul de afaceri al Franței, prietenosul tînăr Cambon, convingerea mea adîncă.

Pentru întîia oară am văzut și noi, cei din țara veche, ce înseamnă o pertractare ardeleană, după cea mai sigură rețetă blăjeană. Într-un cadru potrivit, salonul bunului d. Popovici, trei seri de-a rîndul s-a ventilat, mai cu înțepăturile dlui Cuza, mai cu glumele dlui Inculeț, mai cu legănatul în șezlong al d-lui Bontescu, mai cu semnele din sprîncene ale dlui Maniu, chestia, esențială, ce sîntem noi. Eu credeam că trebuie să fim baza pentru un nou regim, indispensabil; după multă trudă, șeful ardelenilor a admis că „am putea să fim una”. A trebuit, într-un tîrziu, după miezul nopții din noaptea a treia, să amintesc că eu am o ocupație și că ori se ajunge la un rezultat ori sînt silit a nu mai participa la discuții care înaintau așa de puțin. Atunci în fine d. Maniu, înaintînd ca la moarte, a consimțit să puie iscălitura sa pe actul de constituire a „blocului”.

Pentru ca acesta, care a făcut prim-ministru pe d. Vaida, regele Ferdinand explicîndu-mi că un ardelean trebuie să fie în frunte cît se discută la Paris despre Ardeal, să fie o adevărată forță, ar fi trebuit două exclusivisme mai puțin: al ardelenilor și al țerăniștilor, cari nu se dădeau minați la puterea pe care ar fi împărțit-o cu alții, a căror gheară întinsă o simțeau și, apoi, acea putință de lucru împreună care nu vine decît sau dintr-o lungă obișnuință, însuflețită de sentimente adevărate, sau dintr-unul din acele entuziasme nobile, generoase, care fac să se treacă peste orice interes și să se uite orice amintire. Ambele condiții lipseau.

O simțeam cînd îmi interzisesem mie orice amestec într-o răsplată reclamată de atîția nerăbdători și, afară de grupul Cuza, prietenii mei mă urmau. Dacă totuși am trecut peste această hotărîre și am luat prezidenția Camerei, a fost ca o protestare contra loviturii, de închipuită iibăcie dar, de fapt, de o neînchipuită naivitate, a ardelenilor cari, dînd Internele generalului Averescu, fără a mai întreba celelalte grupe din „bloc”, credeau că pot imobiliza pe omul înzeit de foștii lui ostași – lucru pe care nu l-am înțeles îndeajuns, sufletul popular avînd totdeauna tainele sale neașteptate – și a se folosi dincoace de Carpați de o astfel de popularitate, zădărnicind în același timp uneltirile dlui Goga, al cărui suflet, răpit unei nobile poezii, era mînat furtunos către ținte politice pentru care se credea menit înainte de toate și unde nu putea îngădui să ajungă oameni de la el, cari nu crezuseră și dînșii în necesitatea unității naționale.

D. Vaida trecînd în fruntea Guvernului, locul de președinte al Camerei era liber. N-am ascultat de nici o sugestie cînd m-am gîndit a candida, ceea ce mi se părea și o afirmație că în cultura fără caracter de provincie și de grupare politică trebuie căutat simbolul Adunării chemate să proclame unirea provinciilor românești. Mirosul fin al organizației „regnicolare” a dlui Maniu a prin imediat această intenție, pe care de la început au aprobat-o, fără interes, domnul Inculeț și basarabenii săi, sufletele cele mai sincere din toată Adunarea, eu însumi, ales la Orhei, după cererea telegrafică a domnului Inculeț, fiind prin aceasta legat de colțul acestor oameni de inimă. S-au prezintat, deci, la mine doi tineri, unul, d. Savu, adjutant al șefului său, ca să mă întrebe, oficial și solemn, dacă am asemenea gînduri, și le-am răspuns că nu înțeleg cu ce drept mi se cere samă. A doua zi de altfel, în fața redacției mele, viitorul mitropolit Bălan mi-a spus cu francheță că prea puțini vor fi ardelenii cari mă vor vota contra distinsului cărturar Vasile Goldiș, desemnat de partidul său. Cu țerăniștii, ca și cu puținii bucovineni, n-am avut nici un schimb de vederi.

După-amiazi, totul fiind aranjat pentru candidatura dlui Goldiș, deși acesta, izbutind, n-ar fi oprit lovitura pe care nu se putea să n-o încerce un ministru de interne stăpîn pe sufletele populare, care nu avea în Parlament decît vreo doi reprezintanți, aleși și aceia de pe urma indisciplinii lor, m-am ridicat din bancă și mi-am pus candidatura, pentru care prietenii basarabeni pregătiseră buletinele și, ele fiind de o altă coloare decît ale guvernului, controlul era ușor.

Vicepreședintele, pe atunci unul din cei mai credincioși amici ai mei, bătrînul general Marcu din Craiova, a început numărarea buletinelor, în care multă vreme d. Goldiș părea că păstrează întîietatea. În fundul urnei însă cîteva zeci de voturi au fost pentru mine. De la tribună, cetind rîndurile răpede înseilate cu creionul, anunțam hotărîrea mea de a apăra contra oricărei intrigi existența Parlamentului a cărui majoritate mă alesese. Peste cîteva momente, generalul Averescu, care mă ascultase cu o lucire de mînie în ochii reci, impenetrabili, din lunga față palidă, demisiona supt cuvînt că i se adusese de noul președinte al Camerei o jignire pe care n-o putea tolera. De fapt, era zădărnicirea unui plan, care venea poate de la infernala viclenie a lui Brătianu, dar poate, printr-însul, de la regele, hotărît să termine cu o Adunare de o rară independență, a cării acțiune îi părea primejdios de incalculabilă…

Din acel moment, întreaga răspundere pentru situația pe care o crease alegerea și declarația mea cădea asupră-mi, și mi-am dat samă de primejdia deasupra căreia, în fiecare moment, călcam.

Prima și cea mai mare greutate a ceea ce ar fi putut să fie nu o umplutură sau un incident, ci pornirea marii opere de reforme, atît de mult așteptate și, în acest moment, de cea mai urgentă nevoie, venea din nedeprinderea la lucru a ardelenilor, obișnuiți să răstoarne și încătușați în formulele abstracte, de secole uzate, ale ideologiei universitare ungurești, de care era pătruns, pînă la ultima celulă a organismului său, șeful însuși. Artiști în lungile discuții, pe care le iscodise regimul austriac ca să înșele pornirea de luptă, avîntul spre viață al supușilor săi, ei își găseau deplina mulțămire în această zădarnică irosire de vitalitate. Și totul se făcea în cel mai absolut mister, cu strașnica frică nu cumva să se audă ceva în afară și astfel toată partida să fie pierdută, acea partidă pe care d. Maniu și-o rezerva pentru sine, „fratele Alexandru” fiind numai vedeta scoasă înainte ca să se vadă din ce parte vin gloanțele. Nu era lene, în adevăratul înțeles al cuvîntului, nici acel orientalism de care ei se scuturau cu indignare, nu era numai provincialismul care, îndată ce e vorba de ceva peste umbra clopotniței, se sperie și se trage înapoi, nu era numai metoda culoarelor de mînăstire iezuită, care sînt așa de întunecoase, încît ca să eviți primejdia trebuie să mergi răzînd necontenit zidurile, ci era ca un fel de paralizie totală, rezultată din comprimarea de veacuri care anchilozase toate legăturile, ceea ce era de altminterea comun cu bucovinenii, dibaci înfășurați un secol întreg de administrația austriacă […].

Energia neadormită, veșnic uneltind contra vechilor dușmani, „măgarii de pe Vezuviu”, în partidul cărora era și nu era, se găsea la d. Goga, al cărui mare discurs s-a făcut mult așteptat pentru ca rezultatul să fie aiul – învinsul momentan, de propria-i slăbiciune, rămînînd gata să încerce din nou, de oricîte ori, cum o arăta și figura, așa de deosebită de cea de odinioară, ochii albaștri, în fața care-și pierduse frăgezimea, avînd acum licăriri de răutate și trupul mărunt înțepenindu-se în atitudini de provocare. Simț practic era la singurul ardelean care cunoștea bine, supt toate raporturile, lumea de dincoace, unde trăise multă vreme, și care era doritor să însemne prin ceva real trecerea sa la ministerul care-i fusese încredințat. Pe d. Mihai Popovici, fiul unui mare bogătaș brașovean și student al Universității din Viena, unde-și cîștigase frumoase cunoștinți, îl întîlnisem de mai multe ori și eram izbit de siguranța cu care discuta cele mai grele probleme și enunța soluții care i se păreau realizabile. Făcuse războiul la noi, ca ofițer, în deosebire de refugiații cari se uitau cu ocheanul la front, și fusese astfel străbătut, el singur, de toate sentimentele noastre. Nouă ne era un camarad, un om din lumea noastră și în general un om de lume. Frumos încă, elegant, deprins a vorbi cu femeile, ducînd reputația unui om cu trecere în toate categoriile din societate, el mai avea și marele avantaj de a fi, deși mai tînăr, unchiul dlui Vaida și un unchi foarte consultat și adesea ascultat: nu o dată am avut impresia că, în tabăra ardeleană, dacă d. Maniu oficiază rituri secrete într-un colț al altarului impenetrabil, acela care trage sforile în naos este juristul vienez cu veche reședință la București.

Dlui Popovici i s-au datorit cîteva din măsurile de oportunitate care s-au luat, și nu era lucru ușor cînd mai dăinuia, din îndărătnica voință a dlui Maniu și a consiliului său dirigent, granița economică, monetară, aproape administrativă și politică, între Ardeal și părțile de dincoace. Supt ministerul său s-a început ștampilarea, așa de tîrzie, a coroanelor, scăzute la jumătate din valoarea leului și, din nenorocire, mulțămită unei îngrozitoare conrupții, continuu alimentate cu noile transporturi pe care le trimetea Ungariei. Exemplul Serbiei n-a fost urmat, și aceasta ne-a adus mari pagube.

Între ardeleni nu se putea găsi un ministru de interne care să-și ia răspunderea situației după plecarea generalului Averescu […]. Ca un fel de pedeapsă fiindcă am făcut să se piardă omul popular, ca și cum el ar fi fost dispus să lucreze pentru alții, mi s-a impus de președintele Consiliului pe care-l puteai vedea în pat, după obișnuitele conversații nocturne fără scop, pe la ceasurile unsprezece dimineața – și în ce timpuri! – să-i găsesc „om în loc“.

L-am găsit – da, eu, numai eu, cu toate injurioasele denegări care mi s-au opus pe urmă – în persoana doctorului Lupu. Nu era pentru mine un prieten, și în Camerele liberale n-avusem măcar legături cu acest corifeu al tineretului majoritar, pe care-l puteam prețui numai prin inteligenta bunătate cu care cruțase și împăcase pe țeranii săi fălcieni pe vremea răscoalelor din 1907. Dar energia, puterea de muncă se desfăceau la prima vedere din figura roșie cu falca proeminentă, cu ochii mînioși de adevărat lup ieșit în margenea pădurii, și bănuiam la fiul preotului din Arsura un suflet generos față de cei mici, ceea ce-i putea da o elocvență specială, așa de prețioasă în asemenea momente; că era urmărit de pasiunea vitrinei era un mic, foarte mic păcat față de aceste hotărî toare însușiri. Dialogul cu d. Vaida în privința „doctorului” s-a desfășurat astfel:”Mă rog, eu nu-l cunosc pe d. doctor Lupu. Îl iei d-ta pe garanție? – Îl iau“.

Dr. Lupu era un om potrivit cu situația, așa de grea, din acel moment. Trecutul lui de prefect la 1907 îl arătase, cum am spus, milos față de mulțimile revoltate și capabil de a găsi cuvîntul prin care furia lor se potolește; timpul petrecut în America îl ținuse în contact cu o civilizație în adevăr democratică, față de care pornirile de răsturnare n-aveau ascuțiș; în fond, foarte tradiționalist, prin legăturile cu satul său, prin pietatea față de părinți, el dădea celor de stînga înfățișările liniștitoare, ale unui prieten, rămînînd destul de monarhist pentru a servi un rege, destul de „burghez” pentru a apăra credincios vechea societate; activ pînă la neastîmpăr, el era să fie un ministru care lucrează pretutindeni, direct. În sfîrșit, rupt de la liberali și atacat de dînșii, felul cum se răpezea la foștii lui prieteni arăta că regimul putea să cîștige într-însul un nou și prețios aliat. Doctorul avea și idei de realizat într-o tovărășie unde ce lipsea mai mult era un program, pe care, de altfel, nimeni nu-l schițase, fiindcă însăși alcătuirea Ministeriului fusese o surprindere.

Astfel constituit, la Război cu elegantul general Rășcanu, om al regelui, gata, cum s-a dovedit, să treacă imediat, la un semn al Suveranului, în altă formațiune – și se introducea astfel sistemul, nenorocit, al departamentelor rezervate ca o garanție a Coroanei față de miniștrii pe cari nu-i voise și nu-i simpatiza —, Ministeriul avea înaintea sa o sumă de foarte grele sarcini, și astăzi, cînd s-a creat o perspectivă și sînt atîția termeni de comparație, nu se mai poate păstra față de dînsul, ca și față de Parlamentul de la 1919—1920, judecata pe care au rostit-o îndată după căderea lor oameni interesați și plini de patimă, așa încît avea dreptate exponentul literar al unei generații dezorientate și iubitoare de crudități, d. Arghezi, cînd, abia liberat, prin intervenția mea, din închisoarea unde-l dusese colaborarea la gazetele ocupanților, îmi oferea, fără îndoială din absolută convingere, să apere, să glorifice regimul care plecase […].

Căci ce trebuia mai mult în acest moment, cu tot ce clocotea în țară, cu tot ce se pregătea în jurul ei, era afirmarea autorității. Aceasta s-a făcut, și în Cameră și Senat, și în afară de dînsele.

E un adevăr incontestabil că în acele cîteva luni pe care ni le-a îngăduit intriga partidelor înlăturate și veșnica temere, continua nesiguranță, de sine și de alții, a regelui Ferdinand, Camerele, și mai ales a deputaților, unde se puteau prevedea încăierările pasiunilor și intereselor, au păstrat o demnitate care a putut impune reprezintanților, nesiguri de ce-i aștepta, ai minorităților naționale. N-am îngăduit, cu simțul de ordine al vechiului profesor, nici unul din acele scandaluri care au dezonorat așa de adeseori ședințile adunărilor ce au urmat. Ziarul lui Marghiloman, care a putut astfel să se explice față de Ion Brătianu, amintindu-i chiar anume întîlniri secrete prin culoare de hoteluri în timpul neutralității și ajungînd a culege și aplauze pentru cît bine putuse face și el, vorbea chiar de”Pherekydele mai tînăr” care avea conducerea Camerei. Ședința s-a ridicat ori de cîte ori pornea furtuna, așa încît de la o vreme ea nu s-a mai produs, cu oameni gata totuși să se înșface de piept; între cei mai cuminți erau socialiștii, de cari așa de mult se temuseră sufletele sfioase. I s-a întîmplat și dlui Duca să fie chemat la ordine pentru că pusese la îndoială „facultățile auditive” ale unui președinte care auzea foarte bine și în mijlocul tumulturilor artificiale, deși lucra ca la biroul său de acasă, făcîndu-și corecturile și scriindu-și articolele. Străinii cari au venit, poate cu anume îndoială, să vadă țara cea nouă, au fost primiți așa încît n-au putut pleca decît cu idei bune despre viața parlamentară care [se] reluase.

Adunasem la prezidenție pe reprezentanții tuturor partidelor, claselor și naționalităților, cari, aceștia din urmă, aveau voie, cînd nu știau românește, să mi se adreseze în limba lor mie, care dădeam traducerea. […] Îi mai pofteam pe cei de samă la excursii menite să arate arta și tradițiile noastre de cultură și, ducîndu-i la Cotroceni, îi puneam înaintea farmecului reginei.

În afară, locurile de prefecți și primari, rezervate, pentru provinciile alipite, grupărilor politice de acolo, care-și luau ele răspunderea – și n-au fost numiri prea rele, au fost împărțite pentru Vechiul Regat între țerăniști, oamenii drului Lupu și naționaliștii mei, cari au avut mai mult de zece județe, și pot spune cu mîndrie că prietenii aceștia de mulți ani de zile n-au lăsat nici o nemulțămire, dovedind că aceste funcțiuni se pot ocupa și cu bunătate și cinste desăvîrșită. S-a purtat, în vremuri așa de grele, grija aprovizionării, din ce aveam, din ce n-aveam, cu concursul devotat al armatei. Iar, în ce privește temuta stradă a Capitalei, ne-am înțeles ca demonstrațiile să fie îngăduite, dar supravegheate de aproape, pînă ce oamenii se vor obosi de aceste continue drumuri fără scop. Așa s-a și întîmplat în scurtă vreme și generalul Nicoleanu, excelent prefect al poliției, tocmai prin calmul său și buna sa dispoziție, mi-a explicat marele rol pe care l-au avut în această politică, femeile, doritoare să-și ție cît mai mult bărbații acasă.

Drul Lupu pregătise un proiect de lege al chiriilor, în care erau și măsuri foarte îndrăznețe; el ar fi putut să fie foarte ușor corectat și ar fi adus altă soluție a acestei grave probleme decît aceea a continuelor moratorii, determinate de grija meschină de a nu supăra prea mult pe nimeni. Iar, în ce privește chestia agrară, pentru care era acum exemplul basarabean, proiectul dlui Mihalache, care din nenorocire n-a înțeles că astfel de măsuri nu se iau cu nesfîrșite zăbăvi de consultări sovietice, sunînd clopotele indiscreției și ale reclamei, pentru a înștiința pe neapărații adversari și a-i lăsa să se coalizeze, pentru a presa asupra Palatului tuturor aprehensiunilor, ar fi tăiat încă de atunci discuții pe atît de vane, în fond, pe cît de periculoase.

Toate aceste măsuri sau pregătiri de măsuri s-au luat însă după lunga vacanță de iarnă, după inaugurarea la Cluj, de rege, care părea mulțămit de acțiunea guvernului – dar erau așa de scurte mulțămirile și așa de puțin solide asigurările acestui om așa de bun, dar așa de impresionabil —, a Universității naționale, cu participarea miniștrilor străini, expuși însă la unele discursuri, ca al lui Pangrati, care de-a dreptul îî ofensau – totuși cel mai frumos moment din timpul ce ne-a fost îngăduit, și am putut constata eu însumi că, dacă ungurii se țineau deoparte, între sași, pe cari i-am cercetat la Sibiu și în împrejurimi, erau datoritele sentimente de respect față de stat, de simpatie față de nația dominantă.

La început însă guvernul nu arăta că ar putea să se miște: d. Maniu rămînea ca un semn de întrebare cu guler înalt și pantaloni călcați pe muche, sfinx desigur, dar care nu avuse de fapt niciodată altă taină decît a nesiguranței ochilor verzi-palizi deasupra nasului vulgar învrîstat cu vine multicolore; voia și nu voia deși, în ce-l privește personal, cu dorința de a vedea cum se îneacă „fratele Alexandru”, știa foarte bine ce voia. Iar d. Vaida, pe care-l interesează înainte de toate atitudinea și gestul și care se credea plătit cu frumosul program rostit cu talent și autoritate, prezida mai stăpînit decît cum a dovedit pe urmă că poate, din capul băncii ministeriale, unde făcea o frumoasă figură. Cum adunasem majoritățile pentru a cere să li se dea de lucru și altceva decît votările de episcopi cari, bineînțeles, pentru Ardeal ca și pentru ce se află în afară de Ardeal, trebuiau să fie ardeleni – ce s-a supărat preotul Saftu din Brașov, puțintel compromis față de nemți, că nu i s-a dat Scaunul de la Rîmnic! – d. Vaida s-a suit la tribună ca să declare că, din moment ce e în divergență cu mine, nu-i rămîne decît să tragă toate consecințile.

Cu țerăniștii, așa cum erau, se putea merge înainte, bucovinenii se prezintau disciplinați, iar basarabenii erau o așa de bună pîne de moldoveni după moda veche, chiar cînd părintele Guciujna, cooperatistul, om cu idei „democratice” foarte marcat rusești, declara că el nu poate vota pentru părintele Miron de la Caransebeș ca Mitropolit Primat – și nu era măcar, ca pentru locul de la Sibiu, unde candida și clericul Roșca împotriva profesorului Bălan, un alt candidat! —, decît după ce se va întoarce acasă și va chema întreaga preoțime de acolo ca să-și manifeste voința. Cu ardelenii însă era peste măsură de greu.

Unde nu se întîlnea nesiguranța și îndemnul la nesfîrșite, catastrofale discuții, unde nu erau ambiții nesatisfăcute și care nu puteau satisface! Primul ministru, întovărășit de o întreagă suită, căci o măreție ungurească servea totdeauna de model, plecase în străinătate – de unde nu l-am mai putut readuce, cu toate desperatele mele telegrame […] D. Ciceo Pop fusese lăsat în loc și, cu formidabilul său aspect, cu puternicul său volum de voce, cu mentalitatea sa populară, din care nu lipsea întîmplător și un umor care înseninează atmosfera, făcea bine la locul său; anume scăpătări dintr-un trecut mai depărtat, pe care dușmanii le-au și ridicat în Adunare, se compensaseră prin marile servicii de energică deciziune pe care le adusese cauzei naționale la Arad, în zilele dificile cînd totul părea că se clatină. Dar această deciziune n-o mai avea la București și, răpede informat de sentimentele regelui față de Ministeriu, trăia cu frica unei invitații de a pleca, pe care d. Vaida ar fi primit-o îndată după întoarcere și pe care locțiitorul nu știa cum s-o evite, lăsîndu-mi sarcina de a îndepărta primejdia, care rămînea totuși, foarte amenințătoare, la orizont. O dată m-a chemat la telefon ca să-mi propuie amînarea unor Camere care încă nu lucraseră nimic, pînă în momentul, care nu se putea fixa, al întoarcerii primului ministru.

Era greu de lucrat și cu d. Goldiș, totuși o persoană așa de distinsă prin inteligența și cultura sa și pe care în sfîrșit îl văzusem desfăcut de legăturile cu liberalii, naturale la fostul ministru de Instrucție al lui Ion Brătianu. Era evident că nu uitase înfrîngerea în concurența pentru prezidenția Camerei și nu i se dăduse în schimb, dar nu din vina mea, un portofoliu ministerial. Manierele sale așa de plăcute nu-mi ascundeau acest năcaz. L-am întîlnit și cînd mă gîndeam la un mare ziar popular, pe care l-am fi ajutat să se înjghebe, și d-sa credea că ar fi o adevărată delapidare a fondurilor publice, și la discuția asupra Adresei care, redactată destul de primitiv de tînărul profesor țerănist, V. V. Haneș a trebuit să fie complect refăcută de mine.

Dar cel cu care nu se putea ajunge la nici un capăt era nervosul, explozivul domn Aurel Vlad.

Era o comedie întreagă supărarea ministrului de Justiție, așa de energic cînd lovea tribuna cu manșetele scoase afară, în mijlocul rîsetelor liberalilor, cari erau deprinși cu alți reprezintanți ai guvernului, nu numai în chestia alegerii mitropolitului Ardealului, unde-și avea candidatul, și în aceea a unei legi de unificare bisericească pe care am lăsat-o să doarmă în cartoane, dar în epopeea conflictului său cu statul major, un teribil dușman pe care capriciul său și-l crease. Era hotărît să răpuie pe ofițerii cari-i încălcau anumite drepturi […].

Am căpătat însărcinarea de a aduce împăcarea și a împiedeca astfel, în împrejurări ca acelea, o adevărată criză, nu de nervi, ci în adevăr ministerială. Aceasta în ziua chiar cînd, cu solemnitatea cuvenită, luasem parte la instalarea noului Primat și asistasem la vitejia cu care d. [ I. ] Zelea Codreanu asaltase, pînă la distrugerea totală, un bufet de mizerie, care nu putuse rezista, așa încît îmi pierise pofta de dejun. Am găsit la otel Bulevard pe generalul Prezan, dar nu și pe culpabilul colonel, dispărut fără urmă. Afacerea însă grăbea, și nu-i puteam aștepta descoperirea. Am cerut deci dlui Prezan o scrisoare în care s-ar strecura măcar scuza de care d. Vlad avea atîta nevoie pentru prestigiul autorității și maiestatea statului român. Generalul o relua însă și o „îmbunătățea”, de cîte ori era gata s-o închidă în copertă. La urmă, spălată prin atîtea ape, „scuza» se redusese la foarte puțin. Și astfel cînd, flămînd și distrus de oboseală, am dus răvașul, căpătat așa de greu, la Mitropolie, unde Consiliul de Miniștri stătea în permanență, și cu ajutorul șefului bisericii românești, am fost întîmpinat cu o zgomotoasă deziluzie.” Fratele Aurică” nu voia să primească misiva căpeteniei armatei cu care avea de lucru.

Agonia Ministeriului fără șef, fără coeziune, pîndit, fără să-și dea sama, de toate părțile, supt ochii vag verzi ai dlui Maniu, în fundul cărora licărea o galbenă satisfacție, devenea ridiculă. Zăbava consultațiilor sovietice a dlui Mihalache a scurtat-o.

Cum mă întorceam, cu pitorescul ministru de Agricultură, de la mînăstirea Cernica, uncie ajunsesem a împăca pe țerani cu călugării în cearta pentru pămînt, i-am profețit că, dacă nu se grăbește – el vorbea de luna lui april, încă anume foruri avînd să fie întrebate —, reforma va fi făcută altfel și de alții. Atunci chiar ministrul țerănist a fost chemat la telefon de o influentă doamnă, care i-a cerut să schimbe proiectul, căci altfel va trebui să plece. Încrezutul reprezintant al pedagogiei primare n-a vrut să creadă, și cine avea dreptate era doamna de la telefon.

Mijlocitor în toate buclucurile pe care le stîrneau alții, a trebuit să intervin și în acest conflict, care era să aibă așa de grele urmări. M-am prezintat regelui, care atunci îmi arăta o afecțiune pentru care-i eram recunoscător și pe care mi-a părut rău că, mai tîrziu, de pe urma atîtor intrigi, am pierdut-o. I-am explicat că, oricît ar fi de îndărătnic în formulele proprii sau sugerate, d. Mihalache ar putea fi adus să cedeze asupra punctelor „periculoase”, dar pentru aceasta ar trebui să se discute cu ministrul care de mai multe zile nu putea să capete o audiență. Regele mi-a promis că i-o acordă în joia următoare. Dar, în acea decisivă joie, el era la vînătoare. A doua zi cel așa de grav jignit venea la mine să-mi ceară un sfat. El nu putea fi altul decît acela de a sacrifica situația lui grijii celei mai elementare a propriei demnități, și am redactat eu însumi scurta și hotărîta demisie pe care d. Mihalache a plecat s-a depuie la Palat. Era, căci înlăturarea întregului Ministeriu trebuia să urmeze, sfîrșitul, pe o chestie de principiu, a unei situații pe care multe greșeli, din multe părți, dar mai ales de la Curte, supusă tuturor influențelor. o făcuseră absolut imposibilă, orice ar fi gîndit, în iluziile sale, primul ministru, care, hotărît, nu voia să se întoarcă.

Din tot ce i se spunea, regele Ferdinand, care auzea așa de mult și hotăra așa de puțin, reținea un lucru și, lîngă dînsul, mîndra regină, doritoare de a guverna și regretînd numai că n-o poate face personal în numele ei, întărea această chinuitoare impresie pe care […] o avea ea însăși: că s-a format un complot, că drul Lupu, asociat cu bolșevicii, face parte dintr-însul – parcă l-ar fi auzit pe doctor cînd, într-un moment de trecătoare nemulțămire, fără importanță, mă încredința că aș fi un bun președinte de republică! – și că fără măsuri răpezi de prevenire, ca aducerea tunurilor la Cotroceni, soarta țarului și a țarinei poate atinge pe membrii dinastiei românești; Siguranța, ea însăși, condusă de un fost deputat liberal, furniza „dovezile“ tenebroasei întreprinderi și, chemat în grabă de regele pentru a-mi cere să ajut debarcarea ministrului de interne, el n-avea curajul să mi-o spuie și mă făcea să trec în odaia unde regina îmi punea alternativa: ori părăsesc pe omul care trebuie să se ducă și voi avea prezidenția Consiliului ca să hotărăsc reforma agrară, ori această misiune va trece asupra generalului Averescu. Am răspuns, ca orice om loial, fie și în mediul cel mai puțin loial poate din lumea întreagă, că nu pot să particip la mașinațiile contra unui om complect nevinovat de ce i se punea în socoteală.

Răspunzînd așa, credeam că mă pot sprijini pe lungi și devotate servicii făcute dinastiei, nu numai pentru că era în interesul țerii, dar și pentru că aveam o adevărată iubire pentru acei doi oameni ale căror calități adînci, de bunătate la unul, de superbă inteligență și de nobilă energie la cealaltă, le prețuiam. O dovedisem și prin greaua misiune, îndeplinită apoi, spre marea mea bucurie, cu succes, care mi se dăduse: de a face să revie prințul moștenitor, în garnizoană la Bistrița ardeleană, asupra noii hotărîri, comunicate oficial președintelui Camerei, de a-și părăsi drepturile la succesiune. Mi se arătase dorința de a se ceti în plină Adunare scrisoarea, cum o cerea deputatul extremist Oostaforu, amestecat fără nici un rost în această delicată afacere; era la Palat și colonelul canadian Boyle […] care căpătase o mare influență, pe care n-o puteam privi decît cu o indignată mirare, acolo la Curte, și se credea că președintele Camerei ar putea accepta sfaturi de la omul pe care am refuzat să-l și primesc.”Cînd va fi vorba de Canada, voi întreba pe acest domn; cînd e vorba de mari interese ale României“, am răspuns eu, „nu întreb decît datoria și conștiința mea“.”Atunci mergi d-ta la Bistrița.””Oficial, trebuie să meargă președintele de Consiliu care, el, nu eu, e în serviciul Coroanei, dar ca prieten sînt gata a merge.”

Și am mers. D. Vaida s-a dus, firește, cel dintîi, eu așteptînd la arhive, unde continuam, pentru a întrebuința timpul, vechile și spornicele mele cercetări. După un ceas primul ministru a revenit pentru a-mi spune că moștenitorul „dorește a vorbi cu d. Iorga, pe care-l cunoaște mai demult”. Ce s-a petrecut acolo se va ști la vremea sa sau poate chiar nu se va ști niciodată, dar am ieșit din lunga conversație […] cu asigurarea că se va retrage public părăsirea de drepturi. În adevăr, conform cuvîntului pe care-l aveam, peste trei zile am primit acea frumoasă și nobilă declarație, care a fost subliniată de aclamațiile Adunării. La întors, am întîlnit la Brașov trenul părechii regale, care mergea la o solemnitate. Nu mi s-a părut că s-a apreciat îndestul vestea, așa de bună, pe care o aduceam.”Voi izgoni” – acestea sînt propriile cuvinte ale regelui care, cu toată timiditatea, avea în fond instinctele despotice ale rasei sale, – „voi izgoni Ministeriul, dar voi păstra Parlamentul.” Ministeriul a fost „izgonit”, în adevăr, sîmbătă. Chemat pentru consultare atunci cînd noii miniștri ai generalului Averescu așteptau în bibliotecă, eu fiind primit într-o odaie de alături, n-am putut spune Suveranului altceva decît ce-mi inspira durerea că se face o greșeală prin această brutală concediere în folosul unor oameni nepregătiți. I-am amintit Suveranului ce-mi spusese la Iași despre împăratul Wilhelm, cu care dacă se va întâlni, „nu el va roși”, și, prevăzînd politica de violență pe care o așteptam de la presupusa mină de fier a dlui Argetoianu, a cărui spăimoasă figură înșală așa de mult, i-am vorbit – cum s-au răstălmăcit aceste cuvinte! – de sîngele care, din strada încăierărilor de așteptat, va stropi. zidurile Palatului. Apoi am plecat recomandînd dlui Bujor, socialistului sentimental pe care împrejurările îl făcuseră președintele Senatului, să meargă mai bine la primblare decît să dea o astfel de” consultație“. Speriat, ministrul Palatului, diplomatul macedonean Mișu, numai nu-și făcea cruce în fața unei atitudini așa de puțin protocolare.

Mă așteptam ca, Ministeriul instalîndu-se astfel, Parlamentul însuși să fie dizolvat. I se adusese prin surprindere – ce formidabile au fost urletele de pe băncile liberale, cînd s-a ânțeles ce se cetește! – ânsuși proiectul, venit acum din inițiativă parlamentară, pe care regele nu voise să-l asculte. D. Maniu a părut că vrea să-mi ceară socoteală pentru un act cu privire la care nu fusese consultat.”Desigur că nu trebuia s-o fac: altfel, ar fi fost supus lungilor discuții ale unui for special, și mie-mi trebuia lovitura sigură, imediată!” Am adăstat în aceeași zi, pregătit pentru aceasta, ca noii miniștri să se prezinte. Generalul Averescu, care, cu temperamentul și trecutul său de militar, nu putea să considere Camerele altfel decît ca auxiliare supuse ale stăpînirii sale autocratice, dorea să apară după ce ședința s-ar fi deschis, ceea ce am refuzat să fac, prelungindu-se astfel pînă pe la ora patru așteptarea. Mi s-a adus înainte că e de față d. Nistor care, împreună cu d. Inculeț, gata să mă informeze din noul său sălaș, cum mi-a și spus-o, intrase în noua formațiune.”N-am de unde-l ști că e ministru în noul Cabinet: singur președintele Consiliului, cetind decretul regal, mi-o poate spune.“

Astfel d. Averescu trebui să se decidă a veni, așa cum cerusem eu, potrivit cu uzanțele parlamentare. Ostașul deprins a-și comanda miile de oameni părea dezorientat, aproape timid, înaintea acestei Adunări politice care avea voința ei: nu se speriase însuși Bonaparte înaintea togelor de teatru ale celor cinci sute la Saint-Cloud? Primit fără alte aplauze decît, cred, ale dlui”K.“ Brăescu de la Rîmnicul Sărat, cîndva un „enfant terrible” al politicianismului român, el a dat cetire actului care-i încredințat puterea. Îndată după aceasta a luat o altă hîrtie, pe care o credeam că anunță dizolvarea, dar era vorba numai de o prorogare, în speranța că, în interval, negociații bine conduse ar putea să creeze o majoritate, regele țiindu-se încă de cuvîntul că păstrează Parlamentul și dorind să evite, poate și cu o nouă jignire a mea, tot riscul unor noi alegeri.

Credința mea fermă era însă că regimul s-a isprăvit. Cînd ne-am adunat din nou, am căutat totuși să aflu dacă prezidenția mea ar fi susținută: o adeziune francă n-am avut-o de la nimeni, dar, încă o dată, cei mai onești și mai statornici s-au dovedit simplii basarabeni. Mă gîndisem să demisionez, și am încă bruionul demisiei, dar mi s-a părut pe urmă că e mai potrivit să aștept desfășurarea, care putea rezerva surprinderi, a împrejurărilor. Astfel, luînd locul în bănci, am trecut prezidenția placidului bucovinean Teofil Simionovici, care s-ar fi împăcat bucuros cu orice situație.

Răsfoind o carte, am ascultat în liniște discursul, menit a mă irita, al dlui Cuza, care rupsese cu mine pe chestit iscălirii tratatului și ajuta, fără să observe, venirea la putere a liberalilor, încercînd, cu cîtva timp înainte, și o moțiune de blam pe care am știut să o evit. Apoi s-au succedat la tribună d. Maniu, refuzînd, dar fără să apese, concursul partidului a cărui conducere o relua, și avîntul, mai pasionat, al dlui Mihalache, care nu-și poate porunci așa de ușor ca elevul școlii calvine de la Aiud, de rezervă și de tăcere.

Se pare că generalul Averescu, după ce se discutase în ascuns, era sigur de concursul care, astfel, îi lipsea. De la locul său, cu liniștea care-l deosebește, el s-a ridicat, pentru ca, înveșmîntat în aceeași liniște a neliniștitorului său calm, să reapară aducînd decretul de dizolvare, smuls regelui, cu sau fără intervenția personală a lui Ion Brătianu. La strigătul meu de „sinistră comedie” Camera a răspuns cu o zgomotoasă manifestație, dominată imediat de accentele revoluționare ale lui Deșteaptă-te române! Din mijlocul ardelenilor, d. Ghiță Pop anunța chiar că începe socoteala cu Coroana, fiindcă ea trimesese așa de ușor la primblare Camerele ce votaseră unirea tuturor românilor și care singure au fost ieșit într-o liberă și adevărată voință a alegătorilor, încă nefalsificați de metodele demagogiei.

Seara a fost un banchet și, supt impresia loviturii nedrepte, dată fără a se observa formele constituționale, căci ministrul președinte nu se ridicase împotriva Parlamentului și acesta nu-și arătase prin nimic sentimentele față de acela care fusese primit cu aplauze ca ministru de interne al dlui Vaida, s-a petrecut acolo o strîngere de rînduri care, menținută, ar fi îngăduit, pe baza proiectului de lege agrară, o mare campanie electorală contra unui guvern ce afișa dictatura, deși în fond, cu tot „eroismul” atragerii în cursă a socialiștilor și a condamnării lor, merit disputat pînă azi între domnii Averescu și Argetoianu, era incapabil de aceasta. I-a scăpat cuiva din gură și ideea de a se da luptei un șef, și vorbitorul, încălzit ca la masă – ce mai mustrări va fi primit sărmanul a doua zi! —, m-a proclamat pur și simplu, nu fără zgomotoase aplauze, șef al unui „partid țerănesc” în care s-ar fi topit și ardelenii și celelalte partide provinciale. Dar pentru asta se întemeiase clubul regnicolar din pasajul”Comedia”, cu dreptul pentru oricine de a se înscrie într-însul, și pentru asta se trudise atîta vreme d. Madgearu cu proboscida osoasă a ambiției sale ca să facă partid popularității vestimentare a dlui Mihalache? …