O viață de om așa cum a fost/Osteneli de istoric

XV. Prime preocupații politice și naționale O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XVI. Osteneli de istoric
XVII. Călătorii nouă și nouă lucrări


Deocamdată, fără ca propaganda începută să fie lăsată la o parte, căci, lăsînd-o eu, ar fi continuat-o alții, noi sarcini în domeniul științii mele au căzut asupră-mi în acești ani 1901 și 1902.

Luasem premiul pentru Chilia și Cetatea Albă, ajungînd a-mi da sama că totuși intrigile țesute în jurul muncii mele pot fi biruite. Academia anunțase un altul, cu un subiect așa de greu, pentru a cărui prelucrare lipseau aproape cu totul lucrările pregătitoare: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea.

Trebuia, pentru a se scrie, și mai ales de un istoric și în spiritul istoric, nu numai răscolirea unui așa de întins material, în mare parte ascuns în manuscripte care nu se găseau cu toatele în Biblioteca Academiei, dar și cercetarea din punctul de vedere al adevărului a cronicilor, așa de însemnate încă pentru acest timp, și punerea lor în legătură cu mai vechile alcătuiri de acest fel. Un an de zile de răbdătoare studii era încă puțin, chiar pentru cine avea obișnuința de a lucra cu acest material.

În mijlocul multor greutăți și suferinți intime am lucrat, mai acasă, mai la mînăstirea Neamțului unde am salvat de la risipire un mare număr de manuscripte și de documente, care sînt astăzi la Academie, ca și cele de la Cernica – pe cînd manuscriptele, catalogate de mine, de la episcopia Argeșului s-au pierdut —, mai la Brașov, într-o odăiță din fața casei familiei Bogdan, avînd ca vecin pe un profesor german de limbi romanice care, ca să facă practică de românește, se certa în zori de zi cu cocoșul, la ceea ce a format două volume noi de istorie literară, în care era desigur și multă noutate, capabilă de a fi recunoscută răpede de comisiune.

În jurul manuscriptului meu, ca și în jurul celui precedent și în jurul Documentelor Bistriței, s-a început însă acolo o luptă pe care o prevedeam, dar mărturisesc că nu și rezultatul ei. Hasdeu, care, data aceasta, nu putea bănui pe nici un basarabean neprieten, a prezintat grave obiecții contra acordării premiului, între care aceea, care s-a socotit decisivă pentru răspingere, că nu vorbesc de Panegiricul lui Ștefan cel Mare și, bineînțeles, n-am luat înapoi manuscriptul refuzat fără să mi se fi certificat de la birou că este un întreg capitol despre cartea pe care aș fi uitat-o.

Rămîneam însă pe brațe cu acest studiu așa de întins. Dar se pare că, împreună cu noua stăpînă, intrase norocul în casa mea, prea mult lipsită de dînsul. O telegramă iscălită de cineva pe care nu-l văzusem niciodată, cu care n-avusem nici o relație, nici o atingere, Al. Callimachi, coborîtorul lui Dumitrașcu, fratele lui Ioan Teodor-vodă Calimah din secolul al XVIII-lea, lua asupră-și cheltuielile ca o mulțămită pentru felul neprătenitor și pios în care vorbisem de ai săi, Domni în acel secol a cărui istorie sufletească o scrisesem acum.

Nu un editor, căci n-a reținut din ediție decît puține exemplare pentru prieteni, ci un adevărat ctitor în sensul istoric al cuvîntului, de la care apoi, cu concurența firească între unele mari familii avînd încă preocupații culturale și mijloacele de a le servi, s-au învățat și alții, permițînd astfel o serie întreagă de publicații documentare ce n-ar fi putut apărea cu mijloacele statului sau ale Academiei care-mi adusese o așa de nemeritată jignire, menită de altfel să nu fie ultima.

L-am cunoscut apoi pe acest binefăcător în casa lui din strada Batiștei, plină de cărți rare și de tablouri, în care, credincios tradiției sale de familie, boierul botoșănean de la Stăncești, odrasla, crescută în străinătate, a unui tată bătrîn și a unei mame de o rară evlavie, inițiatoare a unui Institut biblic, era o figură cu totul în afară de obișnuita societate românească. Mîndru de numele său, de frumuseța sa fizică, asemenea cu a unui căpitan de reîtres în luptele religioase din Franța secolului al XVI-lea„ de o impunătoare putere fizică – s-ar fi putut bănui înceata lui distrugere de cancer la Paris, pe vremea războiului? —, priceput în mînuirea armelor, el avea într-însul, cu ieșirile violente care intimidau în Cameră pe adversarii conservatismului său de nuanță junimistă, pornirile unui luptător fără preget, gata să sprijine pe oricine-și simțea ca și dînsul ceea ce trebuie pentru a înfrunta orice primejdie în urmărirea unor scopuri de dreptate. Și, cu aceasta, un bun stăpîn al țeranilor de pe moșiile sale, asigurînd, în momentul cînd își va rîde de reformele, rău făcute, ale lui I. I. Brătianu, că nu cunoaște un mai bun platnic decît săteanul român.

Am putut salva prin tipărirea, așa de răpede încît corectura îmi lua nopțile pînă către ziuă, tipografia”Minerva”, căreia, într-o margene a Bucureștilor, i se făcea acum inventarul pentru faliment și lichidare. N-a fost proastă bucuria dlui Filip, om de ispravă, care s-a ruinat de prea multe planuri, dar a cărui iubire pentru artă și pentru cartea românească, menită să ia un nou avînt prin devotamentul lui, erau nesfîrșite: oacheșa lui față rotundă se lățea și mai mult la fiecare din isprăvile pe care ajungea să le îndeplinească. Se va face un loc în dezvoltarea artelor grafice la noi acestui spirit întreprinzător și îndrăzneț, al cărui romantism a putut aduce, la un moment dat, adevărate minuni.

Dar cartea mea se cerea complectată prin materialul inedit care se ascundea la Blaj, curioasa capitală a românilor uniți, pe care o cunoșteam numai după atrăgătoarea legendă, pe cînd realitatea, și oameni și lucruri, merita să fie cunoscută, direct și serios.

M-am găsit astfel la 1902, după o călătorie la Veneția, asupra căreia voi reveni, căci ea face parte dintr-o nouă serie de drumuri în Apus, în acel colț ardelenesc de pe Tîrnave în care trăia neschimbat secolul al XVIII-lea, epoca Mariei-Terezei, cu tot ceea ce o formase odinioară. Piața larg austriacă, biserica în stil iezuit cu cele două turnuri în față, clădirile școlare seci, reci, vechi, pline de mireasmă călugărească, din umbra ei, castelul unguresc, refăcut în stilul unei epoce mai noi, casele canonicilor, cari, unii cu cartea, alții cu moșia, ba chiar, cîțiva, și cu cartea și cu moșia, își succedau căsuțele pe străzi înguste, abia pavate. Și, de jur împrejur, emanația țerănimii din această vale, de pe dealurile cu vii, sătenii așezați și sătenii cari veneau la tîrg. Totul în sunetul clopotelor catedralei și în mormăitul de lecții al ucenicilor și fetelor ucenice veniți de pe la sate, și cu ceva hrană în traiste și în legături. O revelație a unei românimi încă mie cu totul necunoscute.

Blăjenii, în gîndul cărora e totdeauna o tendință de a salva sufletele schismaticilor, și nu cruță pentru aceasta zîmbetele și laudele, au fost deosebit de îndatoritori pentru profesorul bucureștean care cunoștea marea operă îndeplinită acolo și o aprecia pe deplin. Erau printre dînșii și oameni de trecut cari nu mai ceteau de mult, amestec de românism mîndru, de țerănism aspru și de exclusivism catolic fără nimic din fineța iezuită; erau și oameni vioi și veseli, nu fără o cultură mai înaltă, dar cari, deprinși cu avantagiile unei pașnice vieți de provincie, n-ar fi murit pentru nici un crez, cum nu s-ar fi încălzit pentru nici o idee; erau gospodari în redingotă preoțească, asemenea întru toate cu părinții lor gospodari în cămașă și izmene; erau și profesori ca oriunde aiurea. Mitropolitul, așa de primitor, tot numai zîmbet, Victor Mihályi de Apșa, nemeș maramurășean, aducea cu dînsul atmosfera prelaților de curte din vremea austriacă. Se desfăceau din acest grup, oricum, interesant și în general simpatic, două individualități cu totul deosebite, dar a căror făptură sufletească era de alt caracter, ceea ce-i împiedeca de la un lucru împreună care ar fi adus un și mai mare folos decît acțiunea separată a fiecăruia, acestui mic grup de cărturari români.

Unul înfățișa pe vechiul cleric român intransigent, retras în colțul lui, gata să-l apere contra intrusiunilor, chiar și prietenești, iar față de stăpînirea străină manifestîndu-se dîrz, fără nici o rezervă și fără nici o frică, de vreme ce de la început, pentru a putea fi astfel, sacrificase întreaga sa carieră, dar care era prea respectat, și respectabil pentru oricine, ca să se poată gîndi cineva să-l lovească pentru această eroic îndărătnică încăpățînare. Am intrat și eu în casa, goală de mobile, a elevului și prietenului marelui Cipariu, al omului care de la sine, fără ajutor, fără mediu, fără recunoaștere a făcut mai mult decît atîția cu cele mai frumoase studii, cu biblioteci la îndemînă și cu încunjurimea cea mai inteligentă și mai plină de îndemnuri: canonicul Moldovan,”Moldovănuț“, cum îi zicea, cu iubire, fiecare, era în adevăr numai o bucățică de om într-un vechi anteriu cu totul neîngrijit. Vorbea puțin și apăsat, niciodată de dînsul și fără nici o legătură cu multe pe care, în multe direcții, le făcuse, dar ce flacără ieșea din ochii mici, supt fruntea încununată cu asprul păr cărunt, flacără de veșnică luptă și de nestrămutată credință, rezistența întrupată a neamului său față de orice încercare de a-l deznaționaliza! L-am văzut la mese mari ale Asociației, cînd mulți dintre ai noștri se simțeau bucuroși stînd lîngă reprezintanții, uneori împodobiți și cu titluri nobiliare, ai puterii și glasul le vibra cînd se ridicau uralele pentru împăratul-rege, rămas în multe inimi tot „drăguțul de Împărat”. Erau și alții, tineri, al căror aprins naționalism nu desprețuia popularitatea din care se formează clientelele. Dar Moldovănuț ținea ca lucrurile să fie puse la punct, și glasul ciudos, rostogolind greu fraze de o vicleană încîlcire, știa totdeauna să spuie în auzul tuturora, și în ciuda oricui, ceea ce nu era îngăduit a se spune. Și ce inimă de aur se ascundea în acest mărunțel trup scorțos! O dată, cu toată împotrivirea mea, el a scos din șerpar un abonament dublu, triplu, pentru Sămănătorul, pe care, cum se va vedea, ajunsesem a-l conduce: cerea scuze că s-a încurcat definitiv în socoteli și n-are cum face altfel.

Foarte român și prin înfățișarea sa, cu fața solid pătrată, cu barba rară de dac, cu sprincenele groase și niște buni ochi verzi de țeran, ca ai lui Dimitrie Onciul, dar fără tot ce sclipea, neliniștitor, în aceștia, Augustin Bunea, format la Roma, avea în distincția întregii sale ținute, din care însă lipsea eleganța căutată, și nu cu totul plăcută, a șefului său Vlădica, caracterul prelatului de capitală, al cercetătorului de biblioteci, al scriitorului cu știință și talent care era. Făgărășean, purtînd un nume care se întîlnește și în boierimea noastră, cu care era fără îndoială legat prin vreunul din strămoșii săi, încă tînărul canonic era, și pentru cei geloși de marile lui însușiri, netăgăduita faimă a Blajului, a cărui dezvoltare în toate vremile și în toate domeniile o cunoștea atît de bine. Scrisese încă puțin, dar lucrări mai întinse, fundamentale, despre episcopiile vechi românești, despre Petru Pavel Aaron, episcopul pustnic, creator de școli, erau în pregătire și o scurtă conversație ajungea ca să-și deie samă cineva cît de întinse erau rezervele lui de știință, ceea ce, de altfel, nu-l împiedeca de a lua o parte importantă în administrația vastelor moșii ale diecezei metropolitane. Era un orator de ocazii mari, in a cărui largă frază întîlneai elementele de puternic sentiment fără care în vorbire nu se pot atinge culmile, și potolitul lui glas căpăta răsunet cînd i se dădea putința să afirme un crez făcut din același metal antic ca al lui Moldovănuț. Renunțînd la perspectivele episcopale, care cu siguranță i-ar fi fost admise altfel, el era unul din reprezintanții convinși că sprijinul Vienei, legat de atîtea amintiri istorice, nu e o simplă iluzie, și mai tîrziu va fi cîștigat și el de ideologia lui Aurel Popovici; primit bine la arhiducele moștenitor, la revoluționarul filoromân, al cărui ceas se aștepta cu nerăbdare, Bunea va stărui de mine să nu tulbur prin nici o manifestare acea vizită la Sinaia a lui Franz-Ferdinand și a soției lui, în care acest grup de vizionari punea atît de mari speranțe.

Aprecierile lui Bunea pentru munca mea, asămănarea mea, pe care am surprins-o într-o conversație a lui, cu Hasdeu însuși, nu mi-au putut fi indiferente și n-am putut uita găzduirea de mai tîrziu în chiar casa lui, așa de bine îngrijită de o harnică nepoată, și ea de mult dispărută dintre cei vii ca și unchiul fulgerat de o boală de inimă. S-a legat astfel între noi o prietenie caldă, care a avut efecte și asupra activității de istorici a amîndurora.

Cu această legătură, tot așa de prețioasă ca și ce găsisem la Blaj în biblioteca lui Cipariu nici pînă astăzi destul de cercetată, am plecat din umbra turnurilor românești stăpînind asupra Tîrnavelor.

Înainte de a mă întoarce din această răpede călătorie pentru informații suplimentare, a trebuit să merg și la Oradea-Mare, unde activitatea de Mecena a înțelegătorului episcop Samuil Vulcan, legăturile lui cu un Șincai și alți fruntași ai culturii românești în secolul al XVIII-lea grămădiseră în biblioteca diecezană atîta material încă neîntrebuințat, cuprinzînd pînă și cutare cronică a principatului muntean. Episcop era atunci marele binefăcător Mihail Pavel, caracteristic țeran tonsurat, care nu ținea nimic pentru sine, dînd totul pentru dăinuirea și luminarea neamului; deși l-am zărit cîndva, ca aparență un simplu preot cu barbă, tîrînd ciubote greoaie, n-am vorbit niciodată cu dînsul, relațiile mele fiind, în vastele odăi goale ale cancelariei vlădicești numai cu canonicul Neș, tatăl doctorului pe care l-am cunoscut pe urmă așa de bine, și-mi aduc aminte foarte mult surprinderea cu care, în această nouă coborîre cu un veac în urmă, ca prin vremurile lui Vulcan el însuși, m-am găsit în fața acestor clerici de o croială atît de deosebită de a blăjenilor, iar mie cu totul necunoscută: capetele rase, lungile mustăți de nemeși unguri din zilele lui Pavel Chinezul, vechile anterie tîrîndu-se pînă la pămînt, pipa lungă ca un ciubuc turcesc. Și nu mai puțin accentul străin urechilor noastre – într-o seară, trecînd cu trăsura prin satele din jurul Orăzii, îmbălsămate atunci de mirosul dulce al copacilor înfloriți, n-am înțeles dintr-o dată ce e acel „cheiu” (teiu), căruia, împreună cu „acațul” (salcîmul), i se atribuia principalul merit pentru delicata mireasmă. Vorba cădea înceată, întretăiată de lungi căderi comode sau pline de înțeles, din gura tăbăcită cu tutun a acestor bătrîni, cari hrăneau în modesta lor izolare mari visuri, pe care nici unuia nu le plăcea să le mărturisească.

Am terminat în sfîrșit de tipărit voluminoasa carte la care atîta lucrasem și a cărei publicare îmi dădea prilejul să arăt ce nedreptate mi se făcuse la Academie. Cel dintîi articol, în Epoca, a fost datorit, am aflat-o mai tîrziu, ciudatului falsificator Caion, cel care „descoperise” pe Kemény, „autorul ungur», după care Caragiale „plagiase” Năpasta – și jurații au achitat, după pasionate pledoarii, în care un avocat al apărării arunca pe masă cărțile groase ce ar fi fost să fie operele, de fapt neexistente, ale „eruditului“ acuzat, pe fiul unui influent avocat liberal. Era o tăgăduire violentă, care, necunoscînd pe autor, m-a lovit în inimă: indignarea m-a dus drept la redacție, unde, considerîndu-mă foarte de sus, cu lornionul în ochi, redactorul Ciorăneanu mi-a refuzat orice explicație. Și, totuși, în scurt timp coloanele acestei foi, închisă atunci curiozității mele dureroase, erau să-mi fie puse la dispoziție de N. Filipescu pentru a manifesta același crez pe care pînă atunci îl purtasem prin România jună și prin foaia franceză…

Altcineva n-a crezut că trebuie să se ocupe de lucrarea prin care căutam să arăt nu numai bogăția unei literaturi în mare parte ignorate, dar și valoarea actuală, pentru nevoile și aspirațiile noastre, a cugetării acelor corifei ardeleni, cari din fundul gropii umilinților lor cutezaseră a ținti așa de sigur stelele nemuritoare ale idealului. Abia într-o nouă călătorie ardeleană omul cu două suflete, cu trei, dacă se ține samă și de sîngele său neapărat sîrbesc, Gheorghe Alexici, Alexics pentru stăpîni, care-și creștea un fiu cu două forme ale numelui său, după cum intra în casă un român și un ungur, el, profesorul de limba română la Universitatea din Pesta pentru că era blînduț cu stăpînii, dar care nu numai că m-a condus la biblioteca Muzeului Național, dar m-a pus în contact cu studenții români de acolo, în frunte cu tînărul Octavian Goga, mi-a spus cu sinceritate că „nici dintr-o carte românească n-a învățat atîta ca din aceasta.”.

Cineva m-a sfătuit să prezint lucrarea prințului moștenitor, care „ar dori să cunoască tineretul”, și astfel, cu cele două volume frumos legate subsuoară, m-am dus la Cotroceni. Intîia mea întîlnire cu viitorul rege Ferdinand mi-a rămas limpede în minte. […] Blond, foarte slab, cu figura mică, îngustă, săpată adînc pe tîmple și pe obraji, cu palizii ochi albaștri fără siguranță în priviri, aspectul acesta fizic, pe care-l va îndrepta barba ce-și lăsa să crească, nu se potrivea cu impresia ce o aveam de la Iași, unde-l adusese, pentru a înfățișa moldovenilor pe tînărul ofițer de vînători, regalul său unchi, și de la serbarea Universității bucureștene în 1890, cînd, fără să asculte lungul discurs al rectorului Orăscu, veche figură din vremea lui Cuza-Vodă, care întrebase pe atunci tînărul cumulard, abia întors din străin’ătate, dacă el e „cel ce mănîncă șăpti chiti”, își umfla și desumfla ritmic obrajii grași și rumeni, poate numai din timiditatea care l-a urmărit pînă la sfîrșit. Dar viața ascunsă înăuntru, o viață de francheță și de ironie, spuind limpede orice – uneori prea mult orice – oricui – uneori prea mult oricui —, izbutea să biruie aceeași sfială care se arăta prin lungile opriri pînă la venirea termenului în adevăr just – și știa foarte bine românește – și prin neplăcuta repetare a cuvintelor din urmă ale interlocutorului de care se agăța cu desperare. A arătat foarte puțin respect nu numai pentru publicațiile Academiei Române, a căror parte administrativă „samănă cu dările de samă ale Creditului Rural”, și chiar pentru întreaga tagmă politică de la noi, cu ai cării șefi era coleg la Senat, dar nu se ducea acolo niciodată; pentru a-i califica, a întrebuințat chiar un cuvînt francez care m-a făcut să tresar: acela cu care la Waterloo Cambronne răspunsese somației de a capitula și pe care fabricanții de fraze eroice l-au prefăcut în nobilul:”La garde meurt et ne se rend pas». Da, chiar acel cuvînt care nu figurează în vocabularul de audiențe al dinastiilor. Făcea o singură distincție, clară și absolută, pentru Kogălniceanu. Era deci și in familia regală cineva contra unei situații politice pe care o descrisesem fără rezerve întocmai așa cum era? Încă de atunci aceasta-mi dădea de gîndit. Oricum, m-am întors cu multă bucurie de la această primă vizită.

Dar mi s-a observat că nu-mi făcusem datoria de a mă duce întîi la regele. Și astfel o nouă cerere de audiență pentru a prezintă aceleași volume buclucașe mi-a deschis ușile palatului regal.

Orice era să [se] creadă mai tîrziu despre tînărul amestecat în politică pentru a încerca să strice bunele relații cu monarhia pe care o văzusem șl o voi vedea adesea la lucru în Ardeal, și oricum cuvintele sale au putut fi raportate de ministrul austro-ungar la 1915, aproape cincisprezece ani după aceasta, cînd mă hrăneam cu iluzia că putusem face și unele progrese, Carol I a fost foarte bun cu profesorul care abia se apropiase de treizeci de ani și care în politică, singura hotărîtoare, nu însemna absolut nimic, nefiind măcar înscris în listele electorale. Aici mă așteptam să găsesc protocolul. El era desigur în audiența în picioare, în felul cum se dădea mîna la început și la sfîrșit, dar, modul de exprimare fiind fără îndoială altul decît la Cotroceni, deloc în ce privește ideile, netede, radical de netede în toate privințile, și sentimentele rostite cu o uimitoare lipsă de orice fereală. A pipăit cartea, s-a uitat la dînsa, a foiletat-o, a pus-o de-o parte și apoi s-a interesat de ce se petrecuse cu dînsa. – A fost scrisă pentru Academia Română, dar răspinsă de dînsa. – Da? și pentru ce? – Pentru că s-a adus înainte lipsa unui capitol. – Și capitolul lipsea? – Nu, maiestate, și am făcut să se constate aceasta. – Și s-a revenit asupra hotărîrii? – Nu, maiestate… – Nu? Aceasta este o… Nu găsea cuvîntul. În sfîrșit el s-a desfăcut, necruțător, potrivit cu vechile lui păreri asupra moralității lumii pe care o găsise aici: —.. .O urmă de barbarie. Și a vrut să știe cine era în comisiune, cine decide la Academie. Și numele lui Urechiă a căzut, pe alături. – Urechiă a murit. Nu era multă durere în glas la pomenirea aceluia care fusese totuși un perfect curtisan, atîția ani de zile. Cînd a aflat că la universitate fetele frumoase trec examenele răpede, Tocilescu dînd note pentru patru materii – voia să examineze și la Istoria Universală și după numirea mea —, a avut, în întunerecul care se lăsa, și regele nu sunase pentru a se aduce lumina, un gest care nu mi-a putut scăpa. Mai tîrziu însă, față de anumite nereguli bănești constatate la Muzeu, fiind semnalate de funcționarul lui Tocilescu, d. Tzigara Samurcaș, care nu pierdea din ochi direcția, regele a intervenit pentru ca, trecîndu-se asupra malversațiilor, scandalul să nu devie public.

Și de la Palatul regal am plecat cu impresia că se pregătește o vreme nouă, care va fi mai bună, mult mai bună decît aceea în care, cu vreo zece ani în urmă, descălecasem.

Se vedea și prin alte semne.

Am spus că o emulație frumoasă se produsese între familiile boierești, cu dorința de a face cunoscut ceea ce pînă atunci zăcuse numai în Arhivele lor și în cele străine. Exemplul a venit de la Al. Callimachi.

Ca mulțămită pentru tipărirea Istoriei literaturii îi propusesem să scriu din nou, după o reușită încercare a lui Xenopol, istoria familiei lui. Pentru aceasta mi s-au adus în saci documente, de multe feluri, între care am avut bucuria să găsesc pînă și scrisori personale, intime, pe lîngă cele din monografia fostului meu profesor de la dragomanul Ioan Teodor, viitorul Domn. Dar pentru cele patru domnii ale familiei arhivele din străinătate păstrau desigur un prețios și bogat material. Cu o sumă, al cărei rest i l-am adus înapoi, am pornit deci în cercetarea acestui material inedit: călătoria, pînă foarte departe, făcută cu cea mai mare grabă, căutînd să prind ce-mi trebuie și în ceasurile care nu sînt pentru lucru, trebuia să fie plină de izbîndă.

Am revenit în Galiția, și biblioteca Czartorycki mi-a dat corespondențe particulare din cele mai interesante, la care s-a adaus descoperirea formei latine a Cronicei lui Miron Costin, pe care a tipărit-o apoi în colecția lui I. Bogdan un nou prieten, găsit atuncea, tînărul istoric Barwinski, căsătorit cu o simpatică doamnă crescută în Moldova, de la care și el învățase ceva românește; cu cîtă bunăvoință mi s-a deschis casa lui! Bibliotecarul Biskupski a făcut și el imposibilul ca să-mi fie de ajutor. Intre națiile noastre era de ajuns să ne vedem pentru a ne și înțelege. La Viena, am regăsit pe Kârolyi, pe Göry, pe Siegenfeld, pe clericul care-și lua dejunul copios lîngă fereastă. Documentele puse la îndemînă luminau legături economice, evenimente politice și dădeau la iveală o întreagă rectificare de granițe, pe tăcute, în paguba Moldovei.

De acolo am mers pentru întîia oară la Copenhaga. Simpatică reședință regală, plină de trecut, avînd în caracterul caselor de cărămizi aparente, roșe, violete, în scărițele care se suie din stradă către ușa de intrare, în liniștea piețelor ei, ceva din Haga. Și acolo voi reveni iarăși, bucuros uimit cînd, după o rătăcire, ba pe Căile Olandeze, ba pe Căile Statului, fără să se supere cineva și fără să-mi ceară plată pentru parcursul greșit, mergînd și pînă la Rotterdam, m-am găsit tîrziu noaptea întîmpinat ca un prieten plecat abia ieri de același om de serviciu, care m-a dus exact la aceeași odaie unde fusesem cu mai mulți ani în urmă. Corespondențele din Constantinopol cuprindeau în ambele locuri și știri nouă despre dinastia aceasta de cîmpulungeni ridicată prin vrednicia lor pînă la Scaunul domnesc al lui Ștefan cel Mare.

Pentru a se adăugi o nouă recoltă am mers și în Suedia. Cu totul altă lume în maiestuosul Stockholm, clădit din piatră, în jurul masivului Palat regal, deasupra lacurilor minunate, în legătură cu Marea. Deprinsesem încă de la Paris această clară limbă vocalică în care baza fineză a țerii înlăturase sunetele germanice obscure și influența adusă de la Nistrul nostru tracic mutase articolul la sfîrșit ca la popoarele dunărene. Am putut strînge astfel singur și pregăti cu traduceri, pentru publicație, destule fragmente de rapoarte diplomatice constantinopolitane.

Și am făcut cunoștința unui om a cărui atenție, prin petrecerea lui Carol al XII-lea la Bender, era mai de mult atrasă asupra țerilor noastre. Bunul, prietenosul Theodor Westrin, director al Arhivelor, a rămas legat de mine și de noi mult timp după ce-și părăsise, de bătrîneță, funcția, pînă cînd, mai dăunăzi, l-am văzut zdrobit de ani și de urmările unui accident, dar și din patul suferinților lui arătîndu-mi, prin cartea pe care mi-o înfățișa, interesul pentru lucrurile românești.

Documentele Callimachi, cărora le-am adaus două prefețe muncite, dintre care una e istoria unei lungi părți din secolul al XVIII-lea, au apărut în două volume, frumos și luxos lucrate la”Minerva” lui Filip, abia în 1902. Pînă atunci însă putusem da, în această vreme de mare, dar și de atît de bucuroasă încordare a tuturor puterilor, acte de deosebită însemnătate privitoare la familiile Cantacuzino și Brîncoveanu.

Întîmplarea, care, așa oarbă cum pare, își are totuși căile ei necunoscute, m-a făcut să descopăr, într-un manuscript adus de la Muzeu la Academia Română, însuși carnetul de student, la Veneția și la Padova, al stolnicului Constantin Cantacuzino, căruia, cu cîtva timp în urmă, îi putusem atribui, prin comparația cu manuscriptele din Bologna, Cronica Anonimă, atît de importantă, chiar anacronică în cugetare și stil, a începutului neamului românesc înțeles ca o singură unitate. Am comunicat amețitoarea descoperire bătrînului șef al conservatorilor, G. Gr. Cantacuzino, întrebîndu-l dacă ar consimți să susțină publicarea acestor revelatoare pagini, împreună cu însăși Cronica și cu ce credeam că mai poate fi considerat, în scrisul timpului, ca opera acestui învățat boier. Învoirea mi-a venit îndată, și Filip și-a putut cheltui tot meșteșugul de artist născut ca să dea eleganta cărticică în care se cuprind Operele lui Constantin Cantacuzino (1902).

G. Gr. Cantacuzino, din care amabilitatea lui Delavrancea, trecut de la liberali la celait capăt al ideilor politice, a făcut un mare orator și pe care lumea care-l vedea trecînd în faitonul său cu livreaua familiei, cu cilindrul în cap, surîzînd ca un președinte de republică în dreapta și în stînga, îl considera ca un simplu personagiu decorativ, era un om plin de rasă, mîndru de originile sale, pe care le-ar fi vrut nu numai împărătești bizantine, dar și legate de „pairii” de Franța, de dinastia Valois însăși, cum pretindea un Cantacuzin aventurier și parazit, care cerea o pensie lui Henric al II-lea, regele Franței și, cu toată stricta economie, luată puțintel în rîs, a unor venituri enorme, de pe moșii cît o țară, un suflet de o rară bunătate și de o cultură deosebită. Frumuseța cărticelii din 1902 l-a sedus, și astfel m-a rugat să-i fac plăcerea de a-i tipări – neapărat boierește, adecă fără ideea măcar a unei răsplătiri boierești – Genealogia Cantacuzinilor, la care s-ar adăugi multele documente inedite pe care le păstra în mari cartoane roșii.

Lucrul nu era chiar așa de ușor, deși eu aveam timp pentru orice și pentru oricine. O curioasă temere de orice ar putea sămăna cu o înstrăinare, fie numai prin pipăit, l-a făcut să-mi dea din Genealogie, publicată pe vremuri de Bolliac în ziarul lui, numai o copie recentă, iar în locul documentelor n-am avut decît fotografii, de altfel foarte bine făcute.

Astfel am putut înjgheba și o scurtă istorie a familiei, pe care am intitulat-o Despre Cantacuzini, cuprinzînd-o în colecția de trei volume – cu Operele Stolnicului, patru – pe care venerabilul boier le-a putut avea foarte răpede înainte-i în vechea casă modestă, plină de trecut, care a fost părăsită pentru pretențiosul palat ajuns să devie prin închiriere un oficiu public – ar fi putut-o prevedea el, care punea cu atîta mîndrie pe tavane, pe uși, pe grilajul de fier aurit pajurea bicefală a Bizanțului! – și apoi dărîmată ca să se ridice o banală clădire de raport. Cînd i-am cetit, după dorință, paginile despre origini, s-a întristat pierzînd pe „pairii“ de Franța dar, cînd s-a dovedit originea imperială, s-a ridicat ca de o zguduire electrică pentru a striga, așa de confuz pe urmă, după ce se auzise:”Ce tot Hohenzollerni, ce tot Hohenzollerni, dar Cantacuzinii ce-s?” Era, la capăt, așa de mulțămit, încît a ospătat pe Filip la Florești, mi-a cerut mie să-i dau Istoria literaturii românești și, într-un tîrziu, sfios, m-a întrebat dacă n-aș voi să primesc de la el – iarăși: „dacă sînt bolnav“, ca și Istrati —, fie și ca împrumut, banii pentru o nouă călătorie în străinătate. Prin testament va lăsa, cu gîndul la Delavrancea, treizeci de mii de lei pentru a se scrie în adevăr istoria familiei „pe baza documentelor adunate de d. Iorga”.

Cum se va vedea, împrejurări în legătură cu noua politică de care eram tot mai mult legat m-a apropiat de N. Filipescu, al cărui curaj, a cărui nevoie fizică de a găsi o rezistență și de a o dărîma nu putea decît să mă cîștige, deși nu puteam ceti tot în ochii lui cu sclipiri leonine, și unele întrebări și propuneri cu privire la manifestații publice care ar fi de dorit mă nelinișteau. Și, pentru dînsul, ca un dar de prieten, am tipărit la Socec, în foarte bune condiții, vechea tipografie căutînd să nu se lase supt nivelul”Minervei”, Cronica pe care și azi am motive s-o atribui lui Constantin Căpitanul Filipescu.

Intre doritorii de acel altceva care era în aer, de care nu putea să scape nimeni, nici, cu atîta părere de rău, regele, care credea că ne-a găsit barbari, că ne-a „civilizat”, în singurul fel cum. trebuia, și că a făcut-o și deplin și definitiv, era și tînărul Constantin Brîncoveanu.

Fiu al lui Grigore Brîncoveanu și deci, din cauza vrîstei înaintate pe care o avea tatăl la nașterea lui, însuși nepotul lui vodă-Bibescu și a lui vodă-Știrbei, cari aceștia nu aveau atunci decît strănepoți, și al fiicii devotatului diplomat grec în serviciul Turciei, Musurus-Pașa, frate al unei femei de incontestabil geniu poetic, dna de Noailles care însă nu se bucura atunci de marea și meritata faimă universală de mai tîrziu, el sacrificase tot ce-i putea da ca plăceri, și spirituale, chiar ca viitoare carieră, Franța, în a cărei limbă, în a cărei cultură fusese crescut, și venise în România, încă rămasă în urmă și în pragul unei grele crize, pentru a se face român, începînd prin a intra într-un regiment. Român însă nu în sensul egoist și oportunist al cuvîntului, puind în marea afacere politică, singura decisivă, numele său așa de mare și importanta sa avere, ci român în acel sens mai curat și mai înalt în care înțelegeam și eu rostul neamului nostru.

În marea sa tinereță, el era sfătuit de un prieten mai în vrîstă, om de superioare însușiri, Marcel Mielvaque, scriitor de talent, cugetător original, dar mai ales suflet franc și inteligență capabilă de a deosebi stări de lucruri înainte ca ele să se fi pronunțat pe deplin. A fost unul dintre cei dintîi cari au înțeles că în această Românie în care se inițiase așa de răpede se petrece ceva, și avea destul curaj ca s-o recunoască public, cum a făcut-o în articole din revista franceză, pe care o scotea cu d. Brîncoveanu, dîndu-i un larg orizont, La Renaissance latine. Am găsit acolo una din rarile recunoașteri, din partea lui Mielvaque însuși, nu a muncii mele științifice, ci a lucrurilor urmărite și realizate după putință în țara mea, pe care mi le-a dat străinătatea care, firește, avea cu totul alte griji.

În casa din strada Scaune, discret și elegant mobilată, d. Brîncoveanu aduna o lume aleasă. N-avea nici o legătură politică și, cîștigat apoi, un moment, de liberali, s-a despărțit în urma unei grosolane carje în Cameră contra „prinților”, din partea unui om de o nerozie deosebită, pentru ca să-și caute un loc în deosebite direcții ale dreptei fără a afla vreodată ce merită priceperea sa iute și multele sale cunoștinți. Astfel se găseau acolo, pe lîngă dra Văcărescu, pe care am cunoscut-o și acasă la părinții ei, energică figură foarte sprîncenat și ochios românească, din care emana viață și dorință de muncă, deci altceva decît legenda ce se țesuse în jurul unui vis neîmplinit, pe Procopiu, care-și urmărea vînatul pentru partid, pe C. Mille, pe care, peste amintirea cetirilor din cărțile sale, îl vedeam acum întîia oară, greoi în figură și în trup, adevărat marsuin, și tăcut, în ciuda unei inteligențe reale, tot ca un marsuin, precum și pe alții pe care nu mi-i mai aduc aminte. Atmosfera era fără îndoială de stînga și trăgea spre clubul neo-liberalismului, dar se agitau, la masă și după masă, Mielvaque ascultînd cu atenție, multe probleme ale zilei, în a căror deslușire comesenii aduceau, e adevărat, mai multă bunăvoință și încredere decît pricepere adevărată. D. Brîncoveanu însuși n-avea nici una din prejudecățile pe care i le-ar fi putut da averea și situația socială, și astfel, cînd, la 1906, ideile mele m-au scos și în stradă, contra păpușeriei străine, de modă superficială, care era periculoasă pentru cultura noastră, încă așa de gingaș tînără, dar care-mi părea nu mai puțin periculoasă și pentru prestigiul civilizației franceze celei adevărate, între cei cari se interesau mai călduros de ce se petrece era chiar tînărul pe care toate obișnuințile și tradițiile sale ar fi trebuit să-l îndrepte către lagărul celălalt.

Pe sama noului meu prieten, am putut tipări, în legătură cu publicațiile cantacuzinești, documente relative la Constantin-vodă Brîncoveanu, însemnări din țară, ca a moștenirii lui, dar mai ales multe rapoarte din corespondențele străine care de ani de zile așteptau să iasă la lumină și pe care Academia, la care se lucra încet, nu le-ar fi putut primi în acel moment. Un nou volum se adăugea astfel la elegantele ediții in-l2 ale”Minervei”, căreia avea de ce să-i fie recunoscătoare știința românească.

Cele două volume de documente privitoare la Domnia lui vodă-Știrbei, legate de un studiu pentru Academie, care a ieșit apoi deosebit, au întîrziat, apărînd numai în 1908. Nu știu cum am ajuns a cunoaște pe d. Barbu Știrbei, omul tăcut și păzit, supt a cărui discreție perfectă, de baronet englez, se ascundea o așa de mare ambiție, servită de o fină inteligență și de un instinct moștenit în judecarea situațiilor politice, tînăr lipsit sufletește de toate defectele, ca și de toate calitățile vrîstei sale, însă avînd desigur tot ce poate atrage și reținea o prietenie de sfat bun. Vorbea doar de distanța pe care o punea Carol I între dînsul și între societatea românească fără a voi să facă într-însa nici o deosebire de persoane, nici o gradație de stimă.”Pentru Regele, un neamț nu e ca alt neamț, dar românii sînt pentru dînsul tot o apă.” Se putea gîci doar ce rol ar fi dorit să aibă pe lîngă o regalitate cu urechile deschise. Țiindu-se la o parte de viața partidelor iar, cînd l-au captat o clipă conservatorii, de care era legată amintirea chibzuitului său tată, s-a grăbit să treacă direcția grupului craiovean asupra fratelui care n-avea nimic din însușirile lui, tînărul, generosul Gheorghe Știrbei, d. Barbu Știrbei era un hotărît prieten al țeranilor, a căror chestiune se punea din nou, stringent, în fața unei noi generații și, membru al Consiliului fixat la 1907 de reformele lui I. I. Brătianu, nu pregeta să denunțe, în foaia pe care ajunsesem s-o am, cîte ceva din ce se uneltea contra dreptelor interese țerănești. De altminterea, apropierea dintre această fire tăinuită dar, în deosebire cu alți oameni ascunși, foarte simpatică, și dintre mine era așa de mare, încît, trebuie s-o spun și cu o firească recunoștință, că, atunci cînd a fost vorba ca ziarul să apară, primul fond, pe care l-am cîntărit luni de zile cu atîta frică, a fost de la frații Știrbei.

La d. Barbu Știrbei acasă, într-un dulap de lemn de lămîi care a dispărut, cred, de pe urma instalării unei autorități germane în vremea războiului, am văzut, alături de exemplarul din Letopisețele lui Kogălniceanu oferit Domnului Țerii-Românești, dosarele pe hîrtie albastră, îngrijit scrise, scrupulos îndreptate și gospodărește cusute, ale Voievodului din preajma Unirii. Ideea unei publicații ni s-a impus amîndurora, și cîtva timp, pentru a fi util dlui Sadoveanu, a cărui bază materială, cu o casă de copii, n-avea lărgimea talentului său, l-am rugat să copieze tot ce mai trebuia pentru înjghebarea publicației proiectate.

Din ea a ieșit un Știrbei-vodă aproape cu totul necunoscut: nu numai un om de o perfectă ordine, dar și un neastîmpărat creator, iar schimbul de scrisori, vrednic de oameni din vremea celei mai curate antichități elenice, dintre dînsul și romanticul Grigore Ghica al Moldovei a relevat la unul o aleasă sensibilitate, aproape bolnăvicioasă, un suflet de o exchiză poezie, iar la celait, la munteanul practic, o bărbătească hotărîre de a înfrunta pentru fapta sa orice dușmănie, care-l pune alături cu înțelepții din fruntea cetăților antice. Primul volum a apărut la”Minerva”, pe care ajunsesem astfel a o ținea material în mare parte: Filip mai izbutise tocmai prin publicațiile mele a-și găsi patroni printre oamenii cu avere și, de la un timp, cu interesarea moștenitorilor lui G. Gr. Cantacuzino, și-a clădit palatul la doi pași de Universitate, splendidă întreprindere, de care, cu gîndul la România jună, va izbuti să lege un ziar cu numele tipografiei. Cel de-al doilea, cu material intern, n-a zăbovit mult. El a fost prilejul unui neașteptat incident tragicomic, care merită să fie povestit.

M-am trezit acasă cu d. Știrbei profund tulburat. Îmi anunța un duel, da, un duel între unchiul său Gheorghe Știrbei și un om politic bucureștean, foarte cunoscut, dar a cărui vrîstă nu-l arăta potrivit pentru asemenea regulare de socoteli. Iar motivul acestei temute întîlniri care ar fi să fie, eram și eu, și anume, prin cartea pe care o isprăvisem de tipărit. Am înțeles, dar nu fără greutate. Am aflat întîi că beizadea Gheorghe Știrbei, autorul unei foarte interesante scrisori pe care o tipărisem, și care era la nivelul acelora, despre societatea din Petersburg, pe care le adresase tatălui său, Domnul pe la 1850, trăiește. Trăiește la Paris, cu totul retras, absolut uitat, însurat cu o străină, o austriacă, ale cării fete îl vor moșteni, dar și nepotul trebuia să aibă parte din această moștenire care se făcea atîta timp așteptată. În scrisoare se discutau lucruri privitoare la rudele acelui om politic. Cum familia Știrbei și alte familii se luptau între ele pentru tron și deci se urau, răutatea din scrisoarea așa de tinerei beizadele se explica. Față de vădirea acestei dureroase aluzii, omul politic n-avea a face decît cu insultătorul, cu calomniatorul care păcătuise așa de greu cu șaizeci de ani în urmă, dar acesta, amenințat la nouăzeci de ani de o sabie așa de sigură, anunța pe d. Barbu Știrbei că-l dezmoștenește.

Trebuia ca eu să dreg greșeala pe care fără voie o făcusem. Pentru aceasta am schimbat foaia și am readus la starea pacifică pe cel supărat, apoi am adresat venerabilului cvasicentenar o scrisoare care-l putea măguli și împăca și pe dînsul, prin care, făcîndu-mă a crede că n-am pus niciodată la îndoială existența lui, scuzam divulgarea prin aceea că pasiunea de istoric m-a făcut să trec peste orice ca să nu răpesc publicului plăcerea de a ceti o scrisoare așa de bine făcută.

N-am primit răspunsul, care m-ar fi putut interesa, dar peste puțin au apărut două volume ale lui Gheorghe Știrbei, Feuilles d’automne et d’hiver, în care erau alte scrisori, acestea fără nici un clenciu de duel între cele două secole, și chiar o istorie a poporului românesc, însuflețită de un frumos sentiment patriotic, a celui de aproape o jumătate de veac exilat de bunăvoie, insistînd mai ales asupra epocii pe care o cunoștea așa de bine. A ținut chiar ca o ediție românească a acestei lucrări să apară, pe care, în indiferența noastră curentă, n-a observat-o însă nimeni.

Începusem și o publicație de documente moruzești, care, nu mai știu de ce, s-a oprit la primele coli, apoi pierdute.

Dar această vreme așa de fecundă în lucrări, care nici ele nu se bucurau de o mai mare notorietate decît foile veștede ale fiului lui vodă-Știrbei, cuprinde și alte adăugiri la acea istorie a românilor care prinsese acuma cu desăvîrșire pe medievistul cu studii privitoare la Occident.

În acest mai vechi domeniu, pe care numai multă vreme după aceea îl voi cultiva din nou, adus de împrejurări, lucram puțin. Din actele ragusane și din cîteva răzlețe note italiene făcusem, tipărindu-l la Imprimeria Statului, cu o admirabilă minusculă, dar pe groaznica „hîrtie de scris” de la Letea, un al treilea volum al Notelor și extraselor. Într-o călătorie nouă la Veneția, în 1901, cînd mi-am găsit sălașul de o lună într-o căsuță din Calle del Ridotto, la doi pași de biserica S. Mosè, în umbra căreia pe la 1500 stătuseră solii lui Ștefan cel Mare, continuasem, după 1453, și pînă în epoca lui Soliman cel Măreț, culegerea documentelor privitoare la raporturile cu Orientul, recoltă care-mi va fi de mare folos pentru o Istorie a Imperiului otoman la care nici nu cutezam să mă gîndesc atunci, dar ele vor aștepta lungi ani de zile publicarea.

Cercetasem, dar nu pentru asemenea studii despre Apusul tot mai mult uitat, întîiași dată Budapesta, și ea găsită în treacăt, pînă atunci, ca și Viena. Pregătisem pentru”Minerva”, care scotea și o colecție albastră de cărticele pentru popor, o istorie a lui Mihai Viteazul, care a avut darul să placă unui spirit ca al lui Vlahuță, cu totul ieșit din vechile lui tovărășii, cum profesorul Alexici ținea să-i cunosc elevii, așteptînd probabil de la mine certificatul de sentimente românești de care prin purtarea sa nesigură avea așa de multă nevoie, am cetit, în prezența lui, fragmente dintr-însa unui grup care, cu d. Goga, pe atunci, ca aparență, un modest tînăr foarte blond, era să deie în curînd, mulțămită spiritului de organizator și de bună administrație al dlui O. Tăslăuanu, frumoasa publicație literară Luceafărul, despre care va fi vorba mai tîrziu, în altă legătură. Stînd în subsolul unei mari case din Buda, în odaia închiriată de portar, am lucrat în biblioteca Muzeului Național, cercetînd vechi manuscripte românești și făcînd excerpte din traducerea de acte polone datorită prin 1870 unui canonic german de la Suceava, Schmidt, istoric al catolicismului în părțile noastre. O dată, portarul, care știa prin amicul său, portar și el, la Palatul Regal din Buda, cînd avea loc venirea și plecarea, tăinuite de frica atentatelor, a lui Franz Joseph, ne-a arătat locul exact de unde-l pot vedea, și de foarte aproape, trecînd. Am stat acolo supt ochii poliției, care n-a îndrăznit să mă întrebe nimic, în ciuda pălăriei calabreze, a cunoscutei pelerine cenușii și a mînii ținute în buzunar, cine sînt, ce caut și pe cine aștept, pînă ce trăsura, venind din cetățuia gotică, s-a coborît pînă în fața mea, bătrînul suveran, roșu, gras, obosit, cu capul plecat pe umăr, vorbind cu adjutantul său credincios, contele Paar.

De la Budapesta, m-am întors cu neașteptata cunoștință, prin hîrtiile, perfect păstrate, ale celui dintîi episcop, după Unire, pentru ortodocșii din Ardeal, cari-l ceruseră prin răscoală: sîrbul, cu principala reședință în Buda, Dionisie Novacovici, o întreagă lume de hîrtii de umil caracter provincial, cu gîlcevi, bătăi și păcate prin satele rămase în urmă, dar toate cu o limbă atît de bună, cu o ideație și o simțire românească de o seculară datină, și așa de asemenea cu ce știam atît de bine din viața actuală a satelor de la noi. Acesta mi-a fost materialul pentru articolele, publicate în Noua revistă română a dlui Motru, care s-au tras aparte apoi în cărticica Sate și preoți din Ardeal, la 1901.

Deocamdată, cu atîta inedit, cules în deosebite împrejurări – și la catolicii din Iași, chiar și pentru Istoria literaturii românești —, și cum, pe de altă parte, în Ardeal dădusem și de depozitul de acte românești politice din Alba-Iulia în biblioteca Batthyányi, iar aceea a Academiei Române mă îmbia cu manuscripte așa de prețioase ca registrele lui Brîncoveanu și lui Constantin Mavrocordat, am căutat și am găsit un nou fel de publicare oficială.”Junimiștii”, aceia cu cari Sihleanu mă bănuia că am înțelegeri misterioase și condamnabile, erau acum la putere, într-o combinație conservatoare care, ca orice ieșea din jocul mecanic, supravegheat de regele Carol, al partidelor în luptă, mă interesa foarte puțin. Ministru de Instrucție ajunsese inteligentul și binevoitorul pentru toată lumea avocat bucureștean, C. C. Arion, pe care nu-l cunoșteam personal, zărindu-l numai o dată la Ateneul Român, cînd în prezența frumoasei Prințese Moștenitoare, către care întorcea niște ochi zîmbitori de iepure amorezat, vorbea despre datoria de a ajuta pe artiști și pe poeți, tovarăși, periculoși, la această manifestare fiind Take Ionescu, care și făgăduia fondurile necesare, el gata să ajute de unde e, de unde nu-i, pe oricine, și Delavrancea, a cărui măiestrită elocvență, cu mijloace scenice rafinate, o auzeam întîia oară vrăjind unui auditoriu uimit descoperirea de Leonardo da Vinci a chipului, necesar pentru Cina din Milan, a lui Iuda – și trebuia să-l fi auzit cum rostea, profund și sinistru, aceste două silabe Iu-da! Poate tot în dorința, pe atunci generală, de a căpăta un adept politic, C. C. Arion voia „să facă și pentru mine ceva», cu atît mai mult cu cît, cum se va vedea, ajunsesem colaborator al Epocei și eram să vorbesc cîndva la o întrunire junimistă, dar fără să fiu, în ciuda convingerii lui Sihleanu, un junimist. I-am răspuns că aș putea relua de mult întreruptele Acte și fragmente, dar admițîndu-se acum și studii. Refuzam numai remunerația, care mi s-a impus numai pe urmă, de trei sute de lei pe an, plus cîte o sută de Paști și Crăciun.

Astfel, a început, la 1904, publicația, pe care era s-o duc și pînă la treizeci de volume, a Studiilor și documentelor privitoare la istoria românilor. Va intra acolo, pentru Brașovul și Românii, rezultatul cercetărilor în Arhivele Sfatului brașovean și, cu ocazia unor drumuri ardelene, care, de un timp, aveau și alte scopuri decît știința, noi dovezi ale vieții noastre naționale dincolo de munți. Astfel, o dată, la Sibiu, am aflat că se păstrează la Protopopiat corespondența Companiei grecești de comerț: am stat multe zile, aproape nemîncat, și cu o lumînărică lîngă mine, în lungi ceasuri ale nopții, culegînd atîta material grecesc și românesc, de cel mai mare folos pentru reconstituirea unei vieți a neamului în acele părți, viață care nu era numai a țeranilor și a preoților, fără îndoială baza, dar pe lîngă el se afla, în condiții relativ bune, și o burghezie, activă, econoamă, ambițioasă, foarte îndărătnică în hotărîrea de a i se respecta privilegiile și obișnuințile; mari registre de comerț în minuscula grecească așteptau un cercetător cu mai mult răgaz, dar mi s-a spus că, pe urmă, preoții, în trecere pentru afaceri, le-au dat cea mai profană dintre întrebuințări. Pe cînd mă trudeam asupra hîrtiilor îngălbenite, m-am trezit o dată cu un bătrîn înalt și țapăn care, luîndu-mă drept un „amanuens”, mi-a dat ordinul să comunic ceva protopopului Stroe, apăsînd, ca să înțeleg, asupra titlului său:”Măria Sa Gal, de la Casa Magnaților”. Am acceptat misiunea, care nu-mi era cu totul nouă, căci, altă dată, în Cancelaria Universității, generalul Lahovary, profesor de matematici, altfel foarte politicos, dar foarte „ciocoi”, mă confundase cu servitorul… În alt rînd actualul șef al Bisericii ortodoxe în România unită, pe atunci un elegant și supțiratec asesor consistorial, foarte curtenitor, și nu numai pentru prieteni, locuind în două odăițe lîngă Casa Națională, Ilie Cristea, îmi vorbise de nu știu ce vechi maldăr de scrisori care se păstrează la „biserica din groapă”, și mare mi-a fost uimirea și bucuria cînd am găsit acolo întreaga corespondență, purtată atîtea decenii, de pe la 1760 înainte, cu atîta lume, mai ales boieri, clerici, negustori de peste munți, a bogatului negustor sibian Hagi Constantin Pop, înrudit prin căsătorie cu nobilimea olteană. Ce nu era acolo, pînă la probe de mărfuri, de stofe din epoca Fanarioților, pe care, ca și orice voiam din acest tezaur, mi le-a dăruit, prin Cristea, bunul Mitropolit Mețianu, pe care, șagunian numai ca barbă și ca gospodărie, nu l-am văzut decît la slujbă, neavînd de ce să-l văd; le-am păstrat pînă la Expoziția din 1906, cînd le-am vîndut pe nimic, iar funcționarul cumpărător, pretextînd că le-a distrus ploaia, le-a vîndut și el zelosului cercetător al trecutului nostru negustoresc, d. Furnică; ba erau chiar și mostre de praf de pușcă de pe vremea Mariei Terezei, pe care, cînd le-am cercat în odaia otelului „împăratul romanilor”, pentru mine de „ploșnicioasă” amintire, etajul s-a umplut pe trei zile de mirosul de ceapă cu care se tratau reciproc războinicii din acea vreme. Supt gangul otelului lăzile cercetate se ridicau, ceas de ceas, movilă, pe cînd cu o înfricoșată grabă copiam și rezumam actele mai importante, strămutat sufletește în lumea acestor interesanți și simpatici ișlicari cărora prietenul negustor ardelean, „hagiul”, a cărui boltă se mai vedea și se mai vede încă în Sibiu, le trimetea de toate cele din Apus, de la piese de îmbrăcăminte pentru jupîneasa și coconița, pînă la Enciclopedia franceză, periculoasa, revoluționara Enciclopedie franceză, pentru un cleric altfel așa de evlavios ca scriitorul și traducătorul Chesarie de Rîmnic. Din aceste hîrtii urmăream în drumul său la Karlsbad, unde între „duchi“ și „duchese”, cinstit de ambasadori ca al Spaniei, uita așa de mult pe buna sa soție craioveană, care-i trimetea toate premenelile necesare pentru costumul său oriental, pe ultimul Știrbei din ramura veche. Era acolo și o bogată mină pentru istoria scrisului românesc, de clerici și de mireni, ca învățatul elenist Grigore Brîncoveanu, printr-a cărui bibliotecă, apoi prădată și risipită, de la biserica grecilor din Brașov, am cercetat, nu fără folos, ori ca Florian Aaron, istoricul ardelean din București, și Eliad, comandîndu-și la Sibiu materialul pentru tipografie. Ce n-am luat pentru mine am trecut – tot așa de dibaci ca odinioară corespondența consulilor austrieci în Muntenia, strămutată și uitată la Sibiu, în retragerea sa din vremea napoleoniană, de consulul sas Merkelius —, și am putut astfel depune, în ciuda pazei ungurești de la graniță, la Academia Română.

Voi străbate, cîndva, Ardealul de la un capăt la altul, oprind trăsura, plătită din punga mea – d. Goga, acuma alt om decît tînărul student de la Budapesta și decît visătorul din primele poezii pe care mi-am făcut cea mai plăcută datorie să le salut, va vorbi de nu știu ce rechiziții de la preoți pentru excursii de „sultan“ răsfățat sau conrupt —, la fiecare bisericuță, pătrunzînd în mizeria ei umedă, răsfoind vechile cărți de slujbă, căutînd în ele fărîma de adevăr contemporan, care, unită cu alta, și ea păstrată din întîmplare, fără gînduri de „istorie”, alcătuiau o vedenie de trecut românesc, întrucît, pe acele vremuri aspre, ea era cu putință. Așa s-a făcut, fără înaintaș, fără călăuză și fără îndemn, culegerea inscripțiilor și însemnărilor ardelene care a apărut, în seria oficială, la 1906.

Cum aveam acuma locul de publicare, se părea că însuși norocul vine cu carul la moara care umblă. O dată, călătorind, pentru scopul de informație națională despre care va veni vorba pe urmă, prin Oltenia, am ajuns la poarta mînăstirii Brîncoveni, înoă așa de bine păstrată prin grija administratorilor ospiciului. Alături era conacul unde Grigore Brîncoveanu, Bibescul înfiat de elenistul de pe la 1820, își ținea arendașii, dintre care ultimul fusese un Skedaresi. Casa, aparținînd acum amicului meu Brîncoveanu, era complect pustie; un tablou, bunișor, de Lecca, atîrna încă pe păreții goi, iar, în pod, Doamne! , dintr-un gros strat de praf, îngrămădit de vreo cinzeci de ani, răsăreau colțuri de hîrtii care se cereau dezgropate. Și, cînd s-a terminat întreagă această operație, aveam înaintea mea toată arhiva mănăstirii Hurezului, rămasă în mînile eforului de pe vremuri al”Așezămintelor Brîncovenești”. Și aici o viață, o întreagă viață, în care-și aveau, încă de pe la 1700, rostul lor Voievozii ctitori, boierii ajutători, egumenii, protopopii, preoții. Era o impresionantă exhumare. Puse în saci, hîrtiile au plecat spre gară pentru ca apoi, cu autorizația amabilului proprietar, să formeze volumul IX dîn Studii și documente. Dar pe urma mea jandarmii veneau să-mi ia prada, și o iapă leneșă se proptea în drum, la o sută de metri de gara unde acuma trenul intra… Aveam aerul unui hoț american de cinematograf, – încă nedescoperit pe atuncea.

Și alte grupe de documente românești, vădind o viață așa de interesantă, de bogată și de sinceră, așteptau de mult publicarea. Astfel, la Craiova, în Muzeul care poartă numele nedreptățitului pictor Aman, de o așa de onestă tehnică și de un atît de vast simț pentru tot ce e „pictural”, zăcea întreaga corespondență a familiei lui, cu multele și feluritele afaceri ale tatălui, un fel de Hagi Constantin Pop în Oltenia lui, presimțind cu istețime toate prilejurile de cîștig, pe cînd femeia care era să-i dea un copil la bătrîneță, un „dar al lui Dumnezeu”, un”Teodor”, ținea ascunse tezaurele de poezie pe care era să le transmită fiului. Și, într-o zi, căutîndu-se ceva prin niște grajduri părăsite ale boierilor Glogoveni din aceeași Craiovă, a ieșit nu numai îmbelșugata Arhivă a unei mari gospodării oltene pe vremea Eteriei, dar și scrisorile, atît de prețioase, ale lui Tudor Vladimirescu el însuși. Într-un depărtat volum din Studii și documente a apărut și această contribuție esențială la cunoașterea unei regiuni așa de interesante la începutul secolului al XIX-lea.

Acest lung șir de volume, în care intrau și atîtea documente de caracter general din arhivele și bibliotecile prietenilor, la cari la toți am scormonit, pînă și la cel din urmă din provincie, nu mi-a adus, de altfel, nici o vorbă bună. Ba chiar un coleg de la Facultatea de Drept, pe care-l cunoscusem la Iași, ca profesor acolo, tînăr oltean sprinten și vioi, foarte iubit de studenți, alăturea de severul Stelian, I. Tanoviceanu, a consacrat într-un ziar lungi coloane greșelilor mele de genealogie moldovenească, specialitatea lui, în care, cum sînt lucrurile omenești, făcea tot atîtea greșeli măcar cît și mine și, cum, gata de răspuns precum eram atuncea, am ripostat, s-a spus de dînsul, spre știința tuturora, că nu numai îmi lipsesc neapăratele cunoștinți, dar iscălesc volume pe care nu le-am făcut, timpul material nefiind suficient pentru o producție atît de scandaloasă. Și, ca să învedereze lucrul, nu uita, cu o deosebită delicateță, să noteze și timpul pe care, după socotința lui, trebuia să-l consacru vieții de familie. Acelora cari cataloghează delictele mele științifice mă grăbesc să le semnalez și acest element prețios pentru a mă reduce la adevărata valoare. Tanoviceanu avea și o deosebită pică pentru că, într-un articol al lui dat unei colecții îngrijite de mine, cum el releva o greșeală a mea, eu am adaus un calificativ mai aspru pentru mine și l-am ridicat la superlativ… O, e periculos să glumești într-o țară de intelectuali deștepți…

Pătrunsesem și în Academia Română, care mă reținuse atîta vreme la ușă ca pe un catehumen supus pocăinții, și pentru unele caracterizări din Opiniile de la 1899. Cum am pătruns, e poveste lungă. Aleg dintr-însa doar atîta că am trecut numai la al treilea scrutin, cu majoritatea absolută, după ce Bogdan și, cred, și Onciul, își căpătaseră locurile acolo. Stricam o veche armonie, cu care Sturdza însuși, așa dominator cum era, avuse mult să se lupte, ajutat și de străbătătorul spirit al d-lui Bianu. Cîte supărări și pe acea vreme! O dată, în ședința publică, Hasdeu s-a ridicat ca să declare că revine asupra unei donații pe care o făcuse. Lucrul științific se făcea, firește, în aceste condiții, cu totul neîndestulător.

S-a încercat o dată și cenzura față de memoriile pe care eu, cel oprit la poartă, continuam să le dau. Bondar zgomotos în acest stup unde se făcea așa de puțină miere pentru alții, președintele perpetuu, în puterea unei făgăduieli de testament care s-a dovedit vană, I. Kalinderu, intimul puțin prețuit al regelui, căruia-i administra moșiile Domeniilor, cu fațadă – „să se vază, să se vază“! —, dar cu pagubă, și-i culegea ștafete din viața politică și socială, pe care o urmărea viclean cu ochiu-i de oriental pe jumătate închis, pe cînd, cu jobenul sur, cu mustățile ceruite ca ale lui Napoleon al III-lea, străbătea călare Bucureștii, înnodnd conversații de pe șa, pentru plăcerea de a te prezintă tîrîndu-te după Rosinanta lui, încerca să-mi denunțe pe Sturdza, care el ar fi oprit și închis în saltar nu știu care din aceste lucrări. Mirosea greu, a pivniță veche și a locuință lacustră, în templul înțelepților, unde – și atunci! – orice era contra mea se bucura de o atenție deosebită: mai mult de aceea se dăduse un mare premiu, pentru o savantă, dar neînsuflețită și haotică Istorie a lui Mihai Viteazul, pe care era incapabil de a-l înțelege eroic, lui Ioan Sîrbu, ciudat pedant bănățean, care te adula în public, rîzînd șiret din ochii verzi de slav, și te pișcă prin note, în timp ce se lupta la Fundația Carol, unde merituosul cercetător, istoricul lui Matei Basarab găsise un loc de bibliotecar, cu cineva care, plin de mijloace grecești tradiționale, era mult mai tare decît dînsul.

Cînd, în sfîrșit, fiecare fiind obosit de intrigile sale, am intrat în aceste templa serena, a căror activitate îmi impusesem să o urmăresc numai de sus, din lojile publicului, Iacob Negruzzi, redevenit apoi atît de prietenos pentru mine, și el însuși așa de simpatic prin interesul pe care pînă în clipa morții l-a păstrat pentru orice era idee, contribuție științifică, vitalitate intelectuală, dar care se amuzase să-mi caute strămoși eterogeni cari n-au existat niciodată, m-a întâmpinat cu un mic discurs care numai a salutare nu sămăna, puindu-mi-se în vedere că acolo domnește o camaraderie perfectă pe care neastîmpărul meu n-ar trebui s-o tulbure, – iar din sala manuscriptelor nu o dată auzeam discuții care treceau prin două uși și un culoar, servitorii fiind cu urechea la războiul stăpînilor. Am răspuns foarte simplu și scurt, luînd un angajament pe care cred că l-am ținut: acela de a fi cel dintîi la muncă și la pretenții cel din urmă. În ce privește pe acestea, trebuie să mai adaug că și colegii au făcut, statornic, așa încît să nu le pot manifesta niciodată (1910).

Acuma, nimeni nu-mi putea opri publicarea memoriilor deși, o dată – și, acum de curînd, a doua oară – s-a încercat o discuție critică asupra lor. Puteam să reiau și colaborarea mea la Hurmuzaki, unde și d. I. Nistor va începe tipărirea decisivelor rapoarte ale consulilor austrieci. Din partea mea, am luat asupră-mi, ajutat de soția mea, care-mi făcea grelele traduceri din ungurește, corespondența cu orașele ardelene a Domnilor, boierilor și altor oameni de la noi. Pe urmă, după ce învățatul grec din Petersburg Papadopulos-Kerameus făcuse prin mine să i se introducă în colecție materiale de mult adunate, am luat, în mare parte după copiile Academiei, actele grecești relative la trecutul nostru, pe care le-am putut duce pînă către sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Patru mari volume noi se adăugeau astfel la adunarea actelor străine privitoare la istoria noastră.

Am spus că mi se dăduse un loc aici la Academie pe care nu căutam să-l fac mai larg. Cînd Sturdza – pentru a cărui aniversară alcătuisem un volum de Prinos, la a cărui dedicație a fost o discuție, fără rezultat, de două ceasuri, ca să mi se lase apoi mie redactarea ei, iar la prezintare am preferat s-o facă alții, – cînd el deci era în rele dispoziții evitam ciocnirea, așa încît nu mi s-a aruncat peste umeri regulamentul, ca forfotitorului doctor Istrati, și n-am fost trimes, pentru vreo propunere, „la calendele grecești”, ca Duiliu Zamfirescu, totdeauna gata să se „fandeze” cu un adversar căruia îi trimetea cartelul și apoi, cînd mai trecea vremea, cădeam la învoială, prin dibăcia d-lui Bianu. Ajunsesem chiar să-mi găsesc prietenii, în afară de cercul restrâns al „tinerilor istorici”, care nici acesta nu se va menținea pînă la sfîrșit. Dar cînd, la apropierea jubileului de douăzeci și cinci de ani al Academiei, bunul, cumpănitul Poni, declarînd că nu mai poate purta prezidenția, chiar și cu un secretar așa de experient ca d. Bianu, și arătînd nevoia unui succesor cu notorietate culturală, a riscat o indicație către mine, s-a făcut, deși era o zi de vară caldă, un frig neașteptat în larga sală bătrîncioasă a iubitei mele Academii. Era, de altfel, să mai văd, acolo, destule…

Cu toată frica mea veche de orice ar fi o povestire, de orice ar sămăna cu o sinteză, biblioteca populară a”Minervei” mă furase cu acea istorie populară a lui Mihai Viteazul, pentru care mi-am adus aminte că pe vremuri fusesem, așa puțintel, un poet. Iubirea pentru trecut, pentru marile lui figuri de energie și sinceritate, de aplecare către orice risc, tocmai contrariul dispozițiilor pe care le observam la contemporanii mei, mă prinsese și, adăugindu-se preocupațiile politice, astfel de învieri îmi serveau pentru critica timpului prezent mai mult decît orice argumentare de natură abstractă, logică. Suferințile vechilor săteni și preoți ardeleni mă luaseră pe aripa lor în Sate și preoți din 1902. Peste doi ani, Spiru Haret, care, desigur, dacă nu era un suflet cald și un visător – scrisorile lui de student la Paris își rîd de războiul pentru independență —, căpătase prin cugetarea lui de matematic nezguduite convingeri care corespundeau cu ale mele, s-a hotărît, în vederea scopurilor urmărite de dînsul în învățămîntul pe care-l reforma, să deie o deosebită strălucire aniversării de patru sute de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

Pe Haret abia de-l voi fi văzut, și în firea lui rece, în glasul lui puțin nazal, în figura lui palidă fără relief, ca și în firea autoritară pe care, cu toate scrisorile afectuoase către orice învățător, o avea, nu erau elemente care să poată cuceri pe un tînăr. Nu știu prin cine, el însuși își formase o părere nu tocmai rea despre intențiile mele ca și despre ce aș fi în stare să fac. Astfel el îmi dădu să scriu pentru această ocazie o Istorie a lui Ștefan cel Mare, care trebuia răspîndită pînă în fundul țerii în mii de exemplare, I. Bogdan, care poate el vorbise despre mine, avînd să adune documentele lungii și glorioasei Domnii, mare operă de neegalabilă răbdare, care trebuia să apară mult mai tîrziu.

Cartea am făcut-o, cu toată dificultatea documentării, dintr-un singur avînt și, măcar că ungurii au oprit-o, pentru că spuneam într-însa că „strămoșii regelui Matiaș au mîncat mămăligă pe taler de lemn”, am avut bucuria că, într-o călătorie prin Ardeal, tocmai pe la Baia Mare, în casa unui sătean, fiica lui m-a întrebat – arătîndu-mi cartea de la”Minerva” cu foaia de titlu împodobită de bizarul miniaturist Rola Piekarski, refugiat polon la Tîrgul-Jiului și boem plătit de Filip —, m-a întrebat, zic, dacă eu am scris-o, ca să strige apoi:”Dacă e așa, apoi țucu-ți sufletul!” [1].

Serbarea a luat proporții neobișnuite, într-o țară în care trecutul nu era viu ba, mai mult, se făceau cu privire la dînsul, după excesele romantismului fără adîncime, glume ușoare. Pusesem la cale cu Haret o procesiune istorică pe însăși Calea Victoriei, și ministrul, după ce făcuse în gînd o socoteală precisă a lungimii străzii și a Șoselei, împărțite pe proporțiile obișnuite ale unui trup de cal, se învoise. Se găsiseră ceva bani pentru facerea costumelor, zugrăvite bucuros de pictorul Costin Petrescu, și regimentele de cavalerie dăduseră Un nobil Ștefan cu ochii albaștri și un mai mititel și grozav de negricios Vlad Țepeș, pentru ca nici Muntenia să nu fie uitată. Am rămas plăcut surprinși cînd am văzut că lumea stricată de luptele politice și de plăcerile banale se poate înduioșa de un asemenea spectacol. Arhitectul bucovinean Vladimir Mironescu, care-mi arătase și un frumos album de reproduceri în colori ale odoarelor din bisericile bucovinene, făcuse la Șosea o copie în lemn a mormîntului lui Ștefan de la Putna și, deodată, cînd se înălțau rugăciunile pentru pomenirea marelui Domn, al cărui nume ne rechema Bucovina, Ardealul chiar, am văzut, adînc zguduiți, cum pe acel lemn săpat cu arhaice slove se pleacă genunchii bătrînului prim-ministru Sturdza […].

Am descris pe urmă, din însărcinarea lui Haret iarăși, aceste scene și cele din toată țara, tot așa de sincere și de duioase, în Pomenirea lui Ștefan cel Mare.

Numai dintr-un colț s-a ridicat un strigăt de indignare contra proslăvirii măcelului. Am cetit pamfletul. Autorul era un fost călugăr Teodorescu, care iscălea pornografiile sale favorite: Tudor Arghezi. Peste treizeci de ani netrebnicia unui tineret conrupt era să facă din el un nou Eminescu…

Era pe drum bun lupta pe care o începusem la România jună și o urmasem în Epoca, răsplătit de Filipescu cu o ladă de excelent vin, prin articolele care, adunate, au format, pe aceeași linie, de acum neclintită, volumul Cuvinte adevărate… Din toate părțile veneau semnele că această societate, care părea vrăjită de o detestabilă politică și veștejită de aburul fierbinte al intereselor materiale, trăiește, vrea să trăiască, de o altă viață, tot mai sus și tot mai larg, peste brazdele însîngerate ale hotarelor săpate în carnea ei.

Simțeam nevoia tot mai mult, în această operă care totuși era așa de grea, de sprijinul tuturora. La o serie de conferințe făcute pentru femeile din lumea bogată am văzut pe atîtea care erau cu totul altceva decît păpușile occidentalizate prin modă, limbă, călătorii, pe care le credeam singure în acele locuri. Lîngă venerabila doamnă Ecaterina G. Cantacuzino, așa de patriarhal boierească în figură, în glas, în gesturi, sufletul cu desăvîrșire ales, cum a dovedit-o publicarea cugetărilor sale, după teribila ei moarte, strivită în tren cu soțul, un pios adunător de acte despre familia sa, al Adinei Gr. Olănescu, născută Ghica, nepoata Cantacuzinilor. De o vrîstă mai înaintată, de un aspect sever, fără farmec fizic, ea arăta o perfectă înțelegere a datoriilor imperioase care se impuneau și sexului ei și categoriei ei sociale în această epocă de mari prefaceri. Ceva mai tîrziu, voi găsi la dna Marghiloman de atunci, viitoarea dnă Brătianu, aceeași călduroasă dorință de a vedea afirmîndu-se însușirile reale ale unui popor prea mult timp desprețuit, și în această credință nepoata de fiu al lui vodă-Știrbei, Cantacuzină din Moldova după mamă, aducea tot spiritul de energie activă al bunicului ei.

Supt îngrijirea harnicului secretar general de la Culte, P. Gîrboviceanu, cu care am fost și prin tăinuite mînăstiri din funduri de pădure, unde călugări meșteri la cîntări, și chiar la cîntece de lume, își dregeau cu vinul porfiriu din pivnițe glasul puțin prăfuit și egumenii se cutremurau cînd în biblioteca necercetată căutătorul de manuscripte atingea cutare hartă între foile păturite ale căreia stăteau grămadă bumăștile de cîte o mie, se lucra serios, fără mult zgomot, la ceea ce pe urmă, cu multe surle și tobe, dar mai cu puțin folos, se va chema „cultura poporului”. Ministerul patrona biblioteca de popularizare”Steaua” și, prins de acuma, tot mai mult, de dorința de a vorbi poporului, pe care ajunsesem a-l cunoaște altfel decît din mahalaua botoșăneană sau din mijlocul cărților profesorului, am dat acolo, nu o informație bine cernută și cu îngrijire pusă la gheață, ca să mă cetească și prețuiască zece oameni, ci prinosuri de închinare pentru acei eroi fără cunoașterea și cultul cărora nu poate trăi nici o nație, dacă nu viața lui Veniamin Costachi, îngerescul Mitropolit moldovean cu care prin alianță erau înrudiți ai mei despre mamă, aceea a lui Tudor din Vlădimiri. Întîmplarea a făcut astfel ca lîngă eroul săbiei domnești să steie acela al hangerului răzvrătirii pentru dreptate și sfîntul ridicat dintre boieri ca să împace în numele lui Dumnezeu tot ceea ce desparte pe oameni din cauza intereselor opuse.