O viață de om așa cum a fost/Trei ani de străinătate

 

Mă văd încă picat ca din cer, cu pălăriuța mea cenușie, cu fulgii unei bărbi începătoare, cu ochii speriați de acest indescriptibil haos, în Parisul de la sfîrșitul veacului trecut, în care, după întîia covîrșitoare uimire, mi-au trebuit luni întregi nu ca să-l înțeleg, căci nu fusesem trimes pentru aceea, și eram așa de strîns de îndatoririle mele încît nici n-aș fi putut îndrăzni să încerc a pluti pe acest ocean, ci ca să-mi găsesc cuibul din care atîtea lucruri de învățat, mai tîrziu și atîtea de făcut, nu-mi vor putea îngădui să mă desfac decît pentru trecătoare și insuficiente priviri răpezi în acele orizonturi fără de capăt.

O gară vuind de lume, în care călătorii erau aruncați din proastele vagoane ale Companiei de Est, încălzite prin tuburi de plumb cu apă caldă, care, din ușa deschisă asupra unui frig cam ca la noi, ți se aruncau în picioare de să ți le sfarme dacă nu le păzeai bine, apoi un imens bulevard înfășurat în muceda ceață de toamnă, din care va ploua aproape necontenit, un miros de sufragerie în care abia s-a mîntuit o petrecere, fronturi nesfîrșite de case negre înalte, una ca alta, o lume grăbită, chinuită, adăpostindu-și subt umbrele cilindrele burgheze ori șăpcile muncitorești, femei care nu aveau în zilele de lucru răgazurile societății noastre de deasupra, care trăia numai în serate și „picnicuri”, cu doamnele valsînd moale în brațele ofițerilor cu epoletele lungi de aur, strigătele prelungi, triste ale vînzătorilor ambulanți, cari erau pe toate străzile în tot lungul dimineții, o izolare, pentru mine, ca în mijlocul celui mai fără capăt pustiu, – iată ce m-a primit în dimineața cînd am făcut cunoștință cu cetatea imensă de unde atîta lumină mi se coborîse în suflet și unde trăiau, inaccesibili, dar cu atît mai adorați, zeii mei literari, așa cum îi cunoscusem unul cîte unul – parcă aș fi trăit ani de zile între dînșii, împreună cu Caragiale, Vlahuță și Delavrancea, eroii indigeni —, din paginile delicat ilustrate ale lui Daudet, în Trente ans de Paris.

Casa mi-o știam dinainte, deși cred că am petrecut cîteva zile în acel Hotel Rollin, cu numele marelui istoric din veacul al XVIII-lea, chiar lîngă zidurile venerabile, dar foarte modeste, ale vechii Sorbone, plină de mucegai și de umezeală, dar atît de adînc străbătută de un trecut așa de mare. Panu locuise în acea casă din Rue des Écoles 6, unde am fost primit ca o veche cunoștință, cu acel maternei spirit al bătrînelor franceze din mica burghezie, de doamnele Lagier, venerabile sexagenare, dintre care una avea o fată purtînd biblicul nume de Judith, dar lipsită de tot ce poate da un Olofern înainte ca momentele de dragoste de care s-a bucurat să fie plătite de sabia pedepsitoare a eroinei. Două odăițe, cu obișnuitul cămin de marmură la care te uiți cînd ți-e frig și te miri ce răpede se consumă fără nici un folos loabda de lemn menită mai mult să lase un frumos jăratec de o jumătate de ceas, cu înaltul pat în care picioarele mele supt pilotele umflate căutau în zădar, contra răcelii învăluitoare, capetele unui bun „oghial” moldovenesc cu meșteșug cusut, două-trei scaune și o măsuță de lucru, pe care m-am grăbit să înșir toate revistele la care colaboram, un dulăpior pentru cărți, – acesta era să-mi fie multă vreme sălașul. Deasupra, niște ofițeri greci cu familie se distrau țupăind tocmai în ceasurile cînd lucrările date de profesori îmi cereau mai multă liniște, și mai-mai să se încaiere o luptă greco-română în momentul cînd, sătul să bat cu bățul în plafond, am ieșit pe scară somînd inamicul să se prezinte – și, el aparținînd elementului militar, m-am convins că e gata să ia însuși ofensiva. O nenorocită de sluguliță, înfășurată în hăinuțe negre, care apărea un ceas-două pe zi pentru a face curățenie, cu pretenția de a i se îngădui, supt pretextul că duce portocale acasă, să împuțineze provizia noastră de cărbuni puturoși. Nu știu unde mîncam înainte de a face, într-o locuință ceva mai largă și cu alt orizont, bucătăria acasă, dar duse erau pe luni de zile belșugurile moldovenești cu care, după torturile școlii, mă obișnuisem.

Societatea românească nu mi se recomandase, și eu însumi n-aveam cum și cînd s-o caut. La doamnele Lagier era însă un român, și ce zdravăn, masiv și serios român, viitorul doctor și general doctor Vicol, care locuia însă intermitent, anumite legături feminine răpindu-l cu săptămînile, grijii gazdelor. Ne vedeam foarte rar și cu dînsul. În hotelul mobilat din fața Sorbonei au descins apoi, pentru studii în altă direcție, vechiul meu coleg de clasă mai înaltă la Botoșani, Evolceanu, foarte hotărît să nu piardă timpul și muncind din greu la filologul Othon Riemann, pe care l-a pierdut în urma unui accident în Alpi; bun concetățean și prieten, care ținea contabilitatea exactă a datoriilor pe care toată lumea le făcea la economiile lui. Apoi, bucureștean din Giurgiu, plin de mîndria unei teze despre Cabiri și a laudelor lui Odobescu, Teohari Antonescu, mititel și slab, cu ochelari savanți, d. Rădulescu-Motru, pe vremea aceea complect boem în apucături – și Evolceanu era în măsură s-o știe mai bine decît oricine, – pînă ce, nesatisfăcut cu filozofia franceză, și-a luat zborul către un Berlin mai metodic și mai original, d. Dianu și el student la latină, închis feciorelnic într-o odăiță totdeauna încuiată, din care un foc a făcut să iasă ca prin minune și o tînără ființă feminină. Ba chiar unul din fiii bogatului proprietar N. T. Popp din Craiova, venit pentru niște studii de drept. O dată am fost chemat într-un colț de Vaugirard, la un pension, ca să cunosc pe o domnișoară Poenaru Căplescu, care se cerea inițiată, prin insistențele mamei sale, în misterele limbii latine, dar nu eram om de angajat pe bani pentru preparații acasă, și nici bruna mea elevă cu ochii mărunți de șoarec nu înțelegea să-mi jertfesc timpul pentru dînsa.

Atîția… La secția istorică din Școala des Hautes Études, care se cere prezintată cu îngrijire pentru cît bine am luat eu de acolo, și nu-l pot uita nici pînă acuma, era numai un român, al cărui nume nu cred că trebuie să-l spun, un gras și oacheș oltean, foarte dibaci în a recurge la vechi cărți uitate și a face din ele teze nouă, foarte apreciate, lăudat fiind chiar că a căutat să învie cu talent opinii poate pe nedrept părăsite, și tot așa de dibaci în a muta pe cheiuri cărțile pe care voia să le cumpere, dintr-o lădiță în alta, cu prețul considerabil mai mic: mi-a spus de la început că el a venit ca să se pregătească pentru catedra pe care pe urmă mi-am permis să o ocup eu, iar el n-a ocupat nici una. Mai tîrziu numai, ca elev al Școlii Normale Superioare, unde Odobescu izbutise să-i capete un loc, a apărut Pompiliu Eliad, dar mediul cel nou a prefăcut foarte răpede pe fostul școlar al lui Maiorescu, sigur că va deschide drumuri cu totul noi în filozofie: n-au trecut decît vreo cîteva săptămîni și l-am văzut venind la mine foarte spășit, ca să-mi spuie că a căpătat o tristă dar folositoare convingere: că nu știe nimic și că trebuie să reia toate de la capăt. Eu, care n-aveam despre mine, cu școala mea din Iași, aceeași convingere, m-am raliat, firește, dar, de acuma înainte, pentru cîțiva ani, cu toată prietenia, la această convingere a lui.

Studenții români erau mulți, aproape incalculabil de mulți, dar nu mergeam eu acolo unde-i puteai găsi cu grămada, neocupați, zgomotoși, gata să se înjure și să se bată, prin cafenelele în vogă din acest Cartier Latin, cu legiunile internaționale de tineri de toate națiile, unindu-se numai prin grija amărîtă a carierei și prin aplecarea către petreceri în tovărășia unui public feminin special, cu care omul însurat n-avea nimic a face. Cîte unul dintre bursieri se risca pe acolo, din curiozitate sau din patima de a juca tablele, și astfel Teohari Antonescu s-a găsit expus brutalităților unui institutor bucureștean venit pe sama lui, care-și pregătea doctoratul în drept.

Ne-am dus atunci la Legație ca să-i cerem intervenția. Dar personalul diplomatic, cam de vrîsta noastră, ne-a primit cu toată autoritatea pe care i-o dădeau înaltele lui funcțiuni. Ministru fusese Alecsandri, și locul rămăsese neocupat, interimatul fiind ținut de d. Nanu, a cărui asămănare cu președintele Carnot era în adevăr uimitoare. Dar pînă la d-sa era drum lung și, cînd l-am văzut, am căpătat numai neapăratele recomandații „să nu ne batem”. Izvorul de dreptate nu funcționa. Și, de altfel, niciodată de la Legație nu ne-a venit un sfat, o direcție, un îndemn. Și tot așa va fi și aiurea, la Berlin, C. Diamandy primindu-mă, cînd veneam să-mi reclam bursa, cu întrebarea:”Dar ce, muriți de foame?” Eram singura nație în care colonia, compusă mai mult de studenți, era lăsată cu totul de capul ei. De aici a rezultat că, la moartea lui Manolescu, marele actor, la moartea lui Kogălniceanu, care n-a supraviețuit ultimei lui operații, sicriul străinului a fost dus la gară în goana mare a unei trăsuri a pompelor funebre, fără ca, din sutele de tineri români, unul singur să fi fost acolo ca să aducă omagiul îndoliat al recunoștinții.

Așa singur am stat în acești ani de studii franceze, singur cu profesorii mei, cu lucrarea căreia în curînd m-am consacrat, cu cărțile pe care le găseam pe cheiuri și de a căror binefacere neprețuită va fi vorba pe urmă. O dată însă mi-a venit o foarte veche cunoștință, poetul Gheorghe din Moldova, mititel și bondoc, roșu și iute, pe care, căsătorit de curînd cu înalta, palida soră a lui Vasile Conta, Ana, statul îl trimesese pentru studii de statistică pe care le urma cu un moldovenesc și botoșănean răgaz pe cînd soția lui, foarte inteligentă și neasămănat mai întreprinzătoare, făcea tot posibilul ca să cîștige din această scurtă ședere și, ajutată de o soră demult așezată ca doctoroaie la Paris, răscolea orașul în toate colțurile.

Mă mutasem acuma în Rue du Cardinal Lemoine, la doi pași de locuința veche, în al doilea etaj al unei case curățele, cu o grădină părăsită alături și în față cu nuditățile unor băi, și aici avînd în serviciu și o harnică bucătăreasă și fată în casă corsicană, de un mare devotament, mobilasem două odăi cu „boiserii” și tapete de postav, cumpărînd din banii bursei cu îngrijire socotită, și din ce-mi dădea suplinitorul de la catedra din Ploiești, o mobilă care mi se părea culmea luxului: canapea, fotolii îmbrăcate în catifea, o bibliotecă. Puteam chiar să poftesc la masă și, o dată, într-un ajun de Anul nou, am trimes după răsăritul soarelui de a doua zi pe fostul coleg ieșean Gane așa, încît trebuia să întrebe ca să-și găsească domiciliul. Stăteam într-o casă unde stăteau și pensionari, a căror dispariție o semnala doliul de la poartă, dar și cîte un misterios student care la miezul nopții bătea la ușa necunoscutului ca să ceară chibrituri, dar nu mai știa unde i-o fi odaia, și între atîția locatari eu eram pentru „concierge”-ul alsacian, pe care așa de rareori îl trezeam cu obișnuitul:”Cordon s’il vous plaît” ca să-mi deschidă ușa, unul din cei mai respectabili și prin corespondența, ziare, reviste, jurnale, care-mi venea din țară, motiv pentru care Cerberul nostru mă ridicase la treptele nobleței, intitulîndu-mă statornic, doi ani de zile:”Monsieur du Chorka”.

Petrecerile nu puteau să existe pentru cine avea o sarcină așa de grea pe umeri: să ajungă în acei doi-trei ani la nivelul colegilor francezi, pregătiți altfel și în alte împrejurări iar, dacă e cu putință, să-i și întreacă. Rareori, mult mai rar decît ceilalți bursieri, la cari, ca la Evolceanu, se trezise o neașteptată și absorbantă pasiune pentru muzică, mergeam la teatre și tot așa de rar la Operă. Nici un spectacol nu mi-a lăsat vreo amintire, afară de Par le glaive al lui Richepin, romantic interpretat de sumbrul Mounet-Sully. Iar la Operă am avut prilejul să văd cum cade, în ciuda frumoaselor cîntece de pustiu ale turanienilor săi, cu o regină prizonieră în frunte, Le Mage al lui Massenet. Văd încă pe grosul tenor Escalais, basc după care se nebunea Parisul și pe cântăreața cu glasul clar, dur și sec, dna Melba, spre care atenția parizienilor se îndrepta mai mult pentru că știau legătura ei cu blondul pretendent la tron, ducele de Orléans, care, mai tîrziu, cumințit, dar nu pentru prea multă vreme, a luat în căsătorie, cînd eram eu la Viena, pe osoasa nepoată a lui Franz-Joseph, Maria-Doroteia.

Dumineca, încercam excursii în împrejurimi. Dar atîta lume se arunca asupra tramvaielor, unde se făcea controlul biletelor, și asupra cochetelor „bateaux-mouche” de pe Sena, încît groaza și dezgustul pe care mi l-a inspirat totdeauna îmbulzeala omenirii nerăbdătoare de a lua cît mai răpede un loc cît mai bun mă făcea să mă întorc, adesea, înapoi.

N-am cunoscut casa unui coleg francez, burghezia acestei societăți așa de prudente și de econoame ferindu-se, cu dreptate, de orice străin care n-ar fi fost îndelung și cu îngrijire verificat. La profesori nu era obiceiul să se meargă, și încercări făcute naiv mi-au dat lecții usturătoare. Nu știu cum și prin cine, m-am pomenit însă într-o seară în bogatul apartament al lui Émile Picot, fostul secretar al prințului Carol, cercetătorul literaturii noastre trecute și al cîntecului nostru popular, despre a cărui publicație în acest domeniu vorbisem cîndva fără ca el s-o știe și, acolo am găsit pe un german încă tînăr, cu lunga barbă castanie, care s-a recomandat drul Gustav Weigand, viitorul creator al Seminarului românesc din Lipsea. Îmi aduc aminte că, vorbind tot despre lucruri românești care plictiseau vizibil pe atunci așa de voinica și de blonda doamnă Picot, eruditul francez mi-a pomenit cu admirație de Nicolae Mavros care, spunea el, „era singurul om în stare a vorbi franțuzește ca în secolul al XVIII-lea”.

Societatea franceză, de la care, ca măsură înțeleaptă, ca organizare a muncii, ca discreție și eleganță sobră, aveam așa de mult de cîștigat, mi-a rămas total neștiută, ca și colegilor mei, trimeși și ei numai pentru carte, teză și diplomă, pe cînd, înaintea noastră, din boieria românească se formaseră exemplare strălucite de echilibru intelectual și de grație în purtări tocmai prin viața în familia franceză, ale cării defecte nu le puteam lua, cu firea noastră așa de deosebită, dar ale cării atît de mari calități ne-ar fi fost de un neprețuit folos. Și nici în cercurile intelectuale, în care un Georges Diamandy, și din cauza banilor săi generos împărțiți, se simțea ca acasă, n-au avut intrare aceia dintre noi cari iubeam literatura și lucram în domeniile ei. Mai fericit era doar Pompiliu Eliad, care și-a dobîndit între normalieni – ca înainte de dînsul un Țițeica la matematici – din acele prietenii franceze, greu cucerite, care nu te părăsesc însă niciodată: în cazul lui, aceea a unui de Martonne, marele geograf, care s-a găsit prin Eliad legat de România, căreia nu i-a închinat numai o operă clasică de geografie fizică și umană, ci i-a adus așa de mari servicii în întregirea de mai tîrziu a hotarelor.

De școală însă mă țineam. Nu însă în condițiile absurde ale programului care mi se dăduse, dar a cărui îndeplinire, firește, n-a cercetat-o nimeni. Fusesem trimes pentru limba greacă, dar eu, care mă gîndeam la filozofie și la istorie literară, n-am făcut nimic pentru a începe studii în această direcție, și astfel, Odobescu m-a mutat în toată forma, oficial, la istorie, spre care nu simțeam încă de ajuns ce mă leagă în toată tradiția, și politică și culturală, a amînduror familiilor din care mă coboram, ca și nesfîrșită mea curiozitate și iubire de sufletul omenesc, oricum și oriunde, ceea ce e mai la urma urmei singurul lucru vrednic de interes și de simpatie care există în adevăr, în cer și pe pămînt.

Dar, după noul îndreptar ministerial, unde nu trebuia să merg eu? La Școala de înalte Studii desigur, dar și la Sorbona, dar și la École des Chartes, care e în stare să reție singură pe cineva, și la École du Louvre, care e pentru artiști, și Dumnezeu mai știe unde. Era deci de toată necesitatea ca, fără să consult pe cei cari mă întrețineau de la București, să cercetez eu însumi terenul, să experimentez materii și profesori și să încerc selecția fără care învățătura mea ar fi fost mai mult o orbecăire și o pierdere de vreme.

Trebuia făcută întîi alegerea între școlile înseși și, rebel față de autoritatea școlară, așa de competentă încît putea fixa și un program amănunțit pentru studii de specialitate peste graniță, am ales Școala des Hautes Études, singură Școala des Hautes Études, unde eram dator, de altfel, după același program, să-mi iau diploma.

Cu altă îndrumare, i-aș fi putut urma stăruitor lecțiile fără a lăsa la o parte pe celelalte. Dar „școlăria” ieșeană era încă prea mult stăpînă pe sufletul meu ca să îndrăznesc a-mi face din toate părțile un program propriu. Nu-mi voi ierta niciodată că am fost doi ani și mai bine la Paris pe o vreme cînd se putea asculta la Collège de France un Renan, cînd la ședințele solemne ale Academiei se putea zări un Taine, fără să fi căutat a cunoaște pe autorul Istoriei literaturii engleze. Și mai ales pe acel interesant spirit, făcut tot din nuanțe și din tot ce îndoiala poate da ca atingere ușoară, ironică a lucrurilor și a ideilor pe care era să-l cetesc, în acești ani de studiu, în acea Viață a lui Isus, în care frații de Goncourt, ajunși de mult familiari mie în romane ca și în schițele din viața secolului al XVIII-lea, vedeau urme ale stilului lăptos al Georgei Sand, ca și în nobilele și frumoasele lucrări despre originile creștinismului părăsit de dînsul și chiar în acele diderotiane essay-uri de formă dramatică fermecînd pe atîta lume. N-am ascultat eu, care era să fac o teză cu subiectul și din literatura franceză a evului mediu, o lecție la Gaston Paris, care era să-mi șteargă în schimb pagini întregi din această teză cu mențiunea nu prea măgulitoare: „c’est insense…” Tot ce era dincolo de „școala mea” părea că nu mă interesează: n-am auzit o conferință, n-am asistat la o solemnitate a inteligenței franceze, n-am căutat cu ochii curioși și plini de admirație la aceia cari în deosebite domenii o reprezintau; în lupta continuă a ideilor tinereța mea n-a luat parte pentru unul sau pentru altul, n-am pus mîna decît pe revistele unei specialități pe care, astfel, o strîmtam eu singur. Tot așa nu urmăream nimic din viața politică franceză supt oblăduirea chiposului Sadi Carnot, menit unui tragic sfîrșit, pe care caricaturile și criticile vîndute pe stradă îl reprezintau așa de lemnos încît rămîneau într-însul dinții leilor trimeși de negusul Abisiniei, și a autoritarului Constans, prezintat de Rochefort ca un asasin recidivist, iritîNd pînă într-atît pe omul sigur și cumpătat, încît conflictul a produs în plină Cameră o răsunătoare palmă, urmată de dorita demisie ministerială. Cortegiul fostului Împărat al Braziliei, bunul bătrîn dom Pedro, a trecut prin Piața Concordiei, fără să mă fi deranjat o clipă de la ocupații, așa de onest și așa de îngust înțelese.

Și totuși era o vreme cutremurată de multe furtuni: un Ravachol, un Vaillant puneau bombe la poarta caselor burgheze, care se lăsau pe o coastă, și de Întîi Mai oamenii Primăriei acopereau cu nisip arterele principale ale Parisului ca să permită, contra încercărilor de revoltă muncitorească, șarjele splendizilor chiurasieri. Era apoi a doua zi după aventura, dusă pînă la margenea succesului, a frumosului general Boulanger cu ochii albaștri și barba blondă, și abia plecase în exilul spaniol lungul poet sarbăd al naționalismului agresiv, Déroulède. Republica, trecută prin nesiguranțele militărești ale lui Mac-Mahon și prin scandalurile cu decorațiile ale lui Grévy, nu era prea solid asigurată după douăzeci de ani, încă neîmpliniți, de existență. Ducele de Orleans se prezintase, contra legii care înlătura pe urmașii vechilor dinastii, ca să-și facă datoria militară de francez și, pentru mărețul dar făcut Academiei, ducele de Aumale, fiul lui Ludovic-Filip, era îngăduit să apară în mijlocul familiei pe balconul din fața parapetelor Senei.

Deși lipseau acum manifestațiile de la statuia Strassbourgului pierdut, deși respectul pentru știința germană era așa de mare încît un biet băiețandru cu numele, ridicul, de Hund, dar pronunțat: „un”, era considerat la școala noastră ca întruparea însăși a celei mai bine informate și mai metodice erudiții, gîndul trecutului, al gloriilor de odinioară, al hotarului întreg nu pierise. Alascieni erau pretutindeni, și se ceteau romanele lui Erckmann și Chatrian, paginile dureroase ale lui Edmond About și, în vremea cînd, după afacerea Schnaebélé, funcționarul alascian arestat de germani la graniță, caii cavaleriei au stat o noapte întreagă cu curelele pe dînșii, naționalismul francez al abatelui Wetterlé încălzea inimile. Alianța rusească se desemna ca o garanție a unei viitoare revanșe și întregiri și vizita escadrei Țarului, înapoiată de amiralul Gervais la Kronstadt, era salutată de cele mai entuziaste speranțe.

Legați de Tripla Alianță, eram stimați pentru valoarea militară ce ni se recunoștea, dar prezența noastră în tabăra adversarilor nu contribuia desigur să facă simpatici supt raportul politic pe supușii lui Carol de Hohenzollern: un obraznic coleg francez a și întrebat odată pe unul dintre noi „de ce nu ne lăsăm anexați de Rusia”. Ne aștepta în curînd procesul intentat de antreprenorul nemulțămit, Hallier, și un tribunal internațional va fi chemat să judece, după pledoarii care nu erau făcute în limba țerii. Din partea noastră, trebuie să spun că eram impresionați, mai ales înainte de a o vedea, de a trăi în mijlocul ei, de impunătoarea Germanie, căreia Wilhelm al II-lea, tînăr, limbut, plin de talent, măgulitor și gata de toate sfidările, îi dădea parcă un nou avînt, pe cînd în Franța republicană nu vedeam decît neînțelegeri, conspirații și spirit de anarhie. Unul din profesorii noștri, totuși un excelent republican și un om de stînga, ne spunea la curs că poate cea mai bună soluție la 1848 ar fi fost acceptarea regenței ducesei Elena de Orleans, ceea ce ar fi scutit de catastrofa, încă așa de dureros simțită, a imperiului al doilea. Pentru a înțelege în adevăr Franța ar fi trebuit acel simț intim care leagă om de om la două popoare care nu numai au asămănări, dar urmăresc aceeași țintă și împărtășesc astfel aceleași bucurii și aceleași deziluzii.

Deci, ceea ce părea că este și sfatul statornic de la București, numai Școala, Școala fără relații în afară. În zădar, Hasdeu îmi dăduse un bilet pentru slavistul Louis Leger, pe care-l cunoștea, cred, mai mult din scrieri decît prin relații personale. M-a primit învățatul încă voinic cu acea înfățișare ironică și cu acea blagă în vorbire pe care străinul o înțelege așa de greu și în care crede că recunoaște o intenționată și crudă luare în rîs; numai tîrziu de tot, după război, am putut prețui sentimentele adevărate ale aceluia care-și trăia în retragere ultimii ani. Mi-a mărturisit la acea primă vizită că Hasdeu îi e foarte simpatic, dar că nu apreciază metoda de lucru, pe care și eu o judecam așa de fastuos romantică, a învățatului român, și m-a poftit să mai vin în zilele și la ceasurile, irevocabil fixate, cum e obiceiul, invariabil, la acești oameni așa de muncitori, cînd se aduna ceva lume la dînsul, mai ales, firește, dintre clienții lui slavi. O dată – și n-am prea profitat de invitația aruncată în treacăt la care se adăugea și îndemnul de a merge la”Otelul Societăților Savante”, unde am auzit întîia formă, cu cochete și nepotrivite triluri la sfîrșit, a Marsiliezei —, o dată, zic, am dat acolo peste o traducătoare din rusește, rusoaică ea însăși, femeie între două vrîste, a cării întrebare: ce impresie mi-a făcut, era de natură să mă neliniștească. Principiile mele, ca și vrîsta și aspectul ei, m-au pus la adăpost de orice primejdie, mai ales că în aceste grele luni de inițiare școala avea așa de mari pretenții față de totala mea dezorientare.

Am cercetat la început mai mulți profesori, dar am rămas pe urmă numai la patru-cinci, iar, ceva mai tîrziu, trebuie s-o spun, cu singur subiectul tezei mele, care mi-a cerut doi ani de muncă și mi-a lăsat o prețioasă disciplină pentru toată viața. Totuși, pînă tîrziu, ideea unui doctorat la Sorbona, dacă mi-ar fi primită licența – și erau dispuși să ție samă numai de bacalaureat —, m-a urmărit. Alesesem chiar și subiectul: poezia latină în Italia modernă a lui Sannazar și Vida, însă m-am oprit la observația, spusă cu o francheță pe care m-am învățat greu s-o primesc, în toată sinceritatea și utilitatea, dar și în brutalitatea ei, ca de judecători pentru cari în asemenea cazuri nimic n-are a face decît chestiunea însăși, că o licență franceză se capătă printr-un „dresaj” pe care eu nul am și că risc astfel, deși mai „savant” decît cei de lîngă mine, să nu reușesc. Iar asemenea proiecte la oameni cari lucrează încet, aproape fricos, amenințau să-mi compromită reputația. Însuși Gabriel Monod, care domina secția noastră la Hautes Études, a scris protectorului meu Xenopol că „improvizez în erudiție” și, mai tîrziu, cînd îl rugam să-mi caute editor pentru un Carol al XII-lea la Bender pe care nu l-am scris niciodată, el îmi cerea prezintarea prealabilă a manuscriptului și, înștiințat de suflete bune de la noi, mustra în toată forma pe tînărul profesor de Universitate că, îmbrățișînd prea mult, uită de tradițiile școlii.

La început deci am mers și la un Roy, la un Thevenin. De cel dintîi, gras, roșu, vesel, încrezător – și luat în rîs de ascultătorii lui —, m-a îndepărtat pînă chiar această „bucurie”, care nu avea înfățișarea abstrasei științi ale cării mistere eram chemat să le pătrund. Tot așa nervozitatea acelui conferențiar de instituții care era Thevenin, pe care l-am mai revăzut o dată, după un sfert de veac, biruind încă nervii săi zdrobiți, care-l făceau așa de greu de ascultat.

Un mare folos aș fi putut trage de la vioiul Giry, care preda diplomatica. Nu știu ce m-a făcut să părăsesc un curs așa de necesar, rămînînd să învăț eu singur ceea ce acest excelent profesor, prea curînd dispărut, care e autor al unui manual ce cu greu va putea fi înlocuit, îmi ținea gata la îndemînă.

Rămîneau deci abatele Duchesne, Monod și d. Charles Bémont.

Duchesne, editorul vechilor biografii ale Papilor, Liber Pontificalis, și prezintatorul Romei subterane, cu mormintele martirilor, în pregătirea admirabilei Istorii a Bisericii, scrisă după cele mai bune tradiții de formă ale științii franceze, era Voltaire în carne și oase, dar și în spirit. Aceeași fină formă a craniului, aceeași viță de păr răsucită pe luciul pleșuviei totale, aceiași ochi proeminenți, cu aceeași tinerește ștrengară strălucire într-înșii, aceeași gură larg tăiată și răsfrîntă asupra dinților absenți. Și aceeași eternă îndoială, exprimată în nuanțe de o subtilitate infinită cu privire la lucruri pe care le lovea, fățiș și pieziș, cu atît mai mult, cu cît erau mai în general primite. Cîte oase de mucenici au fost răscolite de mîna aceea supțire fără a tremura înaintea sacrilegiului care, o dată săvîrșit științific, era întovărășit de nelipsitul zîmbet al feței întregi: încă unul căzuse jertfă unei neiertătoare analize! Unde se închina lumea, nu era totdeauna sfîntul. Voi ști mai tîrziu numai ce dușmănii stîrnise la Roma acel fel de a fi, cîte lupte a trebuit să poarte abatele pînă a ajuns – biruit întîi de Jonnart, diplomatul care expulzase pe Constantin al Greciei, ceea ce l-a făcut pe abate să cutreiere librăriile Parisului căuțînd operele învingătorului, – membru al Institutului, director al Școlii din Roma, unde adesea a speriat pe Monsignorii tipicari și, ultima dată cînd l-am văzut, îngrășat și puțin obosit, în 1920 […], mărturisindu-mi spaima lui înaintea valului de erudiți pe care fabricația noastră-l aruncă asupra unei societăți cu o direcție așa de deosebită. Dar, pentru moment, mergînd să-i prezint o teză, pe care o credeam destul de bine făcută, cu privire la o alegere de vechi Papă medieval, și făcînd să i se ducă de servitoare carta de vizită a importantei mele persoane, el m-a privit cu aceeași luminoasă ironie pe față, recomandîndu-mi să păstrez cartonul meu pentru altă ocazie.

Foarte distinsă figură de sever calvin, dintr-o veche familie de pastori din părțile Genevei, cu barba mică în două părți, fața încă tinerește roză, cu ochii foarte uzați supt nedespărțiții ochelari, Monod vorbea încet, cu un aer de tristeță, prezintînd, cu scrupulozitatea profesorilor săi germani, la cari se gîndea cu o jenată recunoștință sanitarul din 1870—1871, – cînd a scris adînc simțita cărticică Français et Allemands —, despre instituțiile france care erau de mulți ani de zile singura lui ocupație științifică. Ascultînd o expunere evident prea specială, în prea mici amănunte, fără nici o silință, pe care ar fi socotit-o scăzătoare, de a introduce în ea formă și viață, nu știam la acest profesor, atît de respectat, ce alese și duioase intimități ascunde aparența glacială și mohorîtă. Soț al fiicei lui Herzen, cugetătorul revoluționar al Rusiei, trăind în căsuța-i de la Versailles, Rue du Parc de Clagny, într-o tovărășie sufletească din cele mai distinse, și cu prezența unei rude mistice a soției sale, crescînd cu cea mai mare și mai discretă iubire o fiică, pe care am revăzut-o apoi la Roma, la Școala franceză, pe vremea iubitului abate Duchesne, pe lîngă care, eretic de figură și de vorbă, colegul calvin părea un aspru Jansenist catolic, și care e azi dna Rist, și pe acel fiu, Bernard, în care pusese atîtea speranțe și pe care l-au luat, în ce chinuri! ostenelile anume impuse de superiori fără inimă tînărului soldat, Monod ascundea de lume cu cea mai mare grijă această viață intimă a lui, așa de scumpă și așa de rară. O dată am mers la el ca să restitui o carte, și vizita n-a durat zece minute. Acolo am putut simți tot ce coboară în suflet religia unei așa de covîrșitoare autorități, trecută prin atîtea persecuții.

Tînărul alsacian protestant care prezintă izvoarele istoriei Angliei într-un curs, care păcat că n-a fost publicat, de cea mai mare preciziune și cu o formă plăcută, d. Bémont, avea față de noi o atitudine mult mai deschisă. Autor al unei teze frumoase despre Simon de Montfort, ajutătorul lui Monod la vestita Revue Historique se lăsa atras, din nesfîrșită lui bunătate, și la convorbiri în afară de materia predată. Bunele sfaturi se găseau totdeauna din belșug la acela care ne-a cercetat apoi în țară, ne-a urmărit cu atenție și, în timpul războiului, ne-a arătat una din acele simpatii profund înțelegătoare care mîngîie de suferinți și dau încredere în neapăratul succes al cauzei celei drepte. Și pînă astăzi, la capătul atîtor dovezi de prețuire pe care unele critici firești nu le pot slăbi, e o mare bucurie pentru mine de cîte ori ochii, încă așa de vii, plini de o neastîmpărată inteligență, ai octogenarului membru al Institutului, care a părăsit cu eleganță conducerea revistei, dar îi dă necontenit o prețioasă colaborație, se opresc asupra aceluia pe care l-a îndreptat la începuturile unei cariere care și ea s-a prelungit, spre desperarea urmașilor nerăbdători, așa de mult.

Îndemnul cel mai activ mi-a venit însă de la cineva care aparținea Sorbonei, între noi nu chiar atît de respectatei Sorbone, îmbulzită de studenți cari-și aveau în vedere examenele, unde am auzit o singură dată pe Lavisse, istoricul Prusiei lui Frederic, alcătuitorul, cu bizantinistul și cercetătorul Rusiei, Rambaud, al celei mai recente Istorii generale franceze și, obișnuit cu alte direcții, n-am revenit la lecțiile făcute literar de frumosul bătrîn cu ochii albaștri și ascuțita barbă căruntă.

Aici era însă, întrecînd pe toți prin cea mai absolută și mai rece rezervă, pînă într-atîta încît ni se părea că voit nu ne recunoaște pe stradă, un profesor care, înainte de toate, deși declarînd că nu-și recunoaște nici o aptitudine didactică, nici un talent de a comunica știința sa – și s-a retras peste puțin din învățămînt, pentru a trece la conducerea, pe mulți ani de zile, a Arhivelor Statului, – căuta să-și formeze elevii și altfel decît prin lucrările scrise de la Hautes Études, și să-i introducă în publicitate. Blond, cu ochii mici supt ochelari, cu un ascuțiș de barbă aproape tăios, puțin cîrn, cu un profil între Eschile și Paul Verlaine – poetul suferinților și capriciilor boeme sămănînd astfel cu cel mai impecabil și observat dintre erudiți – Charles V. Langlois, vorbea încet, cadențat, sacadat, afecționînd unele comparații ca aceea a „vinului nou în foaie vechi”. Acei mărunți ochi de miop și de observator m-au deosebit de la început dintre colegii francezi, printre cari îmi aduc aminte numai de măruntul, brunul și prietenosul Lucien Foubert, pe care nu l-am găsit mai tîrziu – iar de la Hautes Études îmi rămîne numai actualul director al imprimatelor la Biblioteca Națională, d. de la Roncière, fiul amiralului, și el însuși istoric al Marinei, pe a cărui mare învățătură, liniștită și distrată, o încunjura respectul tuturor camarazilor, veniți de la Școala Normală și de la Ecole des Chartes.”D-ta ai mai cetit vechi documente?”, mă întrebă profesorul de paleografie, care a descoperit îndată că știu latinește, grecește și chiar nemțește. I-am mărturisit că nu. Și, imediat, nu pentru o lucrare în scris, oare se prezintă, se analizează înaintea colegilor, se laudă ori se critică, și se restituie, dar pentru un articol în Revue Historique – uriașă onoare! – mi-a dat să cercetez la Biblioteca Arsenalului, unde era subbibliotecar vecinul nostru de bancă de la Hautes Études, Franz Funck-Brentano – un bun tovarăș pe care nu l-am mai revăzut deși acum vreo treizeci de ani a fost la București pentru o conferință, dar fără a mă cerceta —, manuscrisul, de mult neglijat, dar care mi s-a vădit imediat atît de interesant, al scrisorilor lui Philippe de Mézières, cancelar al insulei Cipru și predicator neobosit de cruciată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Cu ce sete m-am pus la lucru și de ce mîndrie am fost cuprins, deși continuam colaborarea mea la mai multe reviste românești, cînd pe dosul coperții de la Revue Historique s-a anunțat apropiata apariție a unui studiu de”Pierre Jorga!””Pierre Jorga” n-a luat acest studiu de inițiare ca un exercițiu de formă, în vederea unei înaintări școlare, ci s-a pasionat ca de un om pe care l-ar fi cunoscut, cu care ar fi trăit împreună, ale cărui dureroase aspirații către ideal le-ar fi împărtășit, pe care l-ar fi servit în lungile lui călătorii și la căpătâiul căruia ar fi vegheat în chilia de la mănăstirea Celestinilor din Paris, unde și-a închis suprema deziluzie și dorința de izbăvire prin moarte. De acum înainte, luni de zile, dintr-un an în altul, afară de vacanțele pe care, pentru altfel de viață și alte îndeletniciri, eram grăbit să le petrec în țară, am trăit cu acela din a căruia cugetare și activitate am făcut întinsa teză care mi-a cucerit diploma de la Hautes Études.

De acum înainte, viața dimprejur, chiar și lecțiile celor doi-trei profesori la cari urmam și mai departe, mă reținea mult mai puțin, foarte puțin chiar. Timpul mi-l voi împărți după necesitățile înseși ale acestei ocupații absorbante de care, cum e bine în orice faptă omenească și cum n-o pot recomanda îndeajuns tinerilor de azi, eram legat cu toată inima.

După cetirea ziarelor care-mi veneau de acasă și care erau respectuos suite sus nobilului român”Monsieur du Chorka”, luam în cercetare cheiurile, unde era comoara cărților, pentru a căror cumpărare îmi rezervasem importanta sumă zilnică de douăzeci de centime, păstrîndu-mi însă dreptul de a mă împrumuta, în cazuri excepționale, din bugetul zilei următoare, cu sume care puteau să se ridice pînă la unul, doi sau chiar cinci franci, cea mai înaltă jertfă pe care puteau s-o pretindă operele de bibliofil în cea mai frumoasă legătură sau publicațiile rare. Asigur că nu se pot găsi ușor pe lume plăceri ca aceea pe care o simțeam cînd, între nouă și unsprezece ceasuri de dimineață, în aerul așa de viu totdeauna, uneori chiar periculos de viu, pe malurile pietruite ale Senei, cărîndu-și vasele normande încărcate cu marfă și purtînd pe covertă toată familia „căpitanului”, plus cînii, pisicile și bucătăria lui, luam pe rînd o lădiță după alta, la vînzători, masculini și foarte adeseori feminini, pe cari-i cunoșteam temeinic, căci de la această străbatere psihologică atîrnă și prețurile ce se pot dezbate: de la polonul cu note de muzică, purtîndu-și ciudata coadă sură împletită pe spate, pînă la cea din urmă din grasele cumetre cu bonetă neagră, pe a căror față stacojie erau însemnate toate vînturile de pe apă, iar nasul, de un roșu mult mai pronunțat trimetea și la frecvente și abundente libații la multele cîrciume din față. Prada seducătoare o duceam cu voluptate acasă, și ea merita toată această vădire de bucurie, căci de cele mai multe ori era în adevăr de valoare. Se puteau achiziționa pe atunci, în ciuda sfaturilor date de librarii de la spate, pentru prețuri foarte mici, cărți din cele mai folositoare și mai pline de atracție. În special cele în limbi străine, cu cărțile germane, neapărat, în frunte, nu se bucurau de nici o trecere și se îmbiau pe nimic, – de unde pentru mine și avantajul de a mă adînci în cunoașterea acestor limbi pentru a trage tot folosul din cumpărăturile mele, care se ridicau din ce în ce mai mult, cu sutele, cu miile, ca o movilă, într-un colț al odăii de culcare, după ce fuseseră foiletate voluptos în seara liberă de muncă și scutită de grijă a cui nu duce nici o răspundere și nu poartă nici o luptă.

Astfel, tot ciocănind în cutare Istorie a dispariției păgînismului, limba germană mi-a intrat în minte altfel decît prin lecțiile de la Botoșani și de la Iași, pînă la Universitate. Iar, cum frumoase cărți engleze îmi căzuseră în mînă, pe dînsele, începînd cu Poemele lui Shakespeare, legate în marochin roșu, pe care le păstrez, m-am îndărătnicit să le dau de rostul cuprinsului. Întîi am încercat în tovărășie cu Evolceanu, care s-a dezgustat de această dificilă gîcire a unui text poetic așa de plin de aluzie și așa de împovărat de apucăturile sufletești ale unui timp mult deosebit de al nostru. Am continuat singur, fără a recurge la dicționar. Trudindu-mă astfel dimineața în pat, pînă a nu sări în odaia rece a doamnelor Lagier, cu fiecare pagină din îndrăznețul roman de profeție al lui Bulwer Lytton, Ultimul dintre baroni, m-am trezit știind englezește fără să am în materie de pronunțare decît noțiuni mai degrabă vagi. Încercasem spaniola la Iași și o ceteam curent; aici am deprins, pe volumașele de la Garnier, din O Parnaso Lusitano, limba portugheză; pe cea daneză mi-am însușit-o din nu știu ce memorii de pe vremea lui Oehlenschläger: am deprins suedezește, pe vremea cînd ceteam în traducerea edițiilor Nilsson seninele, dar și energicele Synnove Solbakken și Arne ale lui Bjornstjerne Bjornson, după însuși textul episcopului Tegner, în celebra lui epopee scandinavă, de clare și aspre trăsături, dar și cu o sentimentalitate care nu e a Eddelor nordice, Saga lui Fritjof; în olandeză m-au introdus foarte ușor romanele, frumos tipărite, ilustrate și legate în pînză albastră cu aur ale sfătosului Van Lennep, mai mult decît poezia, mai grea, a începuturilor secolului al XIX-lea de la Helmers la Bilderdijk. Singurele limbi slave și turanice îmi rămîneau cu totul necunoscute, și pentru marea lor greutate mi-ar fi trebuit altfel de răgazuri.

După dejunul de amiazi, servit de corsicana tragică, purtînd însă numele soțului ei francez, fidela Marie Rialand, care, mai-mai, lăsîndu-și zburdalnicele fete la Paris, ar fi venit și în țară, luam omnibuzul, totdeauna pe imperiala de sus, plină de priveliști, la care se adăugeau cele, de alt gen, la însuși suișul scării în vîrticuș, pentru Biblioteca Națională. Lucram de zor în larga-i sală de lectură servită de bibliotecari dintre cari cîte unul – îl văd și acuma sclipind din ochelari, mișcînd din țuluc și gata să mă înțepe cu barbișonul sur – era în stare să mă pîndească oare întregi pînă voi pune la alt loc o carte din rafturi ca să-mi aud osînda păcatului după strigătul servitorului, încîntat că și el colaborează la actul de vindictă:”Monsieur, on vous appelle au bureau” și apoi, de deasupra țepoasei bărbuțe:”Monsieur, vous devez être Anglais”, ceea ce nu era un compliment. Altfel de sală de lucru decît a culoarelor și depozitelor înguste, obscure, pavate cu cărămizi seculare, de la școala noastră; o sală plină de sute de oameni, fiecare cu ticul său, lîngă aceia cari, mai ales după amiazi, dorm liniștiți, fără o tresărire; și pocniri de pupitre, scăpări de cărți, sîsîituri stăruitoare ale nervoșilor, totul punctat de pașii de sentinelă ai supraveghetorului căutîndu-și o victimă, pînă ce, la un ceas după sunarea clopotului care anunța că nu mai poți cere cărți, glasul invitînd la plecare al funcționarului cu buletinele se aude poruncitor:”Messieurs, on va bientôt fermer”;”Messieurs, on ferme”;”On ferme”. Fără a mai pomeni ce așteaptă, cu o octavă mai sus, în sanctuarul, din rîndul ai doilea, al manuscriptelor, unde să nu uiți numărul celui la care lucrezi, căci altfel îl poți privi, inaccesibil, cît vrei, afară numai dacă nu cutezi a-ți lua libertăți, totuși aspru blamate, la care un drept foarte contestat ți-l dă multul păr alb din cap și din barbă.

Acolo, zi de zi, în măsura în care se umpleau fișele mărunte, scrise cu cerneală albastră, se deslușea figura cavalerului picard căruia-i închinasem doi ani din tinereța mea. Îl vedeam plecînd de acasă, sărăcuț și fără protecție, după aventuri, mergînd în depărtatul regat de Neapole la tânărul rege, curînd jertfit, Andrei, apoi amestecat în nesfîrșitele episoade ale războiului de o sută de ani, descoperind în sfîrșit misiunea sa supt steagurile „bunului viteaz”, regele Petru al Ciprului, bucurîndu-se la luarea Sataliei, spumegînd de mînie cînd se părăsește Alexandria Egiptului, cea mai frumoasă cucerire, tîrîndu-și apoi îndoielile la încercări de piraterie pe coasta Siriei, pentru ca, îmbătrînit, să se retragă, ca să scrie amintiri și îndemnuri, în Franța nașterii lui. În mijlocul celui de-al doilea an de Paris, cartea era gata, și cu analizele literare care i s-au suprimat pentru a nu împovăra și mai mult bugetul școlii, și așteptam sentința, temută, a comisarilor responsabili.

Și ce dulce era, după atîta muncă, să iau „batoul” pe Sena, să ascult distrat strigarea stațiilor pînă la”Pont de Sully, la Bastille!”, să pornesc pe cheiurile acum pustii, pe lîngă fete pentru mateloți, care-mi strecurau la ureche”Joli gargon”, și să mă înfund în strada vechiului Cardinal Lemoine, unde aștepta în apartamentul mobilat din banii mei masa de sară și plăcerea inegalabilă a răsfoirii cărților pescuite abia în cursul dimineții.

Pentru teza mea trebuisem să fac și un drum în Italia, cu bieții trei sute de lei smulși de la Ministerul de Instrucție, acum încredințat unui tînăr avocat, cu care era să am multe legături și de multe feluri, Take Ionescu, și care ni se părea nouă că s-a cam grăbit. Am debarcat într-o Romă alta decît a otelurilor de atunci doi ani, într-o cămăruță de adăpost mai ieften, unde am redactat, nu fără emoție, petiția către însuși Papa, ca să fiu admis a lucra în arhive. Eram recomandat de profesorii mei Școlii franceze din Roma, și astfel m-am prezintat directorului ei, Geffroy, autorul Istoriei Suediei, pe care-l văd încă în umbră, cu părul alb în jurul frunții. Am fost dat în sama unui blond coleg francez, care era acolo cu familia, nevasta săltîndu-i un prunc pe brațe, și care mi-a vorbit de morga cu care Bourget străbătea muzeele, rostind aprecieri convenționale, de această Romă a monsignorilor, în fața cărora, spunea el, „e un straniu amestec de fineță și de prostie”. Cu el am străbătut străzile populare și m-am oprit înaintea costumului din Campagna cu tabliete așa de asemenea cu catrințele noastre și cu alba cămeșă plisată ieșind din cochetul corset de catifea. Apoi, după ce așteptam îndelung, într-un îngust culoar – dincolo de care Sfîntul Părinte, prizonier din voia sa, însuși Leon al XIII-lea, se primbla în grădinile sale, invizibil, să treacă oara „precisă” a introducerii în cămăruțele cu registre, intram cu sfială și-mi luam locul la mesuța unde mă primea cu un zîmbet cîte un amabil iezuit cu barba lungă ca a preoților noștri. Încet-încet servitorul comod aducea volumul cu corespondența papilor din secolul al XIV-lea, și vecinii francezi îmi strecurau taina cum se pot dezmorți picioarele în arhivele Vaticanului: lira regelui Umberto, jouer de la lyre. Cînd și cînd, un clopoțel suna, și toată lumea se ridica în picioare: era un cardinal care trecea. Și, de cumplita grabă cu care mă strîngeau atîta material și atît de puțini bani, de mîncam cu o liră – iar lira! – la un mic restaurant supt colonada Sf. Petru, unde în rest mi se strecura și cîte o lepta fără curs a regelui grecesc Othon, mă trezeam noaptea, urmării de vedenii, strigînd de-mi speriam vecinii.

Un drum în Anglia, cu Gheorghe Kernbach și soția lui, fricoși și nemulțămiți călători, m-a dus la Londra, cu străzile rătăcitoare, cu cărțile engleze frumos legate și frumos mirositoare – atunci am primit în suflet pe Carlyle, și m-am simțit altul după cetirea Revoluției franceze, a lui Frederic al II-lea, a lui Cromwell, cu nesaț sorbite la Paris. Stăteam într-o casă cu trei surori, dintre care două își aveau bărbații în larga lume și unde-și avea sălașul tot felul de lume: un tînăr italian, un grec cu favorite înfoiate… După vederea Londrei, Avenue de l’Opera îmi părea o alee de provincie. La Oxford am lucrat, fără a privi împrejur, asupra scrisorii lui Philippe de Mézières către regele englez Richard al II-lea. Neuitată inițiare literară, care mi-a turnat în suflet o binefăcătoare concepție religioasă, idealistă, activă, care mă susține și pînă astăzi, în ciuda lucrurilor și a oamenilor.

În sfîrșit, la capătul anului 1891, cu acea lipsă de sentiment în materie de învățămînt pe care o păstrasem de la studiile mele ieșene, unde, dacă izbuteam fără voie a-mi crea simpatii, nu era pentru mine ca om, ci pentru bunul școlar și pentru tînărul capabil de a avea și de a manifesta cu francheță și curaj, idei proprii, am plecat din Paris fără o mărturisire de recunoștință față de profesorii mei, cărora le datoram atîta, și cari, la plecare, mi-ar fi spus și ei ceva – dar, iarăși poate să fi fost în această condamnabilă indiferență și foarte mult dintr-o sfială pe care și atitudinile profesorale mi-o întăriseră —, și am plecat la Berlin. Programul cel mare al șederii mele în străinătate mi-o impunea, și cîte unul din studenții de la Paris mă și precedase în această Germanie, de un așa de mare prestigiu, care era și aliata noastră.

M-am trezit deci într-o zi de iarnă în glacialitatea unui Berlin alb de zăpadă și străbătut de niște curente de aer așa de reci încît, strecurîndu-mi-se prin mîneci, înghețau brațul pînă la cot: o mare schimbare și o reală suferință după iernile pariziene în care ninge și îngheață așa de rar, aerul totdeauna umed păstrîndu-se necontenit suportabil. Tot așa de frigid îmi părea totul: casele fără trecut, ridicîndu-și blocurile care nu primiseră patina de fum și de istorie a celor din Paris, largile străzi drepte prin care șuiera vîntul din stepele polono-rusești, piețile vaste, bisericile calvine și protestante făcute pentru un raționalism religios supt zero, fără dangătul de clopot care uneori la Paris, peste tot vuietul infernal, din care lipsea atunci acela al automobilelor, cu birjarii bețivi și hărțăgoși, „faisant trotter cocotte”, îmi amintea dangătul neobosit din turnul bisericii Sfîntului Ioan de la Botoșanii rămași în fund, tocmai în fund, și pentru toată viața. Supt zero erau privirile oamenilor cari, cu toate tulburările anarhiste, recente, care sfărîmaseră cîteva geamuri pe chiar Unter den Linden, în apropierea palatului-cetate al împăratului legiunilor biruitoare, dădeau impresia că sînt comandați, că se găsesc totdeauna supt ordin și gata de o temută inspecție. Pe cînd uniforma franceză, nesimpatizată de muncitori, se ținea ascunsă, aici „haina împăratului se expunea pretutindeni și era bine să-i faci loc pe trotuar, chiar cînd apărea un simplu sublocotenent. Ochii îmi păreau că aruncă sclipiri de oțel și talia se ținea țeapăn dreaptă ca și cum și acolo ar fi contribuit teribilul crivăț care îngheață. Grupuri militare cu coiful pe cap străbăteau aleile capitalei prusiene în ciudatul sunet de pastorală al flautelor, în zornăitul de farsă populară al clopoțeilor prinși de un adevărat tui turcesc cu coada de cal spînzurînd în vîrf: lumea n-avea destui ochi pentru această întrupare a mîndriei naționale. Cîndva am zărit și pe stăpînul tuturor energiilor și tuturor splendidelor manechine: marele poet romantic cu acvila lui Lohengrin pe casca de argint avea însă, în trăsura-i care luneca răpede din și spre Schlossul strămoșilor, o privire mai curînd vagă, dusă după visuri pe care și în domeniul social, la începutul domniei sale ambițioase, încercase a le realiza, și nu era nimic imperial nici la împărăteasa grasă și palidă, cu ochii foarte mărunți, nici la grupul de copii în mondire fredericiane, cu micuța princesă zglobie la capăt, care se expunea la toate fereștile.

Supt drill și exerzieren, care contrastau așa de puternic cu oarecare lăsare în voie a șepculițelor roșii franceze, era însă, în ciuda constrîngerii școlare, și altceva: o burghezie nu atît de deosebită față de cea franceză și un intelectualism familiar în legăturile sale de școală și de societate și chiar rebel față de formidabilul Stat care se clădise în fața lui și contra lui, dar nu și peste dînsul, strivindu-i mîndria și aspirațiile.

Luni de zile petrecute în Germania de Nord și apoi în cea de Sud, cu două ierni aspre pe acel pămînt cu care n-am întîrziat să mă deprind, mi-au putut învedera îndeajuns aceasta.

Întîi în Berlin chiar, la gazda mea însăși.

Mi se recomandase, de Evolceanu – care era mai de mult acolo, despărțindu-se de Parisul unde nu mai avea, după moartea lui Riemann, pe profesorul său și căruia soliditatea Berlinului, cu marmura și porfirul adevărat al galeriilor de artă, îi impunea așa de mult —, pensiunea unde se adăpostea el, în pașnica Dorotheenstrasse, totuși la numai cîțiva pași de Universitate ca și de Schloss cu tainița vulturilor. Mare casă de raport, servind mai multe familii și jos, cu cheile în mînă, un rebarbativ portar-temnicer vorbind cu secul și durul accent berlinez. Frau Dollen, bătrînă văduvă izraelită, mare admiratoare a lui Bleichroder și care, la moartea bogatului bancher, întreba, îngrijorată, spre desperarea nervosului latinist român, dacă „și împăratul a fost la îngropare”, sentimentală și banală persoană care ne soma să declarăm: „oare nu găsim că leul are ceva maiestuos” și deplîngea pe contemporana sa, împărăteasa Augusta pentru că arhaicul Wilhelm I întrebuința rareori scara care le reunea apartamentele intime, prezida cu demnitate un adevărat sobor internațional de persoane, masculine și feminine, pe care, pentru motive deosebite, le adunase Berlinul. Erau acolo, pe lîngă Evolceanu și Teohari Antonescu, un reprezintant autentic al victoriei de la 1870— 1871, care cunoscuse la școală pe Karl-Eitel-Zephyrin, care trebuia să devie regele României și căruia, pentru o oarecare profetică vanitate, i se zicea Karl der Eitle; maiorul în pensie, a. D. von Plessen, cu părul aranjat ca la frizer și mustața roșie trasă în diagonală, proprietar deplin al unei dulci americane, cu două fete așezate la celalt capăt al apartamentului ca să n-aibă a face cu o ușă care se deschidea între cele două odăi, a maiorului și a mamei lor; femeie măritată aceasta, cu un bărbat fabricant, capitalist și furnizor de venituri, al cărui faliment a rupt, eu fiind încă acolo, orice legătură cu soția pribeagă. Americane, alte americane, dintre care una făcea singură călătoria de nuntă, soțul iubit avînd prea multe ocupații pentru moment; apoi două blonde, albe, grăsuțe misses, care, curtenite de flegma septentrională și filologică a lui Evolceanu, tot așa de econom în purtări ca și în mijloace, îi propuneau, spre revolta colegului meu, să plece cu ele, imediat, neprevăzut, la patru ceasuri după-amiazi, în altă direcție – infidele amice care mă întrebau, pe alături, pe mine, nu fără șiretenie, ce înseamnă în Byron grecescul”Zoi mu, sàs agapò” („Viața mea, te iubesc”). O alta, zeiță mîndră și strălucitoare a republicii federative cu cîteva stele pe steag, care, urmărită de aproape, și pentru speranțe de zestre, căci veșmîntul ei de regină în ziua încoronării putea trezi cele mai mari speranțe, de un”Leutnant” în concediu pentru reumatisme cu origini dubioase, îl punea să se îmbrace în uniforma de erou mitologic a chiurasierilor, pe care ordonanța o adusese anume din garnizoana lui, ca să-i rîdă, suveran de obraznică, în față și să-l planteze acolo. Atîtea americane, toate frumoase și deprinse a fi continuu adorate, pe lîngă care, ignorîndu-le total, ca unul ciare știa cîtă primejdie este să faci curte unei conaționale, gata de o căsătorie cu toate dezastruoasele ei consecinți financiare, un singur american, ofițer de marină, pe care noi, românii, o adevărată bandă, cu firea mucalită a nației noastre, îl persecutam întrebîndu-l într-una dacă dynamite se pronunță dainamait, ceea ce a isprăvit prin a-l turba. Același sistem al nostru ca și cînd am refuzat, în urma unei tainice înțelegeri de conspiratori, să rîdem la Witz-urile lui von Plessen, care a isprăvit prin a striga Kamerad și a propune pacea, pentru că zîmbea din aripa roșie a mustății eroice cînd vorbeam nemțește și ne spunea pedant că ocupația noastră sedentară „apasă părțile cele mai nobile ale corpului uman”.

Dar expoziția umană, ca într-o Weltstadt, cum devenise acum Berlinul, nu se oprea aici. Și alte rase, cele mai deosebite, erau reprezintate. Un grec rotund, oacheș și unsuros la față, care nu se dădea pe nimenea altul, dar păstra o prudentă tăcere de negustor serios, o norvegiană bătrînă ca Nornele care vrăjesc viața și-i taie firul cu foarfece de aramă, al cării asalt asupra etern aceleiași fripturi, încunjurată de cartofi permanenți și de morcovi fără moarte, avea ceva din gestul unui animal după zăbrele, și atît de interesantul japonez cu gesturile de panteră, Kanai, singurul care putea să smulgă economiile „babei Dollen”, care se emoționa profund, pînă la lacrimi, și-și deschidea punga bine înnodată, cînd „bietul” Kanai, „al cărui tată ajunsese ministru de război în Japonia”, avea nevoie de bani pentru un întors acasă care se prelungea fără termin. Și nu pot uita o cîntăreață maghiară convinsă că între nația ei și a noastră numai sîngele va hotărî, dar care mărturisea lui Evolceanu oarecare aplecare pentru melancolia ochilor mei de douăzeci de ani.

În ce privește Germania găzduitoare, ea era reprezintată de singura familie a stăpînei: fata matură care era sigură că o ia Evolceanu pentru că-i făcuse de ziua ei un cadou de cărți, și alta, roșie și masivă, care păzea cu ochi îngrijorați un bărbat chimist care, chinuit de insomnie, își petrecea nopțile goale rotindu-se în odaie ca o fiară.

Toate erau așa de bine rînduite în această Germanie wilhelmiană încît se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra numaidecît în legături cu oamenii, cu oamenii serioși și tăcuți, cari nu dădeau nimic de la dînșii, în străzile pline, dar lipsite de alt zgomot decît huruitul și pocnitul de copite al trăsurilor pe granit. Așa era și la Universitatea, clasic-solemnă, cu statuia de aramă a lui Frederic cel Mare în față,”Universitatea regală fredericowilhelmiană”, în ale cărei culoare nu se purtau studenții, strict distribuiți în timp și spațiu, manevrînd didactic la sunetul de clopot, neobișnuit în Franța, care-mi amintea mie de muzica analogă a bucovineanului „domnu’ Felix”, „pedelul” importat de bunul „dom’ Berlă”. Corecte, geometric perfecte, albe, curate, sălile de clasă, „auditoriile”, așteptau, cu studenți platnici, înscriși, prezintîndu-și pentru iscălitură foile tipărite prin care se documentau „semestrele”, ascultători tăcuți, impresionați în aparență, ai unui Lehrer, care de obicei își cetea cu glas egal, de o sonoritate profesională specială, un caiet. bine scris, bine cusut și bine păstrat, în margenile precis fixate ale unei oare, a cării trecere se sublinia de îndătinatele fîșiiri din picioare, cu efect irezistibil, ale ucenicilor.

Pe profesori, afară de unul singur și o singură dată, nu i-am cunoscut acasă, și nici la seminarii. Acea singură excepție m-a lecuit de dorința, sinceră, de a mai încerca. Era la istoria medie, și intrarea mea în odaia plină de tineri gata de război a fost semnalată prin căutături în care pentru fostul elev al unei școli franceze nu era desigur prietenie. Se analiza un text medieval și, cred, chiar din vremea cruciatelor, familiare mie, ba din secolul al XIV-lea care-mi era așa de cunoscut: proiectul de expediție sacră al lui Guillaume Adam. În mediul neobișnuit, o întrebare, ca la liceu, mi se adresă mie, și cum am slăbiciunea de a nu putea răspunde la somațiile prea imperioase, tăcerea mea m-a fixat vizibil în judecata acelei tinerimi studioase – „iată ce e școala franceză”, păreau să spuie douăzeci de ochi! —, pe care n-am căutat s-o mai revăd, mărgenindu-mă a-mi face la cursuri, mai mult sau mai puțin exact, „semestrele”.

Am fost o singură dată la bătrînul profesor ilustru Scheffer-Boichorst care, cu ochii aproape pierduți și cu atîta experiență în schimb, avea curajul, în fața celui mai numeros și mai admirativ public tineresc, să spuie, vorbind ușor, mai mult decît „franțuzește”, că asupra bătăliei, asupra marii victorii inițiale din Pădurea Teutoburgică, a cării bogată bibliografie o dădea, nu se știe de fapt mai nimic. N-am fost mai asiduu la Ludwig Geiger, elevul și continuatorul lui Burckhardt, istoricul vestit al Renașterii, care îngîna prelung, oprindu-se la sunetul clopotului și în mijlocul unui titlu de carte, o poveste despre Rabelais,”Ra-pe-lé”, pe care o culegea din foile lipite de nas. De fapt, ca să spun adevărat, din cei trei cari-mi trebuiau, am rătăcit de vreo două ori la prietenul Richard Sternfeld, evreu sărac, pasionat de muzică, mare prețuitor al Franței, pe care o punea alături cu Anglia în prelegerile sale, dar ținîndu-se ca scriitor de angevinii din Neapole, de cruntul Carol I și de sfîntul lui frate, Ludovic al IX-lea: el îmi primise și teza de doctorat, pe care nu era s-o trec însă la Berlin.

Atîta contact cu universitatea, și o vizită inițială, după ce un coleg german îmi scrisese, văzînd că mi-o dictează în zădar, Gesuch-ul, cererea de înscriere, redactată, în formele inviolabile, pe coala de hîrtie cuviincios îndoită în două, ca în cancelariile ostășești din secolul al XVIII-lea, la rectorul care era venerabilul, încercatul și în alte lupte decît ale științii, Virchow. Foarte albul, uscatul, slabul bătrîn cu barba rotundă și șuvița de păr pe frunte, m-a contemplat prin ochelari și mi-a atras atenția asupra faptului, atît de penibil pentru vechiul liberal, adversar permanent, tenace, amar, dar fără noroc, al zeului care stăpînise pînă ieri, Bismarck – acuma vedeam prin Tiergarten, parcul iubirilor oprite, unde, spunea dra Döllen, suspinînd, trec prin umbră atîtea părechi, Părchen, pe miniatura cancelarului, bietul general Caprivi, pe care studenții îl conjugau: caprio, caprire, caprivi, capritum – că de un timp, printr-o măsură atentatorie asupra drepturilor, vechi de atîtea secole, ale universității autonome, s-a desființat carcera ei și orice călcare de ordine în afară de zidurile înaltei școli e supusă legilor țerii și dată în sama organelor obișnuite ale poliției și dreptății. – Dar eu sînt, Excelență, deși încă așa de tînăr, Oberlehrer, profesor de liceu la cursul superior. – N-are a face; ești înștiințat.

Inutilă recomandație, căci pe lîngă altele, aveam destul de lucru.

Întîi cu teza care-mi putea mijloci doctoratul, impus de condițile înseși ale trimiterii mele în străinătate.

La Paris, cetind paginile, frumos caligrafiate, ale operelor lui de Mézières, Visul bătrînului pelerin, tratatele de propagandă a cruciatei, formasem planul de a scrie Istoria literaturii franceze în secolul al XIV- lea, ambițios proiect pe care, ca și pe acela al unei Istorii a cruciatelor mai tîrzii, neglijate de obicei, l-am urmărit multă vreme și, cum se întîmplă cu asemenea subiecte îndelung netezite și mîngîiate, nu l-am realizat niciodată. Dar, între altele, copiasem părți însemnate din romanul, asămănător, al lui Toma al III-lea, senior al marchizatului italian subalpin, pe atunci de influență exclusiv franceză, Saluzzo, Cavalerul rătăcitor. Mă atrăgeau mai mult portretele de prinți contemporani, bine trase, unele considerații morale, cîte una și politică, decît fabula în felul obișnuit în acea vreme, cînd Roman de la Rose, în a doua parte a lui, mai hotărît alegorică, dar plină de aluzii contemporane, stăpînea sufletele. Vrînd să înfățișez acest produs literar, care nu era lipsit de interes, întrebuințasem și călătoria, umila mea călătorie a doua, în Italia, ca să cercetez, din fugă, și manuscrisul de la Turin, care în curînd va cădea pradă flăcărilor, așa încît lucrarea mea de doctorat, scărmănată cu ură de un Gabotto și un Rostagno, apărători îndărătnici ai istoriei lor locale bine știute, contra intrusului francez, a ajuns să fie înlocuitoarea parțială a textului dispărut. Era vorba acum să reconstitui și biografia marchizului neastîmpărat și fără direcție, cavaler bătăuș, despre care se știau atîtea, dar fără să se poată ajunge altfel decît prin această unică încercare literară la un suflet omenesc interesant. Și astfel am cules răbdător ce informație măruntă se putea găsi, luînd ca bază acea istorie a senioriei lui Toma de medicul Muletti care m-a dăruit și cu o cronică iscodită de dînsul – și ce aspru am fost mustrat de unul dintre cei doi critici italieni pentru că n-am cunoscut dezvăluirea cuprinsă într-un articol pe care unul îl strecurase în… Buletinul oficial al Ministerului de Instrucție Publică, poate pentru că-l refuzase o revistă de chimie sau de telegrafie fără fir! Apucăturile mele literare îmi cereau neapărat să pun ceva carne pe oase, și astfel am creat un cadru cam larg pentru o așa de strimtă figură, cu note asupra culturii și obiceiurilor contemporane, ceea ce mi-a adus ca neuitată mîngîiere laudele lui Jarry, autorul unui fundamental studiu despre dominația franceză la Genova, în care observa – și nu uit nici aceea – că în cartea mea nu e nici una din acele „pointes acerbes qui deparent tant d’ouvrages de l’érudition moderne”.

Scrisesem în limba germană – vai, cu cîtă trudă, eu care abia o deprinsesem bine la scris și la vorbă cu ajutorul mesei din Dorotheenstrasse și, noaptea, trezit subit din somn, purtam prin minte cuvinte fără legătură din vocabularul care zilnic mi se îmbulzea! Dar Sternfeld mi-a observat părintește că e mult de îndreptat, indicîndu-mi și un polon obișnuit cu asemenea revizii (pe urmă am aflat de la un coleg român că asemenea revizii înseamnă de obicei o redactare, el însuși, foarte lăudat pentru forma operei sale de debut, dînd mai mult idei și fragmente…). Se și revăzuseră cîteva pagini cînd am fost chemat pentru a presta înaintea decanului facultății, unul din ginerii marelui Mommsen, jurămîntul că mi-am făcut teza „fără nici un ajutor”. —Dar este cineva care mi-o revede. —N-are a face. Așa se întîmplă cu toți străinii. —Dar nu pot jura! —Atunci mergi la Lipsea, unde se primesc tezele și în limba franceză și în oricare alta, și chiar în a d-tale. dacă este cine să ți-o poată ceti.

Și astfel am dăruit un creion de aur polonului, mi-am luat teza și timp de o lună de zile am tradus-o în franțuzește, luînd apoi – fără a-mi retrage actele, dezinmatricularea cerînd o taxă, și am fost deci dezinmatriculat din oficiu – trenul pentru Lipsea.

Dar lucrul cel mai de samă pe care-l făcusem la Berlin era altul, unul pe care-l începusem încă de la Paris, iarăși fără să mi-l fi cerut nimeni, ba chiar fără ca nimeni să-l fi aprobat și prețuit.

Împins de instinctul care leagă pe orice om sănătos de țara și de neamul lui, m-am trezit în Biblioteca Națională cercetînd catalogurile la secțiunea care privește Orientul european, și un fior de bucurie, mai străbătător decît acela care întovărășea și descoperirile cele mai neașteptate și mai frumoase în alte domenii, m-a pătruns cînd între „noile achiziții” am găsit scrisori de-ale pretendenților noștri domnești ca enigmaticul Ioan Bogdan pe vremea lui Henric al IV-lea și fiul lui, ba chiar de ale Domnilor din secolul al XVII-lea, în legătură cu propaganda catolică pe care ambasadorii regali o făceau la Constantinopol. S-a strîns astfel, pe lîngă recolta vastă în legătură cu teza mea, și un mănunchi de acte românești sau privitoare la români, pe care m-am grăbit să-l comunic – cui altuia? , lui Xenopol. Răspunsul, pe care l-am auzit apoi și oral, în aparițiile la Paris ale profesorului meu, a cărui fermecătoare tinereță de spirit se distra de orice: de jocul marionetelor care-l pasiona – cîte marionete nu le manevrase el ca istoric! – și chiar de ocazia ce i se oferea de a duce acasă supt ploaie pe o biată grizetă care nu-și luase umbrela – era descurajant, deși, chiar de atunci, descurajarea nu intra în obiceiurile mele:”Istoria românilor am scris-o eu; nu e nevoie să se revie asupra ei; caută-ți de istoria universală, unde te așteaptă, la Iași, catedra lui Nicolae Ionescu”.

Eu însă am perseverat și, ajuns la Berlin, am intrat, din capul locului, la Arhivele de Stat, unde, înaintea mea, cineva ocrotit de Zinkeisen, istoricul imperiului otoman, mai căutase numai pentru ineditele pe care le-a dat apoi în Tezaurul său: Papiu Ilarian. Ce de lucruri nouă îmi răsăreau în cale, pînă la uneltirile contra turcilor, cuprinzînd și planul de a prinde pe sultan, pe care Petru Rareș le făcea electorului de Brandenburg prin trimesul său! Atîtea alte lucruri veneau din epoca de cruciată modernă a lui Ioan Sobieski, regele Poloniei. Nu lipseau nici legăturile cu Prusia secolului al XVIII-lea, ca acel refuz al asprului Frederic Wilhelm I de a asculta pe nu știu ce spion moldovean. Dar aici, renunțînd să fîșîi din picioare la Geiger și chiar să asist la lecturile blajine ale lui Sternfeld, am luat răbdător, sistematic, toată corespondența de la Constantinopol a trimeșilor prusieni și m-am apucat chiar de lunga, greaua, obositoarea muncă, neplătită și nerăsplătită, și pînă la capăt, a copierii atît de folositoarelor rapoarte consulare din Iași și din București pînă pe la 1830, extrema limită îngăduită, de la care alții ar avea să continue azi, în loc să-și batjocorească predecesorii și ajutătorii. Nu pot spune îndeajuns ce mîndru eram privind materialul care se îngrămădise zi de zi așa de mult și a cărui publicare o așteptam cu o așa de firească nerăbdare, dar pot asigura că n-am mîncat în spectacole, primblări și aventuri, ca mulți alții, banii cu îngrijire economisiți ai binefăcătorului meu prin bursă Iosif Niculescu.

Fără regret am părăsit Berlinul. Nu lăsam în urmă nici un profesor de care să fi fost legat, nici un coleg german, dar absolut nici unul, pe care să-l fi cunoscut, nici o apropiere de care să mă fi învrednicit, ba nici măcar o prietenie românească de care să fi fost petrecut la gară și de la care să-mi fi picat vreodată două rînduri de scrisoare.

La Lipsea intram în adevărata viață germană, în viața germană a Sudului, mai blîndă, mai zîmbitoare, mai prietenoasă, o viață „născută, iar nu făcută”, fără nimic din constrîngerea pe care în orice detaliu al existenței o găsisem la Berlin, tot așa ca și în zilele mari cînd, de pildă, cu steaguri imperiale fîlfîind pretutindeni, prin gardul unei mulțimi foarte bine păzite dar, trebuie s-o recunosc, fără nici urmă de brutalitate din partea poliției cu țepi în coifuri, trecea ca fulgerul în cupeaua cu geamurile negre însuși tînărul autocrat rusesc. În Saxonia, voi putea să văd făcînd semne de prietenie în dreapta și în stînga pe atît de albul rege Albert, pe care-l încunjura vădita iubire a unui popor bun, și pînă și în mersul trupelor purtînd pe chivără soarele altei dinastii se deosebea îndată un alt ritm decît acela, solemn, precis și sec, al Berlinului.

Orașul era apoi dominat de două elemente care la Berlin se dădeau de la sine pe planul al doilea față de strălucirea Curții și de trufia militară: întîi negustorii, al căror bîlci, pe care nu l-am văzut, însemna și acuma destul de mult, deși nu mai veneau, ca odinioară, oamenii Orientului, grecii, ca și moldovenii și muntenii, vechii noștri lipscani, cu hainele lungi și largi și cu impozantul ișlic pe capetele rase și, apoi, pe lîngă dînșii, studenții de la Universitatea cu lung trecut pînă în evul mediu, la care se adunau tineri din multe națiuni, și atîția chiar din acest Răsărit al nostru. Ieftene restaurante pentru un asemenea tineret care, și din cauza compoziției lui variate n-aveau nimic din vioiciunea provocantă a frecventatorilor universității pariziene, serveau berea de Pilsen în pocale înalte și gustoase amestecuri culinare pe scoici, în aer liber, încălzit de un mai prielnic soare. Cine voia putea să meargă și în împrejurimi, unde nu găseai tristul nisip, plantat cu de-a sila, al Brandenburgului. Erau firește și teatre, și atîta muzică pretutindeni, pentru cine avea mai puțină muncă și mai multe mijloace decît mine, grăbit să mîntui cît mai răpede cu doctoratul.

Și trecutul avea aici mai multe drepturi, fără a fi concurat de o puternică viață modernă, de caracter american, ca dincolo. Lîngă mine chiar, în acest oraș unde se răspîndise ceva din catolicismul, impus de coroana regală a Poloniei, purtată mult timp de Wettini, se ridica turnul puternic al bisericii Sfîntului Petru, Bederskirche în pronunția locală. Cine avea vreme ar fi avut și alte elemente istorice de găsit.

Societatea internațională lipsea, bineînțeles, cu totul. S-au dus americanii ciudați și frumoasele americane, grecul placid, lupava norvegiană, Plessen amenințînd cu mustățile două cornuri ale lunii, japonezul în căutarea unui nou împrumut, maghiara cu părul rutilant, gata de o romanță de iubire, și chiar grupul de români harnici la studiu și răi de gură. Eram lipsit de tovarăși, în rîndul din urmă al unei case fără zgomot, fără locatari vizibili, în care portarul, găzduitorul meu, biet om cu familie, năcăjit de studenții beți cari-i sunau clopotul degeaba în fiecare noapte, îmi recomandase stăruitor mobila, scumpă după punga lui, și venea să și-o verifice necontenit; altfel, fata-și lăsase în odaie scrisorile Corneliei, sora lui Goethe, interesante mărturisiri ale unui simțitor suflet mediocru, și la plecare familia aștepta jos cu un buchet de flori în mînă de care poate întreg Berlinul n-ar fi fost capabil.

Se apropia vacanța, și nu era vreme să ascult cursurile, folosindu-mă numai de trimestrele berlineze. Iarăși lipsei mele complecte de călăuzire i se datorește faptul că n-am găsit cu cale să ascult un singur ceas la profesorii cari trebuiau să mă examineze și cărora această lipsă de atenție nu putea să le placă prea mult. Nici nu i-am vizitat, văzîndu-i numai în ziua examenului, afară de unul singur, Lamprecht, care luase asupră-și, după moartea bătrînului Maurenbrecher, teza mea.

Pe atunci ideile lui nu străbătuseră lumea și nu se discuta teoria succesiunii epocilor tipiste și individualiste, cu tot ce s-a adaus pe urmă la această linie dominantă, și nu se succedau volumele unei Istorii a poporului german atît de profundă ca gîndire și de neobișnuită ca formă. Nu se grămădeau în jurul celui de curînd sosit studenți de toate neamurile, în frunte cu japonezii gata să jure că în istoria lor națională, pentru care se comanda larg informația, toată concepția profesorului se verifică pe deplin. Masiv, cu osatura lui Luther în figură, aspru de o barbă rebelă, în ochi cu o privire a cării bunătate era amestecată și cu multă maliție, el s-a interesat de studiile mele franceze, de cuprinsul și de lacunele lor, reținînd pe acestea din urmă, și mă va întreba tocmai din domeniul lor. Nu gîceam ce relații voi avea pe urmă cu omul, de o așa de sigură și de prielnică memorie față și de un student atît de străin și de puțin pregătit în chestiile oare-l interesau pe dînsul mai ales, căruia pentru posibilitățile mele de publicare în limba lui era să-i datoresc așa de mult.

Ideea că alegîndu-mi trei materii după regulament: deci, pe lîngă istoria universală, limba latină și literatura franceză, la a cării cercetare în secolul al XIV-lea mă prinsesem, cum am spus, trebuia să și lucrez la o pregătire specială, nu-mi trecea prin minte. De altfel convingerea că la un examen e bine să te prezinți nu cu ce ai îmbucat atunci, ci cu ce posezi obișnuit și permanent, cu ce ți-ai însușit în adevăr și serios, o aveam și atuncea. Vremea mi-o petreceam deci în acele cîteva săptămîni de Lipsea numai cu facerea corecturilor, lacom așteptate, la teza a cării răspundere o simțeam așa de puternic încît telegrafiam îndreptări, scump plătite, revizorului francez, un istoric al Parisului, pe care mi-l impusese referentul al doilea, Birch-Hirschfeld, care se declarase filolog romanic, dar fără siguranță în ce privește stilul francez curent. Și aici, unde nu erau Arhive de Stat, continuam goana după inedit, și în vederea istoriei cruciatelor tîrzii, pentru care era un oarecare material în manuscriptele din bibliotecă, dar mai ales pentru istoria românilor, care nu era specialitatea mea, dar care mă cucerise din ce în ce mai mult; am avut mare satisfacție găsind un volum din corespondența polonă a secolului al XVI-lea începător, Acta Tomiciana, pentru partea care nu fusese încă tipărită, și am îmbogățit cu extrase de acolo colecția la care țineam așa de mult.

Examenul de doctorat se făcea fără nici o solemnitate – Iașul apărea măreț în urmă! —, prin vreo cămăruță oarecare, de la profesor la profesor, cu un singur element de datină, fracul de împrumut, purtat pînă atunci de atîția, mai deștepți și mai proști decît mine, care înlocuia vechea robă medievală. Publicul nu era admis. Totul se petrecea simplu și iute.

Lamprecht și-a făcut plăcerea de a mă întreba tot instituții merovingiene, pe care, ascultător distras al lui Monod, preocupat el însuși, de altfel, de probleme relative la izvoarele înseși ale acelui timp, nu le prea știam, sau nu le știam mai deloc. Și istoria medievală a Germaniei mi-a cășunat numeroase și neplăcute surprinderi. Numai cînd m-am simțit pe terenul meu, în secolele la care lucrasem pentru cele două teze ale mele, cînd întrebările au lunecat într-acolo, am putut riposta la „ober nein” al examinatorului:”De data aceasta e însă ja, domnule profesor, am răspuns, știind ce spun. —Și de ce? —Pentru că mă aflu pe terenul meu, nu pe al d-voastră.” De fapt, știm așa de puțin și unde credem că știm mai bine! Probabil că și filozofia din capul cel bun și larg al lui Lamprecht ajunsese la aceeași, și tristă și mîngîietoare concluzie, căci nota pe care a dat-o atîtor insuficiențe a fost relativ bună.

Bună a fost și aceea la limba latină înaintea frumosului, nobilului bătrîn Wachsmuth, la care totul era și impunător și așa de părintește simpatic. A părut că-l impresionează declarația mea, care se sprijinea pe o conștiință sigură, de mult întemeiată, că mă poate întreba din orice autor și în orice loc. A deschis pe Virgil, la Culex. Și, cu toată inițiarea mea relativ nouă, de-abia un semestru în germana vorbită, traducerea a mers destul de bine. Un singur lucru-mi lipsea: numele nemțesc al țînțarului, pe care, cu un zîmbet prietenos, mi l-a dat marele erudit, al cărui nume îl cunoșteam de mult din edițiile lui, pe cînd nimeni nu-mi vorbise încă de ce este și de ce poate Lamprecht.

A fost o adevărată cursă examenul la literatura franceză, unde mă credeam mai deplin asigurat. M-a împiedecat de a-mi aduna răpede ideile și necontenitul obiect de distracție care era însăși figura examinatorului: Birch-Hirschfeld, autorul unui foarte bun manual, splendid ilustrat, în acest domeniu, bătrîn slab, mărunt, avea o figură care reda în foarte micșorat pe aceea a lui B. P. Hasdeu. Mă plictisea, și-mi venea a rîde. Filolog mai mult decît istoric literar, avînd interes cu deosebire pentru vechile texte, el m-a întrebat de la început, și cu stăruință, despre acea viață a Sfîntului Alexie, care se crede așa de veche și de care, ocupîndu-mă pe urmă, tocmai din năcaz pentru această umilință, am găsit dovada că, tratînd despre un sfînt așa de caracteristic bizantin, la modă supt Comneni și urmașii lui imediați, și dînd Laodiceii numele impus de cruciați, de Liche, nu poate fi decît posterioară sfîrșitului secolului al XI-lea. La tot ce spuneam, adesea atît de vag, răspunsul era un continuu și dulce „sehr gut”. Ce însemna amabila apreciere, am putut afla pe urmă, cînd i-am văzut nota.

Dar toate aceste neplăceri, pe care, obișnuit să mă observ necontenit, atent și crud, să mă judec mai aspru decît oricine și să mă pedepsesc pipăind îndelung rana mîndriei, le-am simțit adînc, nu m-au împiedecat să capăt peste cîteva săptămîni nu diploma pe care ar fi așteptat-o prețuitorii „fenomenului” de la Iași – așa-mi zicea cutare din cele mai inteligente, dar mai corosiv glumețe din colegele mele de acolo —, dar una în care mi se dădea la teză o „dissertatio egregia” și la oral un „cum laude”.

Se pare că, mult mai tîrziu, prințul Ferdinand al României, asistînd la jubileul acestei Universități din Lipsea, unde și el fusese student, a fost surprins cînd în nu știu ce discurs s-a pomenit și numele fostului student de acolo care era acuma istoricul românilor și al Imperiului otoman în chiar marea colecție a lui Lamprecht. O scrisoare de necunoscut mi-a comunicat în vechea căsuță țerănească de la Vălenii de Munte această informație, care se poate să corespundă adevărului, deși n-am crezut că trebuie s-o verific.

De acum înainte aveam luni, multe luni, peste un an, libere înaintea mea, care-mi făcusem datoria față de stat și de umbra lui Iosif Niculescu, luînd, cum mi se ceruse, diploma de la Hautes Études și doctoratul german. În loc de un poate meritat concediu de primblare, m-am aruncat cu și mai multă pasiune în căutarea lucrurilor nouă despre acel trecut românesc pe care din inimă îl doream tot mai mare, capabil să-și găsească un rol, cunoscut și recunoscut de toți în vastul cuprins al istoriei universale.

La atîta mă gîndeam, literatura franceză din secolul al XIV-lea, cruciatele tîrzii căzînd acum pe planul al doilea.

De aceea am plecat la Dresda, unde știam că voi găsi, în Arhivele de Stat de acolo, corespondențe diplomatice, din Constantinopol și de aiurea, care trebuiau să vorbească și de noi, pe lîngă ce alte descoperiri îmi putea rezerva o soartă mai bună.

Am nimerit acolo primitoarea casă a unei bătrîne cu numele polon și a fiicei ei, trecută de vîrsta cînd de obicei se mărită fetele. Era în Katharinenstrasse, cartier tăcut și pașnic, unde se poate lucra perfect. Îngrijirea era cea mai bună și unui chiriaș ieften de bani i se permitea și puțină bucătărie în casă; mai pe urmă, atîta vreme, la fiecare început de an, primeam din partea lor o bună scrisoare pe toate patru paginile, care dovedea o amintire mișcătoare. Împreună cu buchetul de la Lipsea, ea dădea o idee din cele mai favorabile despre inima acestor saxoni.

Ce frumos se înfățișa orașul, față de amintirile greoiului, încărcatului Berlin și de puținătatea relativă a practicei Lipsce! Se simțea aici nu numai mîndria regalității peste o țară luxoasă, de pompă orientală, legătura cu Varșovia, profund străbătută în acel secol al XVIII-lea de spiritul francez, dar și o fineță de gust deosebită. Dacă pe podul dintre Dresda Veche și cea Nouă, unde eram eu, agentul de poliție te mîna aspru pe partea unde trebuiau să meargă cei veniți dintr-o anume direcție, cînd ajungeai în regiunea care cuprindea Palatul, de un așa de neted și cochet stil Ludovic al XV-lea, privirea se întindea asupra armoniosului complex de construcții care constituie Zwingerul. În Berlin cercetasem muzee așa de vast concepute și, supt frontoanele de un clasicism atît de țapăn, cu atîta pricepere împărțite și prezintate, eleganța Muzeului din Dresda, care conținea cîteva din cele mai prețioase pînze italiene, era însă inegalabilă.

La Bibliotecă, unde am aflat două pentru mine prețioase cronici venețiene din secolul al XV-lea, dar și gramatica greacă a unui Petruvodă, care se pare a fi fost fratele omonim, din Cipru, al lui Petru Cercel, la Arhive, unde rapoartele din Turcia adăugeau zilnic la cunoașterea trecutului românesc, dădeam și peste relații întâmplătoare cu pribegi ca acea tînără și șireată țiitoare a lui Gheorghe Ștefan, Ștefania Mihailova, care, înainte de o mare aventură la Moscova chiar, se prezintă ca legiuita văduvă a bătrînului ei concubin. Iar seara, după osteneli așa de bogat răsplătite, în fața ochilor obosiți se strecurau apele de argint ale largii Elbe, iar pe povîrnișul malurilor prefăcute în grădini se întindeau pentru încîntarea sufletului straturi de flori măiestre, cu iubire pregătite, care duceau mintea la Versailles și la cele două Trianon, pe care August al II-lea și al III-lea cătaseră cu ambiție să le copie și în reședința lor electorală din Germania, ca și în Varșovia, care și pînă azi păstrează credincios această influență a eleganței franceze.

Puteam crede că voi găsi alte asemenea corespondențe la München, unde pe o cumplită vreme de iarnă, cu un ger care te tăia, am debarcat pentru a continua studiile care mă stăpîneau așa de mult.

Lumea era aici alta, atîtea erau, și sînt, fără îndoială, și azi deosebirile dintre multele Germanii pe care nu le-a fost redus la același numitor, ca provinciile franceze, și ele pe vremuri atît de diferite în toate privințile, aceeași dinastie, cu puteri absolute, aceeași modă, căreia nimeni n-are dreptul să-i reziste. Berăriile, de unde-mi aduceam și eu, în apartamentul studențesc din Türkenstrasse, cu greoaia poartă de fier, porția cotidiană de bere, erau pline de lume, și am văzut, în zile de mare serbătoare și soldați cu leul Bavariei pe coif împleticindu-se pe stradă. Și la bibliotecă, unde găsisem atîta de lucru pentru manuscripte, conservatorul cu barba lungă, rotundă, turna pe gît în fața mea o sticlă întreagă și tremura apoi din picioare. Nu mai era aceeași ordine firească și distincție nativă pe străzile largi, bine croite, pe care se ridicau toate plagiatele italiene ale lui Ludovic cel dintîi și ale lui Maximilian, o copie a Palatului Pitti stînd lîngă ciudata construcție cu multe ferești a”Maximilianeului” și lîngă Propileele care arătau, așa de stângaci și de nepotrivit cu clima, simpatia pentru Grecia, unde a purtat coroana o mlădiță a Wittelsbachilor, regele Otto.

O lume care, afară de ce-i putea da momentan băutura națională, mi-a părut, chiar după sumbra aparență a nemulțămitelor clase populare din Paris, înăcrită și înrăită. Știam că după generosul și cavalerescul nebun, Ludovic al II-lea, mort pe lacul artificial din castelul său, încleștat cu medicul englez, era un rege, bietul Otto, care, ca Nabuhodonosor din Biblie, păștea iarba în curtea castelului său. Proprietara mea era soția unui nenorocit care zăcea într-o casă de nebuni; cînd i s-a anunțat moartea acestuia, nici un sentiment nu i s-a întipărit pe față. Pentru un chibrit căzut pe vechea catifea a unui fotoliu, mi-a cerut să-l îmbrac din nou și a părut mirată cînd am reținut îmbrăcămintea ușor găurită. Lucruri mici, care spun însă mult.

Aici, bineînțeles, nu mai era corespondența constantinopolitană, la care se putea merge cu siguranță de a găsi detalii necunoscute de istorie românească, dar pentru năvălirile turcilor prin văile Alpilor germani, pentru hotărîrile de diete contra primejdiei musulmane materialul era bogat și interesant, fără să lipsească și eventuale atingeri cu viața românească de odinioară, în acel domeniu, așa de pitoresc, al pretendenților la tron cari rătăceau de la o Curte la alta, totdeauna plini de genealogie și lipsiți de bani, cu mîna întinsă pentru un subsidiu ca să meargă la Constiantinopol să-și capete dreptul de moștenire, pe care-l pretindeau incontestabil, dar deloc grăbiți să ajungă acolo. Din colecția lui Hartmann Schedel, făcută cu atîta dragoste și cheltuială în secolul al XV-lea, am cules scrisoarea neprețuită a lui Vlad Țepeș către regele Mateiaș al Ungariei și alte știri despre această epocă de glorioase lupte defensive, dar n-aveam nici o înțelegere pentru vechea artă, așa încît la manuscripte, unde ceream să mi se aducă, supt cuvînt că mă ajută cu știri subsidiare, orice și de la tipărituri, n-am făcut să mi se arăte manuscriptul de la Neamț, scris și ilustrat de diacul Teodor, „fiul lui Mărișescul” sau Mărășescul.

Într-un colț de Bavarie, bătrînul Nürnberg, din ale cărui case nu s-a clintit o piatră și care-și închide viața actuală între fortificațiile medievale, pe care le-am văzut albe de ninsoare supt un zîmbitor cer de gheață, mă atrăgea mai mult dintr-un sentiment romantic decît din credința că cercetările mele, mai toate în domeniul dietelor ocupate cu pericolul turcesc, pot fi răsplătite. Orașul lui Peter Vischer mi-a dat, de altfel, pe neprevăzute, și însemnarea cu privire la medicul german al lui Ștefan cel Mare, pe lîngă încă un moment din viața rătăcitorilor „fii de Domni” cari luau Europa în piept, miluiți de toți prinții și de toate orașele. Îl văd încă așa, într-o sclipire de gheață – și ce înghețate erau și odăile trecătorului meu adăpost! – supt cerul nemilos de albastru.

Știam de mult că în Innsbruck, capitala Tirolului austriac, a petrecut o dureroasă pribegie Petru Șchiopul cu fiul său Ștefan și că zilele nenorocitului bătrîn s-au isprăvit în aceeași muntoasă provincie a Habsburgilor unde-i zac și oasele. Călătoriile mele, care păreau că despică nu atît locurile, cît și vremurile înseși, trebuiau să mă ducă neapărat și în locurile acelea. O bursă bine chibzuită ajunge la multe cheltuieli… Și nu m-am gîndit niciodată că pot să cer un adaus la dînsa, ba nici măcar ajutorul pentru tipărirea tezei de la Lipsea.

Așezat pe malul Innului, iute și clar rîu de munte, aducînd parcă în undele lui grăbite sunet de tălănci de pe munte și ecoul cîntecelor răsfrînte pe stînci de la stînele singuratece, Innsbruckul avea în străzile lui înguste, în cele cîteva portice, în catolicismul lui entuziast și copilăresc, în sunetul multelor lui clopote, ceva dintr-o prevestire a Italiei. Altfel, se trăia foarte nemțește în odăile largi din casele vechi, cu berea, adăugită de dînsul cu apă, pe care mi-o aducea zilnic băiatul casei. Nu Austria pudrată și. birocratizată din Viena, ci o bună Austrie veche, foarte veche. Un fotograf prieten, Arnold, care mi-a luat înfățișarea peceților domnești ale lui Aron-Vodă și lui Ștefan Surdul, dădea acestei retrageri studioase din tot ce era viață împrejur farmecul zîmbetelor unei familii frumoase și bune; ce durere a fost pentru drăgălașa fetiță de vreo șapte ani plecarea străinului de care în nici un chip nu voia să se despartă!

Dar din orașul care păstra în marea biserică din centru oscioarele chinuite ale copilului domnesc mort în pragul vieții nu se putea culege așa de în pripă, cu gîndul la Italia vecină, tot materialul de arhive, atît de bogat, care nu se întindea numai asupra acestor ani în care se chinuiau între străini Voievozii Moldovei, ci și asupra relațiilor privitoare la noi din vasta corespondență a arhiducelui Maximilian, menit să fie stăpînitorul Ardealului cedat de Sigismund Bâthory. Pentru aceasta va trebui să mă întorc înapoi, în împrejurări cu totul deosebite de acestea.

Coborîndu-mă pe același drum pe care-l făcuse cu patru ani înainte beteagul, obositul, setosul de soare și de limbă italiană, pe care s-o poată cît de cît înțelege, Petru-Vodă, am văzut, în primele zile de primăvară, atît de înaintată în Tirolul sudic, pronunțat italian, strugurii de glicină violetă atîrnînd pe zidurile înnegrite și bisericuța franciscană lîngă care un călugăr olog și stins de suferință îmi arătă locul unde știa bine că s-au coborît rămășițele mucenicului domnesc plecat în lume de grija creștinătății și din marea iubire pentru plăpîndul lui fiu. Și aici îmi rezervam să mă întorc înapoi, în speranța, care s-a dovedit zădarnică, de a găsi ceva din acest trup românesc frămîntat atîta vreme cu țărîna străină.

Și prin pasul Veronei, odată cu soarele cald, am ajuns din nou la Veneția, și în prima conversație cu cărunta „văduvă Gregoretti, născută Predonzani” m-am dovedit, fără știința mea, așa de plin de lumea în care trăisem pînă atunci, încît, crezînd că o fac în italienește, îi vorbeam de jumătate de ceas într-o limbă din care ea nu înțelegea un cuvînt.

Data aceasta, Veneția, adevărata Veneție, istorică și populară, m-a înfășurat, m-a prins, m-a reținut și străbătut cu totul, întreg, luni de zile, care erau și fizicește, pentru ochii mei, pentru ființa mea întreagă, nu numai pentru sufletul bucuros de zilnica descoperire, o fericire.

În fiecare dimineață, urmărind toate legăturile, în prima jumătate a secolului al XV-lea, ale republicii venețiene cu Orientul, mă îndreptam cu vaporașul spre debarcaderul dei Frari, și, înfundîndu-mă în secretul strădițelor pe care nici acuma, după sute de drumuri, nu-l stăpînesc cu desăvîrșire, căutam cu ochii piațeta deasupra căreia se ridică supțirele turn de cărămidă palidă al bisericii franciscanilor. Alături, în casa albă care-și întinde coastele către canalul glauc, pe cînd de cealaltă parte florile se revarsă de pe balcoane, canarii cîntă, în cuște și fețe brune răsar în cadrul arhaicelor ferești, e ca o comoară care poate să ajungă învățaților din toată lumea ca să cerceteze secole întregi legături nesfîrșite în toate direcțiile. Bine primit de la început, cu toată marea mea tinereță, îmi ocupam locul unde registrul cerut își deschidea foile de pergament ca ivoriul, pe care stătea răsfirată simpatica scrisoare a evului mediu. Trova, trova sempre? , întreba prietenosul supraveghetor. Și astfel, zi de zi se îngrămădeau notele cuprinzînd o viață întreagă. Iar, la întoarcere, înșirînd pe jos aceleași strădițe, trecînd de la un campiello de granit și de marmură la altul, nemeream în sfîrșit în acel Campiello del Vin, în dosul otelului Danielii, unde, la ciocănitul vechiului mîner de fier, apărea, cu obișnuitul Chi è, găzduitoarea mea timp de aproape jumătate de an.

O surprindere extraordinară mă aștepta la Arhive. Palidul meu vecin de masă, Urbani di Gheltof, mă găsi într-o zi trudindu-mă înaintea unor manuscrise românești rătăcite la Veneția din schimbul cu Viena, care cuprindeau traducerile din viața lui Scanderbeg și a necunoscutului sfînt catolic Iosif Calasanzio, duios făcute de întemnițatul Vlad Boțulescu de Mălăiești, secretarul, puțin iluzionist și puțin șarlatan, al stăpînului, închis și el pentru înaltă trădare, Constantin Cantacuzino, fiul lui Ștefan-vodă și nepotul lui Constantin Stolnicul, care se visase despot al sîrbilor liberați. Nu fusesem deprins la Iași a ceti chirilica manuscriptă și, cînd am fost întrebat ce se cuprinde în aceste biete cărțulii scrise la întunerec și în mucezeală, mi-am cheltuit toată atenția ca să gîcesc. Ajunsesem la rezultatul care mă împiedeca de a părea ignorant în rosturilor cele mai firești ale țerii mele, cînd prietenul de ocazie, menit unei soarte tragice, îmi anunță că are și el, din moștenirea tatălui, arhivist la Murano, lîngă Veneția, unde se vînduseră hîrtiile unei mînăstiri de femei, scrisori românești. A doua zi îmi aducea primul pachet, în care, spre una din acele uimiri bucuroase, de să crezi că vei face o boală, mi se desfăceau pe frumoasa hîrtie ornamentată de fabricație venețiană scrisorile trimese din București ale Doamnei Ecaterina, soția levantină a lui Alexandru, Domn al Țerii Românești, și ale fiului ei, Mihnea, adresate către sora, către mătușa Marietta Adorno Vallarga, care-și căutase un adăpost de bătrînețe în cămăruțele călugărițelor muraneze. În zidul de întunerec al trecutului nostru de la sfîrșitul secolului al XVI-lea, o poartă de lumină se deschidea, și se vedeau printr-însa umblînd, luptînd, călătorind, suferind, întocmai ca noi de astăzi, doamne imperioase, coconi meniți unui turbure viitor, boieri și negustori, din lagunele Adriaticei pînă la malurile dunărene de unde eu însumi veneam. Mult m-am trudit apoi, cu tresăriri de bucurie, ca să desfac încurcata și umila lor literă grecească…

Urmărind aceeași reconstituire a încercărilor de cruciate după epoca lor clasică, mergînd deci pe linia acelora pe care le povestisem pentru secolul al XIV-lea, am trecut la Milan, așezîndu-mă într-una din stradele întortochiate și înguste, care se învîrteau în jurul Domului alb, cu sfinții cei mulți, care vărsa din clopotele sale binecuvîntarea asupra oamenilor și locurilor. Treceam de acolo, de la ceasornicarul care-mi pusese la dispoziție două odăi, la Arhivele de Stat, pline de lucruri prea de aproape etichetate, pînă la imposibil, după țeri, și căutam acolo și cîte o întregire la recolta mea de lucruri românești, descoperind de pildă că un editor ungur înlocuise fără a sta pe gînduri”Valacco” de la Ioan Hunyadi cu”Transilvano”. Se oprea din cînd în cînd o trăsurică de piață din care era coborît pe brațe un bătrînel stors de puteri, dar hotărît să-și facă datoria pînă la capăt și care nu era altul decît Cesare Cantù, însuși autorul formidabilei Istorii a lumii întregi pe care de multă vreme n-o mai cetea nimeni.

M-am dus la Florența, unde am putut să gust, într-o odăiță curată și liniștită, marea pace sacră de care sînt stăpînite toate, și pînă în tulburatele noastre vremi fără astîmpăr, în cetatea închinată Maicii Domnului a Florilor, și apoi în vălmășagul napolitan unde acum toată luarea aminte-mi era prinsă de cercetarea răbdătoare a conturilor catalane ale lui Alfons de Aragon și a registrelor unde ici și colo se mai întîlnea cîte o fărîmă de informație orientală.

Lămuririle asupra cruciatelor tîrzii se cereau neapărat complectate și în tezaurul medieval al republicei surori cu Veneția, Genova. Trăia încă bătrînul Desimoni, care dăduse la lumină legăturile republicii genoveze cu Famagusta Ciprului, cucerire și colonie a strămoșilor săi, și el însuși mi-a dat primele direcții; Belgrano tipărise extrase din socotelile Perei constantinopolitane, și tot ce se poate ști despre marea creațiune a genovezilor în Crimeea, splendida Caffa, păzită de orguxii, între cari erau și „valahi ungureni” și „valahi poloni”, adecă moldoveni și munteni, fusese publicat în Actele societății ligure de istorie a patriei de Amedeo Vigna.

Dar era încă destul de cules nu atîta în ce privește istoria românilor, pe care, o viață întreagă, în tot ce am făcut n-am pierdut-o din vedere – și totuși era ceva de cules în rapoartele ambasadorilor genovezi din Constantinopol, și fantoma cîte unui pretendent din secolul al XVI-lea îmi trecea răpede înainte, unele acte mai tîrzii, întrebuințate de Hasdeu fiind, foarte curios, dispărute —, cît pentru relațiile orientale, în”Sindicamentele” Perei, în conturile, lăsate la o parte de Vigna, ale acelei interesante colonii crîmlene. Oficiul României, adecă pentru imperiul bizantin, mi-a dat o bogată recoltă. Aveam, cu ce găsisem, așa de numeros și așa de important aici, tot ce-mi trebuia pentru o lungă activitate de istoric, în mai mult decît o direcție – și pînă astăzi mi-a rămas inedit din această adunare zeloasă de materiale în mai multe țări.

Cu acest tezaur, care aștepta numai o prelucrare înceată pentru a da o bază mai largă istoriei neamului meu, mă întorceam, după anii de studiu isprăviți, în vara lui 1894.

În tot cursul unor studii care nu erau ușoare și care ceruseră concentrarea cea mai aprigă asupra lucrurilor de învățat și asupra lucrurilor de scris, nu întrerupsesem o clipă relațiile cu țara, unde mă aducea fiecare vacanță.

E adevărat că acolo nu mai găseam, în ce privește prieteniile, ceea ce lăsasem. Încă de atunci am putut prețui ce înseamnă la noi „să lucrezi” pe cineva, să-l dărîmi încetul cu încetul în sufletul altuia prin exagerarea lucrurilor care sînt și prin îndrăzneața inventare a celor care nu sînt. Scrisesem din Paris lui Hasdeu, și fonetismul meu fanatic, care mă făcea, ca bun ieșean de la Contemporanul ce eram, să scriu: „ieu” și „ieste”, mă ispitise a înlocui pe consacratul”Hasdeu”, într-o scrisoare, și nu numai pe copertă, cu”Hîjdău”. Atîta a lipsit pentru ca toată dragostea de odinioară să se împrăștie. Am primit un răspuns mînios cu”Yorrhga”, care mi-a comunicat iremediabilul. Cercul de spiritiști care se formase în jurul ilustrului bătrîn, ca pentru o pradă, exploatase această greșeală de tact: era vremea cînd i se transmiteau continuu, prin închipuita intervenție a fiicei neuitate, tot felul de solii din altă lume, pe care omul care-și păstrase totuși întreaga putere a unei minți extraordinare le accepta fără nici o critică, pînă într-atîta, încît el a executat supus ordinele „spiritului” în ce privește suma exactă care era necesară pentru căsătoria indispensabilului Ghionis, arătîndu-și satisfacția că exact tot atît cerea, în forma cea mai discretă, Ghionis el însuși, care firește, habar n-avea de precizările ființii imateriale. Revista nouă, intrată pe mînile acestui cerc restrîns, decădea necontenit, tîrîndu-și cu greu existența așa de încrezător începută, pe cînd Convorbirile, menite să treacă prin mari prefaceri, cu încredințarea lor altui cerc de devoțiune personală, aici față de Maiorescu, ajungeau organele unui tineret în care, pe lîngă Evolceanu, considerat de maestru ca un succesor, pentru echilibrul spiritului său, erau tinerii filozofi pe cari-i găsisem la congresul studențesc de la Ploiești și filologul Litzica, toți convinși că se poate face, cu aceste mijloace și în aceste condiții, un lucru nou și un lucru mare.

Din noii junimiști nu mai vedeam pe nimeni, dar de la Revista nouă era la Paris Vasile Cosmovici, poet nu fără însușiri și autor al unei piese istorice în versuri, ciudată ființă cu tragica față slabă, tăiată de linii cumplit încrucișate care, avînd și în viață imaginația poetică, și poate mai mult chiar decît în poezie, se însurase cu o franceză, deschisese cu cumnatul său o fabrică de produse chimice și a ajuns să fie complect despoiat de acesta, pierzîndu-și și nevasta, rătăcindu-și copilul și trebuind să ceară de la bogăția mea taxele pentru un doctorat în medicină pe care nu l-a trecut niciodată, distrugîndu-se și fizicește, peste puțin. Ca semidoctor, el m-a făcut cunoscut, pentru o statornică nasofaringită, cu atît mai blajină, cu cît era mai puțin tratată, cu o serie de specialiști, mari și mici, cari-mi luau regulat, în schimbul celor mai dureroase și mai zădarnice tratamente, napoleonul pe săptămînă, pe care l-am redus la jumătatea de napoleon, pînă ce, în clipa cînd trebuia să plec la Berlin, mi s-a spus, cu cea mai sinceră durere pentru despărțire, că acuma toate operațiile magice s-au terminat; eram destul de cuminte – și de pățit – ca să nu le reîncep în Germania, cu alți binefăcători ai omenirii, dar cred că din acest moment încrederea mea în arta lui Hipocrat și a lui Machaon a fost simțitor zguduită.

Deci anume uși îmi erau acum închise la București pentru literatura mea, căci m-am convins că, dacă nu mai pot avea nici un rost la Revista nouă, unde mă compromisese definitiv acel acces momentan de fonetism, n-aveam ce căuta nici la Convorbiri unde, după socotința celor cinci-șase tineri, îmi lipsea cu desăvîrșire orice talent, fiind nenorocita epavă a unor sforțări intelectuale zădarnice; ca oameni de merit, noii redactori, cari căpătaseră o poziție, își făcuseră ziduri și păzeau, bine înarmați, pe crenele. Pe o hîrtie roză ca juneța revista maioresciană începea pe un drum de complectă refacere a intelectualității românești, în care orice concesie ar fi fost o piedecă.

Nici în grupul celor trei nu mai găseam ce fusese odată. Cîtva timp ei s-au ținut încă împreună și iarăși i-am putut vedea la gazda mea din București, într-o seară cînd am îndrăznit să cetesc dintr-un cutezător manuscris de roman prin care încercasem, în anume seri la Paris, să schițez viața botușăneană a copilăriei mele cu unele tipuri care-mi rămăseseră în minte. Da, un roman, un roman contemporan și realist, de vreo două sute de pagini. Sfios am dat lectură unui capitol și, la capăt, sentința lui Caragiale a venit, batjocoritoare:”Foarte bine! tot așa ceva poate să placă; așa ar trebui să scriu și eu”. Am trecut în odaia de alături, unde în acea zi de rece toamnă, la începutul lui septembre, ardea un foc frumos în cămin, și într-o clipă rodul silinților mele literare se făcuse scrum. Cînd au aflat cum mă pedepsisem pentru greșeala mea, a fost o sinceră părere de rău, dar era prea tîrzie, deși poate că mai bine a ieșit așa.

O, nu mai era plăcut să fii în această tovărășie care ea însăși trebuia să se desfacă! Prezidenția lui Gherea, pornit pe luptă socială, dispăruse. Stavri apărea un moment pe acolo, și un critic nou, nalt, sumbru, cu amintiri diplomatice, care era chemat pentru a fi obiectul unor ironii pe care le înțelegea desigur, dar care nu-l împiedecau de a-și face el însuși observațiile sale, căci se pregătea să scrie un roman cu cheie. O influență hotărîtoare o cîștigase în acest cerc cineva care a contribuit esențial la desfacerea lui, dar acestea sînt lucruri pe care altă vreme, peste mormintele noastre ale tuturora, le va putea spune.

Înainte însă chiar de apariția zeflemisitorului aceluia, căruia i se găsea atîta spirit, nu o dată am plecat dintre aceia pe cari mi-i socotisem prieteni mai în vrîstă – și într-o privință îmi și erau – cu gîtul strîns de durere și de mînie, privind, la întoarcerea în odaia mea, cu ură rîndurile pe care le scrisesem. Desigur că nu astfel se ajută în dezvoltarea ei înceată și dureroasă, care simte atîta nevoie de sprijin, de sfaturi și mîngîieri, o chemare literară. Ca un ecou al acestei suferinți scriam atunci aceste versuri:

Am fost chemat să trag o brazdă Pe cîmpul vieții cel întins Și-am căutat cu dor aprins Pămîntul ce mi se cuvine.

În dureroasa-mi rătăcire S-au rupt opincile de fier: De aș vedea un semn din cer Și încă n-aș avea putere…

Dar eu nu cred, am fost chemat!

Am spus că în curînd o prietenie între Caragiale, Delavrancea și Vlahuță, care putea fi de un așa de mare folos pentru o nouă îndrumare a literaturii românești, s-a rupt. Vina a fost desigur a tuturora, dar mai ales a acelora cari-și făceau de lucru împrejur, trăgînd pe fiecare în altă parte. Astfel, cînd eram în Germania, am primit revista de luptă Viața nouă, pe care o scotea Vlahuță în tovărășie cu gluma obositoare a doctorului Urechiă, secretar de redacție fiind tînărul ardelean Al. Hodoș, care iscălea Ioan Gorun, om de un talent adînc și serios, dibaci scormonitor de psihologii, dar a cărui fire tăcută, ascunsă, ursuză îl făcea să deie lovituri adesea nedrepte în domeniul criticii, unde, pe lîngă inteligența sa severă și talentul de a crea o frază masivă și grea se cereau direcții care-i lipseau și o imparțialitate de care nu era capabil.”Distrugerea” cu desfacerea unor fragmente de frază e o sarcină atît de ușoară și care se poate întrebuința împotriva oricui! Pe tema artei cu tendință și a artei fără tendință s-a dus atunci cu un Anton Bacalbașa, ziarist foarte înzestrat, stăpîn pe umorul special bucureștean, o lungă și cumplită luptă, urmată și pînă la ciocniri personale, degradante, tîrînd în noroi suflete care altfel puteau da cu mult mai mult.

Gazetăria năvălea încă de atunci domeniul respectabil al poeziei.

Se rupseseră firește raporturile cu Gherea, care-și pregătea Literatură și știință, în care mi se ceruse și mie o bucată și, un studiu cu citații ca la Hautes Études despre Carducci fiindu-mi refuzat, dădusem versuri, cărora li s-a atribuit o interpretare revoluționară – și au fost strigate și prin cluburi —, pe cînd, de fapt, era vorba numai de deziluziile mele:

Celui ce predică-n pustiu

Și-n jurul lui tovarăși n-are,

Rămîie-i numele lui viu,

Căci sfîntă-i munca lui și mare!

Dar să lucrezi nebănuind

Izbînda stăruinții tale,

Să-ți uiți prietenii zîmbind

Și brațul tău să taie cale…

Răbdare-n noapte, muncitori,

Profeți cu ochi de foc, răbdare,

Lumina roșiilor zori

Acum sau mai tîrziu răsare…

„Muncitori”, „roșii zori”, dar era tot ce trebuie pentru neapărata „revoluție socială”… Începeam, Doamne iartă-mă, să am și eu așa puțintel talent…

Acuma, pentru Caragiale, Vlahuță care-și permisese să scrie un roman, în care amintiri personale ieșeau prea mult la iveală, într-o formă prea puțin închegată, Dan, devenea un intrus într-un domeniu care nu era al lui – și desigur și era mai puțin decît lirica, iar țerănismul pe care Delavrancea îl inaugurase și-l păstra în fundul sufletului său de fiu de grînar, în ciuda unui liberalism de împrumut și de carieră, devenea pentru același Caragiale – suflet veșnic nemulțămit și de alții și de sine și răspîndind tot mai mult în jurul lui amărăciune, neîncredere, dezgust, ceea ce pentru unii din admiratorii săi a ajuns să fie un adevărat piedestal, dar singurul —, obiectul unei sîngeroase batjocuri, la care, din cealaltă parte, cu toate marile însușiri ale polemistului, nu s-a răspuns prea mult și nici prea tare.

De la o bucată de vreme nici nu era de mers pe acolo. Pe Caragiale nu l-am mai văzut cu anii, el desfăcîndu-se tot mai mult de țară, pe care o desprețuia pînă la margenile urii și căutînd un refugiu în Ardeal, unde felul lui de a fi s-a revărsat asupra entuziasmului inițial al lui Goga, și apoi la Berlin, unde conversația lui, dibaci pregătită, uimea prin învățătura abia culeasă din lexicoane și prin virulența paradoxului pe savanți boboci din mijlocul studențimii, în genunchi înaintea zeului negației: admirația lui mergea așa de departe, încît o dată, foarte tîrziu, după ce mă înfățișase, în rîsetele dlui Goga, ca pe nu știu ce harnic idiot care scoate apă cu ciurul, pierzîndu-și vremea cu scrisul – degenerasem rău de cînd, vorbind de Năpasta, eram „criticul inteligent și conștiincios” la optsprezece ani! – îmi făcea în tren elogiul civilizației berlineze, întrupată în servitoarea lui care iscălise caligrafic în foaia ei de la poliție. N-am văzut, mulți ani, nici pe Vlahuță, pe care se înstăpînise cu totul, pînă la o cutremurătoare tragedie a vieții sale intime, o nouă și periculoasă prietenie, așa de contrară firii sale bune, optimiste, luminată de cele mai înalte ideale. Iar, cînd, pentru o serbare a dnei Smara despre Alexandrescu, am fost rugat să-i cer concursul lui Delavrancea – și a găsit sala goală, și ce-am mai avut de lucru reținîndu-l pînă către ziuă la mine ca să-l împac, deși n-aveam nici o vinovăție pentru o organizație așa de stîngace! – ne-am întîlnit ca și cum era să facem cunoștință acum întîia oară.

Nu, vechea armonie, de la care puteam lua așa de mult și căreia-i aduceam atîta sinceritate tînără, se dusese în vînt. Spiritul de gazetă, otrava politică, „amicalele” cîrtiri, zeflemeaua de stradă a Bucureștilor sfărîmaseră definitiv o tovărășie de la care putea să aștepte așa de mult societatea românească, lipsită mai mult decît oricînd de direcția statornică, plecînd de la o autoritate cunoscută.

În străinătate, reunisem pentru Șaraga criticele de foileton și de revistă care-mi păreau că merită a fi păstrate: așa au luat ființă cele două volume, odios tipărite, de Schițe din literatura română, în care poate că istoricii literari ar avea de cules. După o sfătuire prin scrisori cu Vlahuță, foarte rece, ajunsesem a face pe librarul Haimann să-mi tipărească versurile (1894): am primit la Berlin modesta cărticică, pe care colegii români au judecat-o slabă, iar în toată presa noastră n-am avut un cuvînt de recunoaștere. Începeam să mă deprind cu meșteșugită tăcere care m-a încunjurat, de o admirabilă solidaritate, timp de aproape jumătate de secol, dar care n-a putut să oprească în loc izvorul menit să-și arunce apele, oricîte noroaie și cîte pietre ar găsi în cale.

La Lupta nu mai trimesesem nimic. Spiritul harțăgos al unui radicalism fără orizont, al unei hărțuieli fără scop, care a adus procesul lui Panu pentru les-maiestate, condamnarea, plecarea lui în străinătate, nu era făcut ca să încălzească un suflet care din cunoașterea trecutului culegea tot mai mult îndemn către muncă și către tot ce din partea unui om, cît de puține însușiri să aibă, de altfel, poate să folosească altora, – acest sprijin reciproc, această mîngîiere de la unul la altul fiind de fapt singurul lucru bun și sfînt pe lume, singurul care ajută să se suporte povara unei existențe care în ea însăși e fără scop, ca și universul întreg supus unor legi neînțelese nouă:

…nu înțelegi

Că totul e un haos nemăsurat și mut?

terminat prin stupiditatea, răspingătoare, a morții:

Călăul fără milă ce prada și-o așteaptă.

Atunci de ce revărsarea fără sfîrșit a urii, la care cineva e îndreptățit numai printr-un trist beteșug din naștere? Viața politică, hapsîna pornire de eternă răzbunare mă îngrețoșa adînc, și-i dădusem expresie și în primele schițe din Lupta: pentru ca să mă împac cu dînsa, ca să mă amestec fără pofte personale în viitoarea ei, a trebuit sentimentul că viața noastră publică, așa cum este, duce la un dezastru, care, de altfel, în toate domeniile, n-a întîrziat, și că a nu-ți lua locul în legiunea unui desperat asalt pentru ruperea cercului de fier e o condamnabilă dezerțiune.

Între studenții cari-și căutau de lucru în străinătate, liberalii, lipsiți de oameni superiori, dezgustau, pe cînd, cu toate necontenitele ciocniri dintre individualități pline de unghiuri, la conservatori, mai ales la junimiști, orice părere s-ar fi avut de politica pe care o făcea un diletantism dezabuzat, mințile alese se impuneau respectului. Fără să mă gîndesc a mă solidariza cu vreo atitudine de partid, am primit astfel oferta lui D. R. Rosetti-Max de a da articole de literatură la Timpul, unde, de altfel, ținîndu-mă la o parte și de dușmăniile literare, vorbeam mai mult de literatura străină, de la Madách, cu Tragedia omului, la Arhitectul Solness al lui Ibsen, pe care, în același timp cînd admiram seninătatea clasică a lui Carducci, căutam a-l înțelege în sclipirile de oțel ale unei morale de vechi viching, deprins a se lupta cu toate crivețele mărilor veșnic reci. Nu știu cum am isprăvit și cu aceste legături în care aveam, de la început, impresia că întrebuințez alt limbaj decît acela care ar fi fost dorit.

Nu uitasem iubirea, care nu m-a părăsit nici un singur moment, pentru istoria literară. Lecturile mele franceze, dar și engleze – tot șirul marilor poeți, de la Pope și Thomson, ai măsuratului secol al XVIII-lea, pînă la intimitatea duioasă, unită cu un adînc sens filozofic, a lachiștilor și la armoniile delicate ale lui Tennyson —, ba chiar germane, mă făcuseră să pregătesc pentru revista lui Xenopol, Arhiva, unde însă trimeterile mele apăreau în condiții tipografice dezastruoase, un întins studiu despre începuturile romantismului, în care sînt pagini pe care nici astăzi nu le-aș voi, și nu le-aș putea scrie altfel.

Dar, din ce în ce mai mult, colaborația mea la publicațiile din țară se mărgenea la contribuții științifice, anume descoperiri abia făcute cerîndu-se împărtășite cît mai răpede.

Astfel am dat Arhivei studii despre călători prin țerile noastre în epoca fanariotă, ca interesantul arheolog și numismat Sestini, rare ediții de texte din secolul al XVII-Iea, care vorbeau despre români, ca Maiolino Bisaccioni, povestitor al războaielor lui Vasile Lupu, note despre gramatica greacă a lui Petru-vodă, scrisori de Domni din aceeași epocă fanariotă ori și corespondența de la Murano a vechilor Voievozi și Doamne din secolul al XVI-lea.

Erudiția, în domeniul căreia erau atîtea izvoare de publicat – și îndată după întoarcerea mea statul m-a înlesnit să public la tipografia lui întîiul volum din niște Acte și fragmente, care s-au învrednicit de aprecierea unui P. Pierling – și care ridica pentru istoria românilor atîtea probleme noi și cerea interpretări originale pe care le sugerau și mijloace de informație de curînd găsite, – atunci cînd Xenopol, în lașul fără bibliotecă de istorie, fusese silit a lucra după citațiile din ediția lui Ureche de Picot —, mă cucerea, mă reținea tot mai mult, interzicîndu-mi incursiile pe terenuri așa de ispititoare, unde încercasem să-mi deschid un drum deosebit de al eminescianismului complect uzat, singurul stăpîn atunci pe lirica românească.

Cu atît mai mult eram oprit în aceste margeni ale studiilor care precedă adevărata istorie, de ale cării generalizări și sinteze m-am ținut mult timp ferit, dintr-un spirit de despreț pentru filozofia ușoară, la îndemîna oricui, ca și din acela al unei dureroase, aproape bolnave autocritice, cu cît pentru această istorie a românilor îmi lipseau atîtea elemente pe care nu mi le dăduse lașul și pe care nu avusem cum să mi le capăt în străinătate.

A trebuit să învăț însumi, cu sudori, scrisoarea veche, așa de artistică totdeauna, dar și așa de deosebită de la un timp la altul și de la un om la alt om și, neștiind un cuvînt slavonesc – și nici pînă acum n-am deschis vreo gramatică a vechii slavone, recurgînd așa de rar și la dicționare —, mi-a trebuit să mă deprind cu această limbă a vechilor noastre documente și a vechii noastre literaturi istorice. Mai am încă, în miile mele de hîrtiuțe, totdeauna culese și cu gîndul la alte lucrări și păstrate cu îngrijire în vederea lor, pagina cu scrisul nesigur din care cuvintele străine ale cărții domnești sau izvodului boieresc sînt astfel reunite sau despărțite încît dovedesc pe cine încearcă primii pași într-un domeniu atît de greu, dar totuși imperios necesar.

Cu astfel de grele inițieri personale, lucrînd cu lunile la un studiu de amănunte, am putut să încerc străbateri mai largi în trecutul românesc, ca în Contribuțiile la istoria Munteniei în secolul al XVI-lea, primite de Academia Română, după ce căutasem să înviez pe exilații din Tirol pentru Vatra lui Coșbuc și Slavici, ambii necunoscuți mie, ultimul și criticat, în revista lui C. Dimitrescu-Iași, pentru o biată de Istorie a evului mediu, dar spre al căror magazin ilustrat pentru familii mă îndreptase editorul ei, C. Sfetea.