O victimă a lui Gutenberg

O victimă a lui Gutenberg
de Dimitrie Anghel
Din romanul plănuit "Arca lui Noe"
Publicată în Minerva, IV, 1176, 28 martie 1912, p. 1


...Am fost liber altă dată și stăpîn pe viața mea. Am umblat încotro m-au împins capricioșii pași ai fantaziei și cum am trecut multe praguri am trecut și pe acelea ale multor muzee din străine țări.

M-am oprit îndelung în fața ramelor aurite, în care rîdeau ancestrale nuduri rămase totuși tinere prin puterea artei ; pietre informe prefăcute în giuvaere am văzut, precum și stîngace cuțite de silex ce pretindeau a fi cea mai perfecționată armă pentru omor în alte vremuri.

Cu o răbdare ciudată m-am plecat peste tot ce a știut să facă omul, cu o bolnavă bucurie m-am oprit față de tot pasul pe care energia acumulată a veacurilor a putut să-l facă spre frumos și n-am putut trece cu toate acestea fără să nu-mi opresc pașii deopotrivă și în fața vitrinelor unde stăteau rînduite, ca o pildă barbară, tot ce-a putut inventa inteligența unui tiran ori fantazia nejudecată a instinctului în dauna superiorității cu care ne pretindem înzestrați.

Străvechia roată pe care se arcuia trupul celui osîndit am văzut-o, cătușele grele ce tot țineau înlănțuit de un zid pînă la agonie le-am văzut și pe ele, omul de fier în care intra de vie victima ca într-un sicriu, monstruoase pîlnii prin care se turnau cu de-a sila lichidurile în gura celui însetat de justiție, mînușa de piele care udată de apă se strîngea uscîndu-se pe urmă, înfășurînd tot mai strîns degetele închise în tăieturile făcute și umplute cu sare, din dosul palmei, am văzut-o și pe ea, și cîte altele nu le-am văzut, îngrozindu-mă de multele chinuri îndurate, de nenumăratele lacrimi ce trebuie să fi curs, de nesfîrșiteie picuri de sînge ce-au stropit desigur dalele de piatră și s-au scurs pe jghiaburi nevăzute de nimeni, de sfîșietoarele glasuri ce trebuie să se fi ridicat în van, fără ca nici un ecou să le poată răspunde.

Nenumăratele forme ale torturei le-am văzut, fulgerătoarea moarte și aceea care își tîrăște pașii purtînd obezi la picioare, cea care vine pe nesimțite și cea care întîrzie, viața care se strînge într-o flacără bruscă și aceea pâlpâitoare, deasupra cărei, din vreme în vreme, se toarnă picătura nemilostivă de untdelemn și se apleacă rînjitul bestial al călăului spre a putea vedea prelungindu-și suferința și a reîncepe agonia.

Pe lîngă toate acestea visător am trecut, ca un diletant fericit, ce ia din viață ce e rău și ce e bun, ca un omeopat ce știe virtutea ce doarme într-un anumit număr de pilule și își dozează beatitudinea...

Și cum le-am văzut aceste multe intrînd într-un muzeu străvechi, am văzut și întîiele tipare, întîiele semne ciudate, sculptate cu răbdare în pătrate de lemn, întîiele figuri ce aveau să facă nenorocirea noastră, a tuturora, întîiele sunete mute care corespundeau unui anumit desen, întîiele nonsensuri ce de sine stătătoare nu spuneau nimic și care învecinate și puse la un loc aveau să formeze silabele și cuvintele care la rîndul lor trebuiau să formeze nesfîrșita rînduială de fraze și goana de perioade, a căror victimă era să cad mai tîrziu.

O carte cu scoarțe străvechi, cu ilustrații primitive făcute de mîni nesigure și nedibace, stătea de mărturie acelor vremi nesigure, povestind viața unui sfînt pe fiece filă, în josul căreia o legendă de cîteva linii istorisea viața și martirul lui.

Cu cîtă dragoste și cu cită pietate s-au aplecat ochii mei pe aceste legende, cu ce emoții am privit bucățile de lemn pe care se vedea săpată răzleață cîte o literă, cu cîtă cucernicie mi-am ridicat privirile spre portretul bătrînului Gutenberg, asemuindu-l și pe el ca pe un sfînt al Bibliei lui străvechi.

Vremile acestea însă au trecut de mult, și omul stăpîn pe viața lui s-a schimbat într-un rob, cel ce umbla încotro îl duceau capricioșii pași ai fantaziei lui are obezi azi la mîni și poartă povara unui condei pe care trebuie să-l urnească vrînd-nevrînd, cel ce iubea albul cu patimă azi a devenit un dușman al lui și nu poate concepe ca o zi să treacă fără ca s-o îndolieze cu nesfîrșite semne negre.

Bucățile de lemn de atunci, primitivele pătrate de stejar, pe care se zugrăveau cele douăzeci și șase de torturi pe care nu le bănuiam, cele douăzeci și șase de enigme ce trebuiau să corespundă tuturor simțirilor, minciunilor, patimilor, pretinselor idealuri, abstractelor idei și josnicelor orgoliuri de mai tîrziu, puseseră totuși stăpînire pe mine, căci nimeni nu știe ce-i viața și nimeni din noi, cînd este un visător, nu poate ști ce are să ajungă.

Viața e o înșirare de fapte, de întîmplări, de fire nevăzute, ale căror capete le ține în mînă un destin ce nu are o figură precisă, ce nu corespunde nici unui nume, contra căruia nu poți să te revolți și la porunca ciudată a căror trebuie să te supui.

Neluînd drumul drept, adică acela la al cărui capăt se găsește o diplomă drept recompensă, pentru a putea cîștiga o existență cinstită, am luat acela pe care l-am găsit ca să nu mor de foame.

Aspirațiile mele, ambițiile, visurile ce le-am avut, ca o apă care scade nealimentată de izvoare, le-am lăsat și eu să scadă. Apele care scad însă se reîntorc în soare, eu n-am fost fericit ca ele, și am ajuns într-o redacție a unui mare cotidian.

Împrejurul meu acum, în odăi deosebite, la mese mari, prototipul meu înmulțit, cu capul lăsat pe umărul drept, cu un braț ce face un gest de multe ori ce seamănă cu o îmbrățișare, cu un negru lichid dinainte, ce are însăși culoarea infernului, cu un instrument ce se termină printr-un vîrf ascuțit, ce poate de multe ori fi o armă mai periculoasă decît un pumnal ce știi să-l mănuiești, îndoliază albe pagini, înregistrează vești ce viu din tot universul, înseamnă vești triste și vești bune, înscrie dezastre ori bucurii, senzaționale fapte ori indiferente lucruri...

Ca un copac bătrîn ce a îndurat tortura anotimpurilor, ce-a crescut dintr-un pămînt unde oarba lege a fatalităților a adus o sămînță și a aruncat-o, el a crescut, s-a ridicat spre soare și, îndurînd legea fatală, primește pe foile lui deopotrivă nepăsătoare pulberea ce vine să le acopere, răcoritoarea rouă a nopții ce cade, fierbințile ploi ce vin aduse de arșiți, timpuria brumă ce-o aduce schimbarea temperaturii.

Zi cu zi, cînd a sunat ceasul și timpul anumit, își desface foaia și o aruncă vînturilor, plopilor, soarelui, furtunilor, înstelatelor nopți, drăgostitoarelor raze de lună, palidelor amurguri, ca și nesigurilor zori, căci niciodată viața nu-i aceeași și nu stă pe loc și nici o minută nu este la fel cu cealaltă.

Nepăsătoare cade foaia care spune un ceas, care a adunat un reflex, care a legănat o minută, care a zîmbit unei secunde, singură a luminat o clipă, a fost o veste desprinsă de pe ram și s-a făcut una cu celelalte ajunse pînă jos, copacul dimpreună cu ramul ce-au stat multă vreme căutînd să înverzească, să înscrie un ram gol cu o umbră viorie pe zăpadă, să arunce o galbenă foaie într-o toamnă tîrzie, să rîdă veselă și verde la soare ori să picure o lacrimă clară într-o noapte cu lună plină de primăvară.

Astfel fac și eu cu tovarășii mei, la care privesc peste umăr din vreme în vreme, atunci cînd gîndurile ca niște valuri obosite și scăzute nu vor să mai descindă izvorul spre zăgaz, ochi anonimi și goi din care nimeni nu mai privește se întîlnesc cu ai mei, rotunde rame din care portretele ce au stat multă vreme sunt absente, stau enigmatice în fața ramelor din care sunt absenți ochii mei, și atunci mă înspăimînt față de neantul pe care-l întîlnesc și mă înfior de goalele ferești pe prichiciul cărora nu se mai reazimă și nu mai poate privi viața de afară.

Sonerii clare cheamă, jucării prin cari toate știrile ce circulă în univers vibrează în preajma mea, tot felul de figuri patibulare apar și dispar, întinzînd o notă scrisă pe hîrtie, tot felul de telegrame sosesc, o nesfîrșire de valuri vine să bată și să se spargă de zidul redacției unde sunt robit.

Fila albă de hîrtie, ca un pustiu pe care pasul nici unei caravane nu și-a însemnat urma, ca un troian de curînd căzut, pe care nici-o dîră nu și-a scris violetul unei îndrumări, stă înaintea mea și mă fascinează, și atunci obosit îmi plec capul vid de gînduri pe umărul drept, pe umărul ce-i începutul brațului ce va însemna turpitudinile mele, și mă îndrum în pustiu, fac cei dintîi pași pe alba zăpadă și urmez înainte, privind la tovarășii mei, care fac același lucru, îndurînd robia coloanelor care se vor acoperi de litere, de negrele semne, de înfiorătoarele hieroglife ce sunt primii pași după care se vor lua atîția, ca să nu meargă nicăiri.

Foi după foi cad, cu inconștiența copacului le fac să tremure și să joace în lumină, le las să se vestejească și să cadă nepăsător lîngă trunchiul meu, mă acoper din nou și mă fac stufos, joc umbre și lumini, îmi strîng toată seva cît ține noaptea, ca să-mi pot hrăni înălțimea, mă uit la trunchi și îmi spun că degeaba o fac, și urmez, cu toate acestea, mereu împrăștiindu-mi pretutindeni foile, pe orice vînt și pe orice vreme, ca un osîndit ce sunt la veșnica și silnica muncă.

Și în ceasurile calme în ceasurile bune, cînd vești nu sunt, cînd cataclisme nu se întîmplă, cînd ambițiile marilor oameni nu se ciocnesc, cînd firele telegrafice nu mai vibrează, cînd orizontala față a marelui ocean pe care se înscriu toate valurile nu mai înseamnă nici o vibrație, atunci îmi aduc aminte de mine, de omul setos de senzații, care umbla liber, împins de fantazia lui prin muzee, revăd multele lucruri ce le-am văzut, evoc primitivele semne ale lui Gutenberg, asupra cărora m-am aplecat cu atîta emoție, și nu pot să cred că ele au devenit pentru mine, în adevăr, o tortură.