O vizită

O vizită de Traian Demetrescu

Peste întâmplarea, pe care voiu s'o povestec, a trecut un an, și sunt încă nedumerit dacă trebuie sau nu s’o las în uitare pentru totdeauna. Desigur ea nu este menită să emoționeze adânc pe cititori, dar tinerii noștri, cari fac versuri, vor ști să desprindă dintr’însa o înțelepciune practică.

Eram singur în odaia mea. Vă scutesc de descripția odăiei mele, deși mobila mea, prin caracterul ei sărăcăcios, este de o originalitate rară. Stam la gura sobei, citind o carte, scrisă de un mare erudit, în care era vorba de misterele religiunii vedice. Sunt minunate cărțile acestea, cari te duc în timpurile primitive ale omenirii!... Deodată mi se păru că bate cineva în ușă. Ascultai puțin și în clipa aceea îmi răsări în memorie celebrul refren din poema Corbul a lui Edgar Poe : «Trebuie să fie vântul și alt nimic!»

— Intră !

Un tânăr îndrăzneț, cu trup ca al adolescenților din epocile frumuseților antice, intră vesel, aducând de afară aerul curat și rece al lui Decemvrie.

Mă sculai surprins : ce căută Aurora în coliba Amurgului ?

— Poftim, domnule, ședeți.

Și tânărul se așeză pe un scaun, care avea defectul să nu fie moale.

Tânărul mi-aducea un caiet cu versuri — toată încrederea în propriul său talent atârnând de un cuvânt al meu de încurajare.

A... domnișorul acesta era un farsor! Mă necăji:

— Dar, domnule, cine sunt eu, ca să vă adresați cu atâta entuziasm la mine ? Ați greșit adresa!... Și în acelaș timp ați uitat că în țara asta există un Gherea, un Maiorescu ...

— Cum ? Nu sunteți d-voastră simpaticul nostru ...

— Domnule, fii bun și nu spune cuvinte de prisos. Pentrucă ai venit însă, dă-mi caietul să-l răsfoiesc puțin, iar d-ta, în vremea asta, ascultă greerii, altă speță de poeți lirici, de cari știi bine cum își bat joc furnicile.

Tânărul îmi dete caietul și păru că dă atențiune cântecelor greierilor, ascunși după sobă.

După ce sfârși citirea caietului întreg, obișnuita mea fire blajină mi se schimbase. Eram revoltat.

— Ce minciuni monstruoase ! Ce minciuni !

— Versurile mele minciuni? întrebă tânărul, uimit.

— Firește: în toate aceste elegii nu vorbești decât de moarte, de veșnica tăcere, de suspine, de mări de lacrimi... Domnule, pentru numele lui Dumnezeu, uită-te în oglindă și vezi-te că spui minciuni, că în d-ta debordează vieața !...

Tânărul zâmbia ; eu urmai:

— Bine, domnule, dacă d-ta ți-ai fi publicat versurile, publicul, citindu-le, ar fi crezut ce spui și te-ar fi compătimit, te-ar fi simpatizat. Ei bine, știi d-ta, că a smulge publicului, în mod falș, emoțiuni de pietate și de simpatie, e tot așa cum l-ai fura?

A ... domnule !

— Căci să-mi mărturisești adevărat: ce mănânci în fiecare zi ?

— Patru ouă, icre negre, salam, supă, două mușchiuri la grătar, rocfort, compot de caise, beau vin negru...

— Și îndrăznești să faci elegii ?... Domnule, ești teribil 1

— Dar ce-are aface...

— Cum să n’aibă aface ? Apoi știi d-ta că acest nutriment a lipsit, adeseori, lui Leopardi, lui Dostoievschi, lui Eminescu ?

— Îmi pare rău...

— Și afară de asta, când ai avut vreme să suferi, să iubești, să te descepționezi, să înțelegi vieața, să te lupți ?... Câți ani ai, domnule ?

— Douăzeci și unu, neîmpliniți.

— Cei mulți înainte...

Merci...

— Ah ! dragul meu tânăr, un altul care ar avea un piept sdravăn și o musculatură de taur, ca d-ta, ce bun strungar ar deveni!

Tânărul râse.

— Nu râde, te rog. Mai târziu, după ce vei citi ceva și îți vei rafina puțin sensibilitatea și imaginara, în paguba plămânilor și a brațelor, îți vei da seama că vieața se gustă mai plăcut fizicește decât intelectual.

După cuvintele astea tânărul îmi smulse caietul din mână și-l aruncă în sobă. Ce curaj ! Eram înmărmurit.

Câteva minute trecură și elegiile deveniră o mână de cenușă.

— O ! tinere, sunt atâtea lucruri de făcut în vieața asta, mai folositoare și mai frumoase decât elegii proaste. Și apoi, lumea e plină de femei frumoase ... De ce-ți pierzi energia nervoasă pe nimicuri ?

Deunăzi, ca și acum un an, stăm singur în odaia mea. Îmi cântau greerii și urîtul.

Deodată mi se păru că aud o bătaie ușoară în ușă.

«E vântul și alt nimic!»...

Bătaia se repetă.

— Intră !

Ca și acum un an, acelaș tânăr se ivi, cu aerul mai vesel și îndrăzneț.

Mă înfuriai: iar mi-aduce elegii!... Nu-îmi ajungeau mie greerii, urîtul, melancolia?...

Tânărul se așeză pe un scaun :

— Nu știi ceva?... Mă ’nsor.

— Bravo ! Te felicit!

— Știi, ți-am urmat povața, care mi-ai dat-o acum un an, m’am ținut numai de femei... În sfârșit am pus mâna pe una, bogată și frumoasă !

— Elegii mai faci?

— Păzească-mă Dumnezeu ! — și era cât pe-aci să se închine. Apoi adăugă: Am venit să te invit la nuntă. Țin mult să te prezint viitoarei mele neveste. I-am povestit și ei chestia elegiilor... A râs!...

După ce-a plecat, am pus zăvorul la ușă. Acuma poate să mă viziteze și Norocul — nu mai deschid!

Craiova, 1894.