Oameni cari au fost/Dimitrie C. Moruzi

 

În acest loc de frunte să se vorbească de prietenul nostru, de prietenul nostru eroic în mijlocul sărăciei lui absolute, care ne-a părăsit numai o dată cu trecerea sa la cele veșnice.

Azi puțini știu ce era acel bătrân bolnav, surd, astmatic, incapabil aproape de a se mișca, pe care-l cuprindeau două odăițe de mahala în fundul Iașului, sus pe dealul de la Nicorița, la întrarea drumului spre cimitir. Rar, îl vizita câte un prieten: viața noastră de azi e pretențioasă și absorbantă. Prietenul nostru Moruzi se bucura - și s-ar fi bucurat și mai mult dacă l-ar fi putut înțelege. Cu pași grei, păzindu-și inima, îl petrecea pănă în prag, și iarăși singurătate totală se făcea în jurul lui.

Era prinț, recunoscut în Rusia, de unde venise, foarte tânăr, pentru credințile și aplecările sale. Coborâtor autentic de domn, strănepot al lui Constantin-Vodă, și o știa, și o spunea - numai fără trufie, și cu acest defect, ce se poate face în această țară! Regele Milan, cu care avea o asămănare impresionantă, îi venea văr bun, și la Belgrad nepotul său Alexandru îl primise cu onorurile unui membru al dinastiei. Fusese bogat, avusese moșii, cheltuise și risipise; fiul său ducea la Paris o viață mare: "prince Mourousi".

Și, când l-am găsit, l-am descoperit, la București, unde se ținea din colaborația la câte o foaie săracă, avea în Dealul Spirei o cămăruță goală ca de spital și trei-patru cărți, pe o scândură. Și vorbea despre toate țările, despre toate societățile ca și cum și atunci i-ar fi fost la îndemână să facă tot ce făcuse odată.

A tipărit o carte despre Basarabia, despre Rusia, la "Minerva", o carte uimitoare prin bogăția ideilor, prin puterea amintirilor, prin colorația stilului. Nu s-a cetit. La Iași a dat două romane despre vechea viață moldovenească și basarabeană din tinerețele sale și o sumă de amintiri care se pot pune pe dreptate alături de ale lui Ion Ghica, dacă nu și mai presus de ele. Abia s-a atins câte unul de dânsele, deși scriitorii ruși vestiți din generația sa nu scriau mai interesant și mai instructiv.

În fiecare rând al său vibra un naționalism tânăr și viteaz, care nu te-ar fi făcut să crezi că scrie un om de 65 de ani, mâncat de tot greul și amarul vieții. Pănă la sfârșit a fost un ostaș loaial și cutezător al credinților sale. A murit ca pe câmpul de luptă.

Noi vom păstra cu pietate scrisele sale și acele scrisori în care fiecare cuvânt avea o valoare literară și umană. Nu-l vom uita, nu-l putem uita. Era prea extraordinar pentru aceasta. Și, când se vor schimba lucrurile spre bine, vom spune, ca să ne înțeleagă, la bătrânețele noastre, aceia cărora li vom lăsa o moștenire de muncă și credință, că noi am pornit pe vremea când tinerii erau printre oameni de șaizeci de ani și când lucrau pentru neam fără răsplată numai bolnavii aproape de moarte și săracii printre săraci: pe vremea prietenului nostru Dimitrie Moruzi!