Oameni cari au fost/Un luptător pentru drept: Simion Murafa

 

Abia s-a închis mormântul asupra aceluia care, în oastea de care era legat, se chema maiorul Simion Murafa și asupra tovarășului său de muncă și de ultimă suferință, inginerul Hodorogea, și alte vești arată ce năprasnic s-a împuținat numărul acelora cari, dincolo de Prut, în vieața de stat pe care li-au creat-o împrejurările de la 1812 și de la 1878, își mai aduc aminte cu duioșie și de acel vechi grai moldovenesc din fiecare cuvânt al căruia iese un răsunet de glorie ori o durere nemângâiată.

Ca printr-un fapt - întrucât n-a fost o diavolească înțelegere dușmană -, o dată cu cei doi fruntași intelectuali era ucis în satul său unul din preoții mai bătrâni cari de mult cutezaseră a spune cuvântul lui Dumnezeu pe înțelesul credincioșilor, după buna datină străveche. Știri mai precise n-avem asupra împrejurărilor în care s-a sfârșit păstorul cu iubire de turma lui sufletească. Dar informații venite ziarului România adaugă la durerea noastră, arătând că s-a dus dintre cei vii și părintele Alexe Mateevici, luat, pe frontul românesc, unde-și făcea datoria, de cumplita boală a tifosului exantematic.

Am văzut în redacția noastră, și nu o singură dată, pe acest preot tânăr și voinic, cu o blândă față ca a sfinților din icoanele de odinioară. Și pe el îl adusese la noi un singur gând, căci românul știe să fie loaial cu aliații săi, orice s-ar întâmpla: acela de-a găsi cărți, de-a cunoaște pe cărturari, de a vorbi cu dânșii despre scrisul românesc vechi și nou și despre toate amintirile comune, de atâtea veacuri, de toate veacurile afară de unul, care ne cuprinde într-însul. Rareori am văzut - și desigur nu aici la noi, unde și literatura, când n-a fost o pretenție, a rămas o simplă formă - un om mai îndrăgit de acea vădire a tot ce avem mai bun în suflet, care e scrisul nostru.

Nu uitase în școlile lui preoțești limba "moldovenească", pe care o vorbea cu un moale accent străin, prins de la colegii săi ruși. Avea o plăcere evidentă să se rostească în silabele ei iubite.

Și, străbătut de armoniile ei ascunse, pe care poeții le descopăr - și sunt poeți în măsura în care le descopăr -, el făcea de mult cântece moldovenești.

Foaia bisericească din Chișinău, apoi Cuvânt moldovenesc, foaia politică, i le-au publicat sub un nume de împrumut. Câteva ni le-au adus și nouă, - cu câtă sfială cinstită! Unul îl dăm aici. El voia să le adune pe toate, să facă un mănunchi din ele. Se va fi închipuit puindu-l înaintea neamului cum înaintea icoanei hramului mânile de credincios pun cu evlavie florile de duminecă și de sărbătoare ale celui mai nevinovat prinos.

Noua școală moldovenească era gândul cel mai scump al acestui profesor de seminar, și la alcătuirea ei, încă așa de șubredă, a luat o parte de căpetenie. A vorbit ascultătorilor despre literatura românească, pe care o descoperea tot mai mult. Și pentru răspândirea cunoștinților despre neamul său avea, cu o nesfârșită râvnă, și alte planuri.

Acum, într-un colț din acestălalt pământ moldovenesc, trupul părintelui s-a pus spre odihnă. Ce larg se risipesc în țărâna noastră de pretutindeni oasele "mărturisitorilor"!

Cu grijă ni însemnăm locurile unde ei stau și ne așteaptă. Și va veni o vreme când pentru un neam răsplătit, în sfârșit, de câte le-a îndurat, ele vor fi ținte de pelerinagiu, aducând la cei ce au murit, tineri, de moarte rea, solia cea bună, venită prea târziu pentru ei.

Căci mișcarea va merge mai departe și în ținutul părintelui ca și aiurea.

Doar după aceia cari creează o mișcare și mor adesea întru aceasta, fără mângâiere, vin alții, mai fericiți, pe cari mișcarea însăși i-a creat pentru a învinge printr-înșii!