Oameni cari au fost/Un om din Basarabia: Donici

 

Rareori în presa noastră s-a vorbit cu atâta duioșie de un scriitor pe care moartea l-a strâns prea de curând, ca de basarabeanul Donici, mort deunăzi la Paris.

Au fost recunoașteri, înduioșări și mustrări. Nu se poate zice că recunoașterea i-a lipsit fiului celui pierdut care, părăsind numele tatălui său, s-a întors în casa mamei sale și a învățat din nou limba pe care o auzise pe brațele acesteia. Venit din Petrograd sau din Moscova cu o adâncă inițiare în viața literară rusească, împodobit cu prestigiul unui scriitor bine cunoscut acolo și participând la cercurile cele mai distinse de intelectuali, aducând, vasăzică, și cunoștinți noi și un nou fel de a gândi, de a simți și de a scrie, el a fost cald îmbrățișat la București. Dacă boemul incorigibil pe care-l formaseră cenaculele moscovite ar fi avut stăruința de care nu sunt lipsiți atâția mediocri, el ar fi putut juca, în viața noastră publică, în care aducea credință în neamul nostru, un rol de frunte. Mulți cari-l plâng azi l-ar fi putut ajuta. Și bag de samă că nici unul n-a cetit acele amintiri despre revoluția rusească, pentru care i-am dat îndată prefața pe care o dorise.

Înduioșarea e firească. Am avut și avem atâția basarabeni cari datoresc nașterii lor în țara de peste Prut tot ceea ce au. Atâția s-au ridicat la situații nevisate și se bucură de averi pe care nici nu le întrevăzuseră. El care la Paris între ruși era apărătorul drepturilor noastre în Basarabia și care convinsese despre ele pe un Alexinschi și pe atâția alții, moare în cele mai triste împrejurări de sărăcie și părăsire, consumat de oftiga culeasă în viața lui vagabondă.