Oamenii

Oamenii de Liviu Rebreanu

E mică și grăbită. Uscată. Capul puțin mare și obrajii pătrați, spoiți cu o pudră ieftenă. Gura cam mare; își mușcă mereu buzele ca să-i rămână roșii, în privire are ceva mizerabil și o dorință grozavă de-a plăcea.

E grăbită. Soarele arde puternic. Nădușeli în aer.

Pășește apăsat. Ghete, odinioară albe, azi cenușii, prea mari și cu tocurile călcate înlăuntru. Ciorapi de dantelă… o dantelă de perdea aspră. Din când în când, își privește picioarele. Le găsește bine. E mulțumită, își mușcă buzele. Se uită împrejur, pe cellalt trotoar, unde un cerșetor geme prefăcut. Întoarce capul repede.

Mergând, se leagănă ușor în șolduri, cu o cochetărie căutată. Șolduri înguste și colțuroase. Slăbiciunea transpiră prin rochia albă, tocită, cu destule pete de praf. Umerii, mai strimți și cu omoplații ieșiți. Bluza de pânză îi joacă în spate. Ea decolteu n-a ajuns pudra. Pielea e brună, poate murdară. Sânii uscați… și, pe păr, o pălărie de mătase vânătă, lucrată de mâna ei, nenorocită…

Merge mereu… Brațele seci se leagănă cochet, în mina stingă, o pungă mare și plină cine știe cu ce, un evantai de lemn. Mâinile, acoperite cu niște mănuși lungi glace, atât de mari, incit dintr-una singură ar ieși o pereche potrivită, și atât de asudate, incit nu se mai poate cunoaște albeața lor originală.

Două domnișoare elegante ușor trec. Nici nu se uită la ea. Întoarce puțin capul după ele. Strâmbă din buze cu un dispreț ușor.

Un soldat înalt, blond, speriat la față vine. Ea îl privește drept în ochi, cu severitate și cu gingășie, parcă și-ar încerca puterile. Omul se uită la ea cu milă și scuipă.

E mulțumită. I-e cald. Își trece evantaiul și își face vânt, repede. Trebuie să se răcorească. Se gândește la cele două elegante și la soldat. Își mușcă buzele, își face vânt repede.

Se oprește la o vitrină cu lucruri scumpe. Parc-ar vrea să cumpere ceva, deși portofel n-are. Profită de ocazie, se privește în sticla galantarului.

— Sunt drăguță…

Își urmează calea…