Oare teatrul este literatură?

 

Principiul fundamental al artei în genere este intenția de a transmite o concepțiune prin mijloace convenționale de la om la om; încercarea de a realiza acea intenție constituie opera de artă: ori de ce fel ar fi concepțiunea, - înaltă sau joasă, rafinată sau primitivă, sacră ori profană, - numai cîtuși de puțin să fie o izvorîre nu voită, ci pornită firește din adîncimea, infinită ca și natura ce se oglindește în ea, a creierului omenesc, ea merită să se arate lumii, numai să poată cum; și dacă poate cum trebuie, atunci se va impune înțelesului altor minți omenești, numai capabile să fie a înțelege. Aci stă rațiunea finală a artei umane: înțelesul omenesc.

Dar cîte sunt mijloacele convenționale pentru transmiterea unei intenții artistice? Sunt desigur multe și mulți critici au căutat să le clasifice. Din cîți am citit pînă acuma, nu am găsit în nici unul o părere deosebită în privința teatrului; pentru toți, dramaturgul este considerat ca un fel de literat sau poet, iar piesele de teatru ca un fel de producții literare sau poetice. Cursurile de poetică ne prezintă chiar capitole întregi despre poezia dramatică. Să mă ierte domnii autori de poetice mai mult sau mai puțin elementare să cred despre dramaturgie altfel decît vor dumnealor să mă facă a crede.

Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot așa de deosebită " de literatură în genere și în special de poezie ca orișicare artă - de exemplu arhitectura. Literatura este o artă reflexivă. Orice gen literar are de obiect deșteptarea de imagini numai și numai prin cuvinte exprimînd gîndiri: epică, lirică, narativă, oricum ar fi, literatura se mărginește la a închipui imagini, a gîndi asupră-le și a transmite cititorului prin cuvinte acele imagini și gîndiri; aci stau tot obiectul și toată intenția literaturii. Teatrul este o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor și patimilor lor. Elementele cu care lucrează sunt chiar arătările vii și imediateale acestor conflicte.

Convenționalitatea acestei arte este cea mai grosolană posibilă: căci intențiunea de a arăta obiectul - care aicea sunt conflictele morale ivite Între oameni - se realizează prin arătarea obiectului chiar întocmai. Aici intenția artistului îmbracă, în carne și în oase adevărate, figurile ce ne arată: toate sunt, nu spuse, ci aievea înfățișate; bucuria rîde din ochi vii, durerea plînge cu lacrimi adevărate, faptele cer timp, și precum în natură trebuie să treacă vreme și împrejurări peste obiectul real pentru ca el să se modifice în o stare dată a lui, asemenea aici trebuie să treacă împrejurări și prin urmare vreme reală pentru ca să se desăvîrșească arătarea intenționată. Faptul că unul din mijloacele sale de reprezentare este și vorbirea omenească, nu trebuie să facă a se lua teatrul ca un gen de literatură; din acest punct de vedere teatrul ar avea mai multă rudenie cu arta oratoriei.

Se înțelege că, la urma urmelor, izvorul comun al tutulor artelor este conceptiunea omenească; dar formulările interne, manifestațiunile si modurile de transmitere intenționată a concepțiunii sunt deosebite pentru fiecare artă.

După aceste deosebiri specifice, vedem că teatrul este tot atît de puțin înrudit cu literatura pe cît ar fi sculptura și pictura cu arhitectura și muzica. Pe cînd concepțiunea poetului se formulează în gîndirile lui proprii cari sunt chiar materialul intern al artei sale, și care, transmise prin cuvinte, constituiesc de-a dreptul obiectul de artă desăvîrșit, concepțiunea dramaturgului se formează în înfățișări vii de împrejurări și fapte omenești, iar gîndirea lui nu are nimica a face cu producția teatrală în sine; și dacă el gîndește, aceasta o face numai spre a găsi intocmirea, economia mecanică, pe care să poată sta clădirea ce a conceput și voiește să înfățișeze.

Cu mult mai mult se aseamănă deci dramaturgul cu arhitectul care concepe clădirea, o plănuiește pe hîrtie, și tocmai apoi. o arată făcută gata din grămădirea întocmită a materialului voit. In acest sens gîndește și dramaturgul - nu la a gîndi ceva, ci la a arăta ceva. Astfel, asemănare mai nemerită nu poate avea o piesă de teatru propriu-zisă decît cu planul unui monument. In adevăr precum planul arhitectului nu este chiar realizarea finală a intentiunii sale, adică monumentul, ci numai notarea convențională după care trebuie să se strîngă și să se alipească materialele cerute într-un tot ordonat, asemenea și scrierea dramaturgului nu este chiar desăvîrșirea intențiunii lui - adică comedia - ci notarea convențională după care se vor alipi elementele proprii spre a. arăta o trecere de împrejurări și fapte umane. Mai scurt: pe cît de puțin planul arhitectului este pictură, tot atît de puțin e scrierea de teatru poezie.

Fiind însă că teatrul ne arată oamenii, și fiindcă în împrejurări omenești, acțiunile, cări sunt chiar viața, sunt însoțite de vorbire, oamenii dramaturgului trebuiesc firește să vorbească și ei. Din împrejurarea însă că păpușile lui pe lîngă că trebuie să umble, să plîngă, să riză, să se mîngîie, să se bată, ori să se ucidă chiar (fapte ce nu se pot întîmpla în lume tot pe tăcute) mai trebuie să și vorbească și că poetul nu are alt material extern de comunicare a gîndirii sale decît cuvîntul - din această împrejurare, că un element material este comun, și aceasta în proporții de întrebuințare și ordine foarte neegale, între două arte atît de fundamental deosebite prin modul de transmitere al concepțiunii, se poate oare deduce că Teatrul este Poezie și că o piesă de teatru este o producție de gen literar? Dar o împrejurare asemenea cu aceasta ni-o prezintă și comunitatea altor materiale și mijloace de manifestare între alte arte foarte deosebite: marmura, comună sculpturii și arhitecturii, linia și chiar culorile comune arhitecturii, picturii și sculpturii și, cea mai caracteristică dintre toate pentru teza ce ne ocupă, plastica, asemenea comună picturii, sculpturii și teatrului.

Nu! Teatrul și literatura sunt două arte cu totul deosebite și prin intenție și prin modul de manifestare al acesteia. Teatrul e o artă independentă, care ca să existe în adevăr cu dignitate, trebuie să pună în serviciul său pe toate celelalte arte, fără să acorde vreuneia dreptul de egalitate pe propriul lui teren.