Observări polemice

 

I

— A critica este ușor; e greu a face mai bine.
— Fără îndoială. Dar de aci nu urmează, precum par a crede cei ce ne întâmpină cu asemenea opinii noi, că a critica este de prisos. Ușoară sau nu, critica a fost și va rămânea o lucrare necesară în viața publică a unui popor. Înțelegerea răului este o parte a îndreptării.

Din acest punct de vedere, înființarea unei reviste (Convorbiri literare) cu o tendință critică mai pronunțată ne pare a împlini un gol lăsat în mica noastră mișcare literară.

În adevăr, publicistica română prezintă deocamdată în tonul și maniera criticilor sale spectacolul a două extreme greu de împăcat. Foile politice, cu prea puține excepții, sunt pline de personalități la adresa celor ce susțin o opinie contrară, jurnaliștii se tratează de inimici, nu de adversari, "oameni corupți, trădători de patrie", în timpul din urmă "conspiratori austro-maghiari", sunt epitetele obișnuite cu care un partid atacă pe calălalt, și, fiindcă acesta răspunde tot așa celui dintâi, publicul cu bun-simț a sfârșit prin a le crede pe amândouă și s-a depărtat cu oarecare dezgust de la asemenea polemici fără demnitate.

În sfera literară procedarea este tocmai contrară. Aci toți autorii par a fi, dacă nu amici, cel puțin camarazi în înțeles de camaraderie. Unii caută a întrece pe ceilalți în atribute lingușitoare, și în literatura română nu se află decât poeți și prozaiști admirabili — în genere, capete de geniu. Și fiindcă toți se ilustrează cu atâta mărinimie unii pe alții, publicul cu bun-simț a sfârșit prin a nu crede pe nici unul și a se depărta cu același dezgust de la o asemenea "societate lăudăcioasă", cum o numește dl I. Negruzii în "poeticale".

Explicarea citatei deosebiri între maniera scriitorilor politici și a celor literari ar scoate articolul nostru din marginile exclusive ale Convorbirilor literare, care au binevoit a-l primi în coloanele lor. Trebuie să ne îngrădim în sfera curat literară. Dar și aci am aduce o probă de prisos când am voi să mai cităm întregul șir al încercărilor de mistificare îndreptate în contra opiniei publice, de la celebrarea lui Țichindeal pănă la încrederea formulată în o adunare solemnă a unei asociații de cultură, că după ce avem "o literatură însemnată prin anticitatea sa, remarcabilă prin estensiunea sa și demnă de considerat prin prestanța sa", ne lipsește "un panteon, unde atleții adormiți al literaturei noastre să-și afle recunoștința și remunerarea meritată, și lângă tipurile lor să vedem strălucind acolo și icoanele atleților care sunt în viață și lucră încă". [1]

Va fi deajuns să caracterizăm numai creșterea acestei mișcări nesănătoase, și ca măsură a judecării simptomelor vom lua raportul în care scriitorii noștri pun cultura occidentală cu propria noastră cultură.

Pe treapta dintâi noi căutăm numai să imităm. Recunoaștem superioritatea străină, însă ne dăm aerul a păși tot în direcția ei și a o ajunge cât de curând, și, confundând extensiunea cu intesivitatea și cantitatea cu calitatea, ne grăbim a arăta rezultatele dobândite.

O lucrare caracteristică pentru această treaptă este Lepturariu rumânesc al lui A. Pumnul, de la Cernăuți. În gimnaziile austriece există pentru literatura germană o carte de lectură întocmită de un Mozart, în care se află culese bucăți de model din poezia și proza germană. După deosebitele clase, materia e deosebită, în volumele din urmă sunt adăogate tratate estetice și biografii scurte ale autorilor celor mai renumiți. Pentru a înzestra și cursul de limba română din gimnaziile bucovinene cu o asemenea carte de lectură, răposatul A. Pumnul a publicat nu mai puțin decât 6 volume de exemple din literatura noastră, cele din urmă cu notițe biografice asupra celebrităților române! 6 volume de modeluri literare la români? Mare descoperire și grea, în aparență. Dar când te uiți mai de aproape, te miri de ce au ieșit numai 6 volume. Căci în această colecție, după cum se vede, sub literatură se înțelege adunarea tuturor literelor tipărite și chiar netipărite, și în acest chip se puteau umple zeci de volume cu extracte de aceeași valoare.

În partea I a tom. IV, unde ajung citatele literare pănă în secolul nostru, întâlnim la pagina 104 pe literatul român Ioan Pralea 1 . O notiță biografică ne spune că acest Pralea a fost

"cu un spiret plin de artele frumoase: poet, muzic, arhitect, croitor, ciobotar

și aflător de lucruri nouă. Spiretul lui țintea la universalitate" și cu un cuvânt, că era

"un bărbat genial și ciudat în felul său".

Despre cel dintâi din aceste adjective nu vedem probe în citările ce urmează, dar cel de al doilea se explică. Căci ni se înfățișează întâi un psalm, care începe așa: [2]

Într-o seară a "Junimii" la Iași ne povestea Alecsandri despre Pralea. Pralea locuia în Iași pe șesul Bahluiului lângă mănăstirea Frumoasa. În odaia lui își

alcătuise un pat mișcător, scânduri atârnate la părete, ce le tot schimba după direcția soarelui și pentru care își bătuse câțiva pari în zid după punctele geografice. Pe lângă acești pari se mai aflau în părete un șir de cuie de lemn, bătute în linie dreaptă de la ușă și pănă la locul unde se întâmpla să-i fie patul în acea zi. Când intra Pralea în odaie seara, pentru ca să se culce, începea să se dezbrace la ușă, și de cuiul dintâi își acăța căciula, și așa mai încolo, de fiecare cui câte o parte a îmbrăcămintei, pănă când ajungea la pat în starea lui Adam. Dimineața începea apoi procedura inversă și, descuindu-și veșmânt după veșmânt, ajungea gata la ușă. Pentru asemenea anecdote era bun Ioan Pralea. Cine ar fi crezut că va ajunge și model de literatură într-un "lepturariu" gimnazial! Doamne-Dumnezeul mântuirii mele, Ziua, cum și noaptea ți-am strigat la grele, Intre-ți înainte a mea rugă, bunul: Urechia ți-o pleacă rugii mele, unul.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu cei ce-s în groapă socotit fui troinic,

Om neajutatu-s între cei morți volnic, Depărtați de mine ai mei cunoscuți, Au-mă de ură și rămâi cu muți.

Apoi vine Viața și vitejia lui David, care se termină astfel:

Eșii spre întâmpinare

Ear smulgându-i lung-lat-taiul,

La filisteanul cel mare

Pre Criș ceva mai scurtaiul.

Și pentru a lui lungime

Și am ridicat ocara,

Sudui-mă cu asprime.

Și așa am scăpat țara.

Curios om răposatul Pralea! Însă după desrierea dlui Pumnul înțelegeam că începe secolul al XIX-lea al scriitorilor noștri, fiindcă este o figură tipică pentru mai toți. Mai toți suntem spirite universale, ca Pralea, și, ca dânsul, bărbați geniali, însă cam ciudați în felul nostru.

Pe lângă acest faimos literat aflăm pe dr. Vasile, sau cum zice dl Pumnul: Văsiliu, Pop,

"un bărbat deștept și plin de zel..." apoi pe George Săulescu, Vasile Ianovici e tutti quanti pănă la dl A.

Densușanu. Cu o lungă biografie, de patru ori mai lungă decât a lui Grigore Alexandrescu, și în care ni se povestesc multe intrigi călugărești[3] , figurează între poeți Neofit Scriban. Neofit Scriban model de literat român? Cum nu! La pag. 216 vedem lista operelor sfinției-sale "științale și literale", peste tot 14 numere, însă bine cifrate ar ieși mai multe, căci no. 10 cuprinde

"mai multe deșertăciuni (citește: disertațiuni) politice, mai multe cuvinte și cuvântări; toate în număr mai bine de 60".

Cu părere de rău aflăm că din aceste cea mai mare parte încă nu s-au publicat! Și între celelalte 14 numere sunt vro câteva afectate de aceeași soartă. Cum se vede multe opere ale acestui literat se țin de literatura nepublicată.

Păcat că nu se țin toate de această literatură! Cel puțin dacă este să le judecăm după proba de la pag. 217 și 218 ale Lepturariului. Acolo se află o poezie a părintelui Scriban, scrisă cu ocaziunea sfințirii temeliei de la arcul care împreunează cele două binale ale liceului din Iași. Poezia începe așa: Oh! obiect de veselie și de întristare plin! O! lucrare, care mesteci bucuria cu suspin și are refrenul: Veselia și mâhnirea deodată o ocupează, Că în om e mestecare de moarte și de viață.

În tomul III întâlnim între literați pe Daniil Scavinschi. O mică probă din acest autor hazliu, dar cam vulgar, merită poate un loc într-o chrestomație română. Dar dl Pumnul consacră pentru scripturile lui nu mai puțin de 76 de pagini din Lepturariu. La pag. 402 începe traducerea lui Democrit cu următoarele versuri de introducere ale domnului Scavinschi:

A lui Democrit ce vesel întâmplare comicească
De Regnard alcătuită în limba cea gălicească,
Dar astăzi este tradusă întru această rumână

Seminarului central din Mon. Socola ca să ocupe acolo catedra de istorie universală, unde a rămas pănă la 1854, când iarăși, printr-o intrigă mitropolitană,

condusă de preasfințitul Suhopan, fu nevoit a demisiona" etc. Cel mai mic defect al acestei narațiuni este neadevărul. Întrebarea cea mare este dacă e iertat a trata asemenea lucruri într-o carte de școală? Să nu uităm că păr. Suhopan trăiește încă, și în timpul publicării Lepturariului era profesor de teologie la Universitatea din Iași. Pentru obșteasca plăcere de a unui tânăr mână, De un Dăniil Scăvinschi cel mititel la statură, Pe care plăcu naturii a-l lucra-n miniatură.

Mai înainte se află curioasa călătorie la Borsec, în care Scavinschi se vede foarte maltratat de tovarășii săi de drum, boierii Vasilică Milu, aga Costache, hatmanul Palade cu cocoanele lor și care se termină așa: La Borsec, cu feredee, cu mese, cu adunare, Se uitase mai cu totul a drumului supărare.

Adeseori făcea baluri nobilimea ungurească

Să le pară mai plăcută clima acea chiar ursască.

Făceau și plimbări cu toții pe jos pe la sticlărie,

Ba încă și peste munte până la o vizunie...

Săvârșind deci toată cura în cinci săptămâni de zile,

Trimețându-ni-se caii de paharnicul Vasile,

Ne-am pornit cătră Moldova cu nespusă nerăbdare,

Ca să-ajungem pe acasă mai curând fieștecare.

După aceste probe credem că cititorii ne vor scuti de a le mai culege și alte flori din câmpia Lepturariului românesc, și nu ne rămâne decât a dori studenților din Cernăuți să se înveselească cât se poate de mult cu asemenea modeluri de stil, dar să le imiteze cât s-ar putea mai puțin. Alecsandri, Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Constantin Negruzzi pot servi de model în multe poezii ale lor; dar cât pentru ceilalți, să ne întoarcem mai bine la traduceri din cartea dlui Mozart și din alte antologii străine, pănă când vom avea noi înșine o literatură mai îmbelșugată. [5]

Pe a doua treaptă a cochetării cu alte literaturi, noi nu suntem numai imitatorii încă slabi, ci începem a ne crede ajunși la un nivel egal și provocăm compararea cu Occidentul cel cult. Caracteristică pentru această treaptă este opinia ce Societatea academică română din București, de la care Gazeta Transilvaniei din 6 august 1869 așteaptă "cu mare sete urdirea grandeței romane antice", a publicat-o asupra gramaticelor prezentate în anul trecut la concurs. Lucrarea premiată a fost cea cu deviza si consuetudo vicerit etc., ce s-a văzut apoi a fi a dlui Cipariu. Academia începe lauda acestei scrieri în următorul mod:

"La operatul care porta deviza Si consuetudo vicerit, vetus lex sermonis abolebitur comisiunea s-a aflat facia cu una lucrare în adevăr seriosa, consciinciosa și plena

de profunda erudițiune și vaste cunoscentie asupra obiectului, lucrare care ar face onore și literaturelor celor mai avute și mai dezvoltate în această parte a filologiei și pre care orce academie ar potea-o încorona cu amendouă manele".

De unde o știe, de unde o poate ști aceasta Academia din București? Că o gramatică a domnului Cipariu va fi "în adevăr serioasă", aceasta o crede ușor oricine cunoaște lucrările distinsului nostru filolog. Dar ce caută aci academiile străine?

Nouă ne-ar părea mult mai cu tact a lăsa în judecata "literaturilor celor mai avute" înșele, dacă ele s-ar simți onorate de lucrările noastre, și întrebarea dacă o academie străină ar încorona gramatica ieșită din Academia Română se cade a fi dezlegată nu de Academia Română.

Atât pentru bună-cuviință. Cât pentru stil academic, suntem la toată întâmplarea de părere că atunci când o academie occidentală va veni să-și exprime aprobarea ei pentru cartea dlui Cipariu, o va face cu o metaforă de mai bun gust decât încoronarea cam pripită "cu amândouă mânile", la care aspiră "academiciăeniî i din București.

Între acești academiciăeniî nu vedem încă figurând pe dl Justin Popfiu. Cu toate acestea, d-sa are bunavoință a ne spune (Poezia și proza, I, 146) că "lira română de sub degetele lui Murășanu, Sion, Tăutu, Baronzi se aseamănă cântărilor lui Orațiu și Dante". Dante și Baronzi! După această declarare patriotică, nu ne îndoim că dl Popfiu va fi D-sa celebrat între "anteluptătorii națiunii" și va deveni cât mai curând membru al Academiei Române.

A treia treaptă a relațiunii noastre cu literaturile străine este cea mai înaltă. Ajunși pănă aci, noi răspândim încrederea că am întrecut cultura Occidentului și susținem pe toate tonurile că, prin un privilegiu special al naturii, tot ce iese din capul nostru este mai presus decât tot ce se află în capetele altor popoare.

O foaie în multe privințe interesantă și care caută a se menține mereu la înalțimea acestui punct de vedere este Adunarea Națională, jurnal nou și serios din București. În numărul de la 8 iunie 1869 găsim acolo un foileton al dlui Vasile Alexandrescu-Ureche, intitulat: Văcărescu și Goethe din care scoatem următoarele:

"Mai multe din poemele (lui Văcărescu) sunt pline de reminiscinți de la scriitorii germani; câteva sunt chiar imitațiuni de la Goethe... Când Văcărescu

traduce numai, noi nu-l cunoaștem, când însă numai construează cu material împrumutat, atuncea el este mare. Iată un singur exemplu, dar care va lămuri vercui cine-i Văcărescu, alăturea chiar cu marele Goethe."

Apoi se citează cunoscuta poezie a lui Goethe:

Ich ging im Walde

Im Schatten sah ich

So für mich hin

Ein Blümchen stehn,

Und nichts zu suchen,

Wie Sterne leuchtend,

Das war mein Sinn.

Wie Äuglein schön etc.

Și apoi urmează imitarea lui Văcărescu și observările Adunării Naționale:

Într-o grădină,

S-o tai? —Se strică!

Lângă-o tulpină,

S-o las? — Mi-e frică

Se află o floare

Că vine altul

Ca o lumină...

Și mi-o ridică!

"Suntem oare pretențioși proclamând superioritatea poeziei lui Văcărescu? În ea se simte și dilema neresolută ce face poetul cu floarea, s-o taie sau s-o lase,

satisface, incântă anima. La Goethe e germanul practic, el desleagă dilema ca un grădinar de la Erfurt: scoate floarea cu rădăcină cu totul și o resădește în grădina frumoasei sale case... Bravo omul practic! Bravo grădinar ales! Dar sublim este:

S-o tai? — Se strică!

Că vine altul — Și mi-o ridică!

S-o las? — Mi-e frică

Goethe și Văcărescu? âHraclhV cai piJhoV? 1 Goethe, un om practic, și Văcărescu — un poet sublim?... Cum spuserăm, Adunarea Națională e o foaie foarte interesantă!

În numărul din 6 iulie 1869, același domn Alexandrescu-Ureche vorbește de noua expozițiune de opere artistice la muzeul din București, care este așa de frumoasă, încât nimeni n-a putut ieși de acolo

"fără ca cu inima plină de recunoștință și speranță să strige o dată mai mult:

Intrând în descrierea celor expuse, autorul ne zice:

"Nu știm care din sculptură și pictură poate reclama preferința noastră. Sculptura totuși ne-a lovit mai mult atențiunea, pentru că ea este încă cea mai

înapoiată în renașterea noastră artisticunea, ea care altădată a creat sublime adornamente de temple la Argeș și Trei Erarchi, ea care a creat porți de altare și de biserici ce ar face invidioși pe Nicolae de la Pisa, pe Giotto, pe Cimabue."

Nicola Pisano și Giotto invidioși de sculptura și arhitectura noastră? Dacă e vorba să gratificăm numaidecât pe vreunul din acești italieni cu vițiul invidiei, atunci unica probabilitate ar fi pentru Cimabue, care, fiind ilustru în pictură, și nu în arhitectură, poate tot s-ar mulțămi să fi făcut măcar biserica de la Trei Ierarhi.

Ne pare folositor să arătăm prin mai multe citări că această glorioasă încredere în sine nu se mărginește la câteva exemple izolate, ci se produce așa de des în scrierile române, încât pare a fi una din tendențele caracteristice ale spiritului public.

În Foaie pentru minte, inimă și literatură se află publicată o biografie a lui Vasile Fabian (Bob), care e reprodusă in extenso în tom. III al Lepturariului lui Pumnul. Și acest scriitor este dar silit să fie model de literatură română pentru cartea din Cernăuți, și într-un articol al lui Traian, ieșit din pana domnului tahigraf Misail, îl vedem figurând între bărbații cei mari ai românilor, despre care ni se spune cum au învățat carte.

În biografia acestui bărbat mare citim următoarele:

"Trista stare a Moldovei de atunci nime nu e în stare a o descrie mai frumos și mai viu de cum a descris-o pana acestui talent deosebit. Iată câteva versuri din

acea poemă: S-a întors mașina lumii, s-a întors cu capu-n jos, Și curg toate dimpotrivă, anapoda și pe dos. Soarele de-acum răsare dimineața la apus, Și apune despre sară către răsărit în sus. Apele schimbându-și cursul, dau să-ntoarcă înapoi, Ca să bată fără milă cu izvoarăle resboi. S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale Aflându-se din vechie, urma pravilelor sale. Ș-au schimbat, se vede, încă și limbele graiul lor; Că totuna va să zică de mă sui sau mă pogor.

Câtă înălțime, câte frumuseți și măiestrie este în aceste versuri! Drept că aceste idei le-a împrumutat din Ovidiu, favoritul său, și anume, din libr. tristium

eleg. XIII.

Alăture acuma cineva versurile de mai sus cu ale lui Ovidiu, și va vedea prea ușor că într-ale lui Ovidiu este numai un schelet de idei, numai întâiele trăsături

ale unui tablou, fără față, fără colori și fără nici umbrire, așa cât cetitorul e nevoit a-și suplini însuși cele ce lipsesc. Acest schelet și aceste linii primare ale unui tablou ce-a suplinit geniul lui Fabian cu culori așa de firești, cu umbriri așa de potrivite și cu atâta măiestrie poetică, cât din acelea nu mai poți șterge nimica, nici adăoga ceva, și ești la îndoială de al căruia geniu să te miri mai mult; de al lui Ovidiu, carele a produs acel schelet și acele liniaminte primare, or de al lui Fabian, carele a suplinit acel schelet cu atâta măiestrie?"

Ovid și Fabian? Iarăși â HraclhV cai piJhoV?

Iată începutul elegiei lui Ovid despre care vorbește biograful lui Fabian:

Spre izvoarele lor vor curge adâncele râuri

De la mare fugind, și înapoi va mâna

Soarele caii cerești: pământul stele purta-va,

Iară cerul de plug se va vedea spintecat;

Flăcări ieși-vor din ape, și din flăcări iar apă;

Nu-și va păstra nimic drumul său cel hotărât;

Toate se vor opune în contra legii naturii

Și ce n-aș fi crezut totuși se va întâmpla;

Căci de unde credință să mai rămâie, în lume

Când amicul la nefericiri m-a trădat!

Compară acum versurile lui Ovid cu acea caricatură a lui Fabian, și vei fi "la îndoială de al cărui geniu să te miri mai mult: de al lui Ovidiu, carele a produs acel schelet și acele liniamente primare, or de al lui Fabian, carele"...?

În politică "megalografia" noastră este mai pronunțată chiar decât în sfera literară, și multe pagini ale proclamațiunilor și jurnalelor române sunt în stare să ne umple inima de fală și de uimire. În Românul din 3 martie 1866, dl D. Brătianu se adresează cu următoarele cuvinte către compatrioții săi:

În mai puțin de două luni ați trăit mai mult de doi seculi. Voi, născuți de ieri la viața libertății, ați devenit învățătorii lumii civilizate... Europa, uimită de

înțelepciunea patriotismului vostru, a suspens cursul lucrărilor sale și așteaptă tot de la voi, de la voi singuri, astăzi poporul-Messia al întregei omeniri gemânde de durere și palpitânde de speranțe... Nu simțiți, fraților, nu simțiți că dumnezeirea furnică în toată ființa voastră?"

Dar coroana dintâi în această luptă pentru gloria "națională" și-o merită Adunarea Națională din 24 iulie 1869, prin următoarele rânduri:

"Două din cele mai mari evenimente în istoria Europei moderne au primit direcțiune, sau cel puțin s-au născut, la signalul dat de pământul nostru:

revoluțiunea franceză și cele două uniuni naționali ale Italiei și Germaniei.

Revoluțiunea franceză este numai continuațiunea revoluțiunii lui Hora, cu singura deosebire că a lui Hora avea o direcțiune națională pre lângă cea socială.

Dealtminterea, pănă și scăderile, erorile revoluțiunii lui Hora le aflăm și în cea franceză.

La sunetul eraldului, anunțând unirea Moldovei și a Munteniei, se deșteaptă Garibaldi și Bismarck; unirea românilor este semnalul lucrărilor spre unirea Italiei

și a Germaniei. Vorbind în conferința de la Paris, care dădu convențiunea pentru Principate, vorbind în această conferință despre unirea românilor, comitele Cavur se deprinse a vorbi mai târziu despre cea a Italiei.

Mai puțin zgomotoasă, dar de rezultat nu mai puțin mare, fu revoluțiunea românilor în sensul liberalismului, a democrației. Constituțiunile ce ne am dat în

anii acești din urmă sunt și ele premergătoare noului spirit în Europa. După noi, Austria își reveni la parlamentarism; după noi, Spania face revoluțiunea sa; după noi, însăși Francia va face câțiva pași înainte în sensul democrației."

În urma acestor cuvinte, foaia citată ne dă sfatul:

"Să nu surâdă nimeni cetindu-le",

Aceasta trece peste glumă, onorabilă Adunare Națională! Surâsul cel puțin trebuie să ne fie iertat! Căci una din însușirile cele mai fericite ale neamului omenesc și care formează un mijloc de apărare în contra multelor greutăți ale vieții sociale și literare sunt tocmai acele mișcări jumătate trupești, jumătate sufletești, care încep cu simplul surâs și se termină cu izbucnirea de veselie ce, din recunoștință pentru vioiciunea geniului antic, ne-am dedat a o numi un râs homeric.

În mijlocul unei tendințe a spiritului critic, precum am văzut-o din exemplele citate, câțiva juni scriitori s-au întâlnit în credința că pentru onoarea bunului-simț și interesul tinerimii noastre ar fi timp a se restabili odată măsura lucrurilor; și de aceea la înființarea Convorbirilor literare s-au încercat, fie prin explicări teoretice, fie prin schițe umoristice, a răspândi o judecare mai serioasă a literaturii române. Pentru noi, patriotismul nu putea fi identic cu imperfecțiunea, și o lucrare slabă nu merita laudă prin aceea că era românească.

Din contră, tocmai încercarea de a învăli greșelile sub mantaua "românismului" ne-a părut a fi o înmulțire a pericolelor, deja prea multe, în contra cărora avem să ne luptăm, și o îndoită provocare de a ne împotrivi în contra lor. Eram, prin urmare, datori a pune acelor domni întrebarea: nu cumva cred că există un naționalism al științei, capabil de a face din eroare adevăr, dacă numai eroarea provine de la un autor român? Că, d. e., Academia din București, care pentru orice stat cult ar fi o concentrare de neștiință pretențioasă, să poată fi un focar al științei adevărate cel puțin pănă unde curg apele Dâmboviței? Că teoriile liăngvîistice ale dlui Cipariu, care pentru orice filolog apusean nu sunt decât un șir de erori, să fie bune și drepte măcar în hotarul Târnavelor? Că dreptul public al dlui Barnuțiu, care pentru un jurist cu noțiuni elementare de știință este o țesătură de interpretări false și de confuzii neiertate, să rămână "tablele dreptului român" cel puțin pe malul Bahluiului? Că scrierile lui Pralea, Tăutu, Țichindeal, Săulescu, A. Densușanu etc., care în alte state ar deveni un izvor nesecat de împrumutare pentru foi umoristice, să fie destul de bune pentru Lepturariul serios al dlui Pumnul, din care să se nutrească mintea tinerimii române?

Demnitatea noastră de oameni nu ne permite ca din produceri ce la popoare culte ar fi obiecte de râs sau de compătimire să facem o colecție venerabilă și să o depunem pe altarul patriei cu tămâia lingușirii. Ce este rău pentru alte popoare este rău și pentru noi, și frumoase și adevărate nu pot să fie decât acele scrieri române care ar fi frumoase și adevărate pentru orice popor cult.

Că această direcție a criticii din Convorbirile literare va atrage asupră-și luarea-aminte a jurnalelor române era prima noastră speranță. Că va deștepta mânia celor ce se simțeau atinși și că această mânie își va afla răsunet în organele lor era speranța noastră a doua. Speranță, și nu temere. Căci polemica jurnalelor, când produce vreun folos (adese nu produce nici unul), pune numai în mișcare interesul publicului pentru punctul în discuție: publicul începe a citi, iată rezultatul cel bun; iar opinia definitivă se fixează de regulă după puterea argumentelor, nu după gândul jurnaliștilor, și astfel un autor, dacă merită a se nimici, se nimicește numai prin propriile sale scrieri, dar niciodată prin scrierile altora, și cu cât acestea sunt mai numeroase și mai violente, cu atât mai puțin.

Aceste două speranțe ale noastre s-au îndeplinit. Trompeta Carpaților, Federațiunea, Familia, Transilvania, în timpul din urmă Archivul filologic, Traian etc. au binevoit a susține cu vioiciune critica literară și a confirma ruperea pactului tacit de lăudare reciprocă ce se încheiase mai înainte în această parte a vieții noastre intelectuale. 1

Lucrul important este acum ca această direcție mai bună să se ferească de celălalt extrem ce-l văzurăm în jurnalele politice, de necuviința de a pierde din vedere obiectul și de a discuta numai cu personalități.

Din nenorocire, unele din anticriticile menționate ne par că alunecă tocmai pe acest povârniș, și, văzând că se adună tot mai multe exemple de alunecare, credem că obiectul merită o observare polemică.

Personalități într-o critică literară se pot face în două moduri: sau se atinge de-a dreptul persoana privată a autorului criticat, sau se afirmă prea mult persoana privată a autorului care critică. Vom începe cu câteva exemple pentru maniera a doua, fiindcă este mai fină.

În Convorbirile din 15 aprilie 1869 s-a publicat o poezie a dlui Pogor, Sfinx egiptean. Puține zile după aceea, Traian, într-un articol anonim, citează câteva versuri din ea, spune că nu le înțelege și conchide că poezia este un "galimatias". Aceeași manieră în no. 19 din 8 iunie 1869:

"Sub pomposul titlu de Istoriele civilisațiunii, dl A. D. Xenopol începe prin niște "considerațiuni generale" un lung studiu care promite de a fi și mai obscur

în "considerațiunile sale speciale".

Ne-a fost peste putință de a înțelege ceea ce vrea autorul. În adevăr, însuș Edip n-ar fi în stare să priceapă o frază, ca această bunăoară: "Se sfarmă forma specifică de înțelegere a lumei cu crierii celor din care ea

pornește"."

Și acest articol din Traian este nesubscris. Cum stă acum întrebarea? Dl Pogor sub numele său publică o poezie, dl Xenopol, asemenea, un studiu istoric. Vine un anonim și declară că nu le înțelege pe amândouă. Aceasta o credem, fiindcă o spune. Dar ce urmează de aci? Lăsând cu totul la o parte meritul sau nemeritul poeziei și al studiului citat și privind numai la buna-cuviință literară, ne pare evident că ar trebui să fie cineva de o inteligență și competență recunoscută pentru a putea conchide de la neînțelegerea lui la confuzia altora. Dar un anonim? Aceasta o știm cu toții, că o poezie și un studiu, fie chiar din cele mai lămurite și populare, vor găsi totuși capete peste a căror grad de inteligență au trecut. Prin urmare, în faptul că cineva vine și mărturisește că nu le-a înțeles, singurul lucru interesant este publicarea acestei mărturisiri.

O manieră analoagă o vedem într-un pasagiu al lungii anticritici ce dl Densușianu face în no. 82, 83 et sqq. din Federațiunea (1868) asupra cercetării noastre despre poezia română:

"Mai în sus am promis că voi reveni și asupra acelei împrejurări că dl critic are desastrul a se împedica tot de poesiile cele rele, care nu mai au trebuință de

critică, fiind criticate ele prin sine înseși.

Dl critic, pentru a ilustra sau mai bine susținea teoriile d-sale cu esemple, scoate în cea mai mare parte esemple din poesiile (!) studinților de la Oradea-Mare, parte

din versificațiunile altor copii tineri sau bătrâni cari joacă și ei d-a poezia.

A critica poezia sau versuri d-acestea nu înseamnă, nici mai mult, nici mai

puțin, decât a demonstra că negrul e negru, și nu alb.

Dacă dl critic a voit să dee junei generațiuni române un îndreptariu pe terenul poeziei române, pentru ce nu a descoperit și probat totdeauna în critica d-sale

efectele acelor poeți români cari până acum taliter-qualiter îi ținem de autorități de rangul prim?

De ce n-a demustrat pentru ce nu sunt bune poesiile lui Bolintineanu, Alecsandri

ș. a., pe care generațiunea jună le citește cu plăcere și alții le și imitează?"

Aci toată argumentarea se face așa: dl Densușianu, neaflând din cunoștințele d-sale literare de cine sunt versurile criticate în Poezia română, conchide că sunt de autori obscuri, "copilași de la Oradea", și că, prin urmare, critica lor era de prisos.

În fapt, lucrul e altfel. În toată cercetarea noastră critică asupra poeziei române se află citate 44 exemple de poezii rele. Autorii lor nu sunt numiți în text. Din aceste, 41 sunt luate din operele dlor Alecsandri, Bolintineanu, Sion, Văcărescu, A. Mureșanu, Tăutu, Bolliac, Baronzi, Pelimon, Asachi, Istrati, Orășanu, Aricescu etc. Rămân dar din poeziile citate numai trei, care sunt extrase din Versuințe române, compilate de studenți orădeni, și anume, cele de la pag. 43, 51 și 52 sau 59. Dar și extragerea lor se explică prin faptul că numita compilare nu cuprinde numai poeziile studenților orădeni, cum crede dl Densușianu, ci o antologie "din foile naționale de la a. 1838", precum este scris pe coperta cărții și precum am relevat și noi expres în citarea de la pag. 38. Aci sunt poezii de la Vasici, Istrati, Babeș, C. Negruzzi, Paris Momuleanul, I. Mureșanu, H. Ioanid etc.

Dar să nu ne mirăm atât de știința literară a dlui A. Densușianu, ci să ne păstrăm mirarea pentru știința mai gravă a unui urmaș al dsale. Dl Justin Popfiu a publicat o disertație a sa despre istoria literaturii române, citită înaintea societății "Transilvania", și cu toate că obiectul cercetărilor d-sale este tocmai literatura română, și deși rectificarea noastră de mai sus apăruse în Convorbiri literare, d-sa face totuși nota următoare:

"Eară T. Maiorescu, în opul său Poezia română, cercetare critică, ne-a dat o critică a poeziei române, care însă, ocupându-se mai mult cu criticarea produpturilor de puțină reputațiune, ne face a conclude că autorul nu avu curajul a face o serioasă critică a poeziei române."

(Poezie și proză, I, 261)

Domnii aceștia nu sunt în stare să recunoască un adevăr? În cercetarea noastră critică, a cărei intenție era de a se ocupa de obiect, și nu de persoane, autorii criticați sunt "celebrități" în înțelesul dlor Densușianu și Popfiu. Însă numele lor ne-au fost indiferente pentru text; căci publicul de rând putea ignora persoanele, iar puținii "scrutatori" literari, cărora persoanele le sunt interesante, trebuiau să aibă destulă cunoștință de cauză pentru a afla îndată paternitatea ilustră a exemplelor citate. A cui este vina dacă dnii Densușianu și Popfiu nu vor să intre în categoria dintâi și nu pot să intre în categoria a doua?

Trecând acum la personalitățile prin care se atacă de-a dreptul caracterul privat al unui autor, ne vom sfii a cita exemplele în care o asemenea necuviință ni s-a prezentat fără încunjur. Este rău că astfel de lucruri s-au putut produce o dată în coloanele unui jurnal: nu este bine să se reproducă încă o dată.

Însă trebuie să admirăm în public lipsa de generozitate a acelor scriitori care au început la noi felul de critică amestecată. Aceasta consistă în a introduce în același articol și personalități și argumente ad rem. La cele din urmă am răspunde, dar cele dintâi nu impun tăcere, și astfel se împiedică o discuție, dealtminteri poate folositoare.

De această categorie se ține critica lungă de 24 de coloane ce reverendisimul domn I. M. Moldovan, profesor la Blaj, face în contra subscrisului. 1 Între o apărare a lui Șincai și o interpretare a lui Petru Maior, asupra cărora s-ar putea discuta, ne spune că observările noastre în contra lui Șincai provin din invidie.

O lungă combatere a broșurii noastre Despre scrierea limbii române, în care combatere se susține din nou etimologismul și care ar putea fi din nou criticată, se termină așa:

"Numai una singură observare voi mai face. Dl M. se clătena încoace și încolo și întru scrierea numelui nostru gentile și

acuș îl scrie: rumân, acuș român și acuș roman.

De la rectorul unei universități române, de la un membru al societății literare române, cu drept cuvânt poate pretinde orice român (și mai vârtos acelia de

intru ale căror dări își capătă plata de rector și banii de drum la ședințele societății literare), că și se știa și se vrea a-i scrie numele cumsecade."

Se înțelege că după asemenea cuvinte acest domn a pierdut dreptul la o discuție cuviincioasă, și întrebarea interesantă despre rumăn și român trebuie lăsată pentru altă ocazie. [5]

În fine, last not least, mai cităm apostrofarea ce ne face la pag. 460:

"La ce este cineva învățat dacă nu spre a lucra și judeca întru toate mai presus

și nu după modul vulgar?

De aceea dl M. se nevoiește a se destinge de judecata vulgariă nu numai pe câmpul literaturei și filologiei române, ci și pre al celei latine, deși acest din urmă,

doar va recunoaște dl M., era cultivat destul de bine și înainte de ivirea d-sale.

Că cine a mai auzit pănă aci de verbul lat. meno, care d-sa îl pune de două

ori în "scrierea limbii rom.", p. 150, și derivă din el pre eminere?

Lumea ținea pănă aci că eminere este de la rădăcina mineo, ce ocure la Lucretiu în două locuri nendoite, cartea VI, v. 563 și 1.193. Vom vedea, afla-se-va măcar

un filolog carele să se cucerească prin dl M. și să accepteze pe meno în tezaurul limbii latine ca rădăcină a lui eminere, sau dl M. va dechiara că în l. c. al scrierii d-sale bonus dormitat Homerus?"

Atâțarea personală se vede din aceea că emineo este indiferent pentru etimologismul și fonetismul ortografiei române, cărora le este consacrată disertațiunea noastră despre scriere. În privința obiectului în discuție nu are nici o însemnătate dacă este rea sau nu derivarea noastră și bună aceea a dlui Moldovanu, și o simplă amintire într-o notă, fără atâta ironie, ar fi fost deajuns.

Din întâmplare, lucrul este tocmai dimpotrivă, și ironia și-a greșit adresa. Latinescul emineo se află derivat de la rădăcina meno (mineo în nici un caz nu putea fi rădăcină) în carte fundamentală pentru etimologia limbii latine, adică în L. Doederlein, lateinische Synonimen und Etymologien, vol. V, pag. 226, și această derivare este reprodusă și în lexiconul latinesc al lui Georges, edit. 10, nu sub rubrica meno, nici la emineo sau mineo, unde va fi căutat dl Moldovanu, ci la cuvântul mensa, ae.

Georges este un lexicon lățit printre școlarii gimnaziilor austriece, și reverendisimul Moldovanu va fi, dar, în stare să controleze exactitatea notiței precedente.

Dar destul de această materie neplăcută! A critica este ușor (revenim la începutul observărilor noastre polemice), însă pare a fi o lucrare a minții omenești ce reclamă totuși câteva cunoștințe, un grad de prudență și cel puțin simțământul elementar pentru ceea ce se numește bună-cuviință.

II

Interesante sunt sofismele ce se opun în contra direcției critice în literatura română, și cu arătarea lor vom termina deocamdată observările de față.

Așadar, ce este de zis în contra criticii în genere? Această întrebare se înțelege că nu se adresează la partizanii convinși ai tendințelor criticate. Cei ce cred, în adevăr, că limba și scrierea română se va îndrepta după dnii Cipariu sau Pumnul, că operele dlui Barnuțiu sunt cărți de știință și că dl Heliade este poet, cu aceia nu avem de discutat. Timpul își ia sarcina asupră-și de a le arăta perspectiva adevărată, și nu va fi a noastră vina dacă, în această schimbare optică, ceea ce astăzi pare figură serioasă devine din zi ce merge mai mult caricatură, pănă când dispare detot. Dar avem de discutat cu acei adversari, mai numeroși decât s-ar crede, care în opinia lor intimă recunosc ca și noi greșelile criticate, însă își dau aerul de a le susținea din alte considerări.

Și mai întâi se zice că așa-numita "epocă de tranzițiune" a fost la toate popoarele o epocă imperfectă și că, prin urmare, nici starea noastră literară nu poate fi deodată bună, ci trebuie să treacă încă prin multe schimbări pănă va ajunge la o expresie mai estetică.

Să admitem că este așa. Ce dovedește aceasta în contra criticii? Oare din starea imperfectă a unei epoci, poporul s-a ridicat lăundându-și imperfecțiunea, sau s-a ridicat criticând răul pentru a prepara binele? Din momentul în care se recunoaște că suntem în tranzițiune, din acel moment se recunoaște legitimitatea criticii și se osândește lenevirea, care așteaptă binele în viitor fără nici o luptă în care, văzând răul, îl măgulește cu speranța că se va îndrepta de la sine. De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei generațiuni; căci orice cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenței libere, și datoria de a afla adevărul și de a combate eroarea se impune fără șovăire fiecărui om care nu se mulțumește cu existența sa privată de toate zilele, ci mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea și la nefericirea națiunii din care s-a născut.

Cine a tăgăduit vreodată că ceea ce este are cauza și motivele sale de a fi așa cum e? Desigur, noi, românii, dacă suntem într-o stare deplorabilă, a trebuit să fi fost cotropiți de atâtea elemente nefaste înlăuntru și înafară, încât să nu putem ajunge la o stare mai bună. Dar a înțelege necesitatea unui lucru nu va să zică a-l primi fără împotrivire, ci ar putea să zică numai a provoca o judecată mai blândă pentru persoanele care au marcat viața publică a poporului. În contra persoanelor însă în valoarea lor privată nu s-a îndreptat niciodată critica noastră. Fiecare din noi simte și este gata să afirme că Petru Maior, Șincai, Cipariu, Pumnul sunt bărbați de valoare personală, care și-au jertfit viața lor la binele public așa precum l-au înțeles, și anume, și-au jertfit-o fără a căuta interese personale, precum face marea mulțime a urmașilor lor. Dar această onoare și demnitate personală nu schimbă întru nimic judecata obiectivă asupra operelor, ea nu poate face din cartea lui Petru Maior o istorie, din compilarea fără critică a lui Șincai o cronică, din etimologismul dlui Cipariu și din limba lui Pumnul un adevăr liăngvîistic. Din contra, cu cât persoanele sunt mai presus de critică, cu atât erorile literare trebuiesc supuse unei critici mai serioase, și numai simțirea și combaterea acelor erori e mijlocul propriu de scăpare. Căci dacă istoria scrisă admite explicări, adevărul de realizat nu admite tranzacțiuni. El neagă eroarea absolut, oricare ar fi fost motivele ei, precum se neagă în dezvoltarea omenirii orice popor care nu a știut să-și însușească elementele de cultură în timpul priincios.

Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoricește nu rezultă că se poate justifica, și numai prin o raționare sofistică s-ar aduce de aci un argument în contra criticii.

Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuință de o meditare mai strânsă. De câte ori se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tratat științific, fie culegere de poezii, ni se obiectează: Nu descurajați! Toate începuturile sunt mici.

Toate începuturile sunt mici! Atârnă de la înțelesul ce se dă cuvântului mic. Dacă e vorba de cantitate, sau mai bine de extensiune, atunci e adevărat că începuturile sunt mici; dar dacă e vorba de calitate, de valoare intensivă, atunci toate începuturile sunt mari. Un început de cultură, în orice ram al ei s-ar întâmpla, trebuie să cuprindă întâi ceva ce nu a fost pănă atunci în viața publică a acelui popor, dar al doilea, totdeodată, ceva ce poate servi de fundament pentru o clădire și urmare mai departe. Numai cu aceste două elemente este un început. Din cel dintâi se vede pentru ce la prima sa ivire este mic, adică mic extensiv. În generația în mijlocul căreia se prezintă, află cu necesitate un număr mai mare de adversari decât de amici; fiindcă este o nouă combinare și percepțiune de forme ale viitorului, pe care numai spiritele eminente le pot înțelege și primi îndată; și aceste sunt în minoritate. Însă numărul cel mic de adepți crește din zi ce merge, și pe când în scurta actualitate domnește eroarea învechită, ideilor de reformă li se păstrează o viitorime fără margini.

Dar pentru ca această continuare în viitor să se întâmple, începutul cel mic la întindere a trebuit să fie mare prin adevărul ce-l cuprinde, prin valoarea energică, ce-i dă putere de a rezista și, biruind greutățile timpului, a produce șirul neîntrerupt de forme noi de viață.

La erorile contemporane se observă tocmai contrariul. Corul de apologiști în cantitatea lui stă în proporție inversă cu valoarea dinlăuntru a obiectului lăudat, și soarta prea blândă, fiindcă a rezervat nulităților disprețul uitării în viitor, le mângâie cu parfumul ieftin al lingușirilor majorității contemporane.

Prin urmare, obiecțiunea cu începuturile cele mici este sofistică în aceea că se folosește de cuvintele tezei adevărate: toate începuturile sunt mici (în cantitatea adepților, dar mari în valoare), pentru a-i substitui înțelesul absurd că toate începuturile pot fi mici în valoare și mari în adepți.

Asemenea încercări nu sunt nici un început, ci sunt timp pierdut, și toată cifra partizanilor nu le poate da viața dinlăuntru, ce le lipsește de la naștere.

Critica neobosită în contra lor este una din datoriile cele mai urgente în împrejurările noastre. Căci românii nu mai sunt acea tabula rasa care erau la începutul secolului prezent, un câmp roditor și nestricat pentru a primi semințele culturii adevărate. De două generații încoace, direcția lor s-a pronunțat, și s-a pronunțat într-un mod primejdios pentru chiar existența poporului. A încerca prin toate mijloacele să punem o stavilă curentului de idei bizantine ce învârtește capetele generației prezente ne pare singura misiune oportună a publicității bine înțelese.

În această încredere nu se poate slăbi opoziția de bună și de reacredință ce am întâmpinat în marea majoritate a publiciștilor români, ea ne servește numai pentru a măsura întinderea răului. Căci, să nu confundăm! Majoritățile sunt un fapt de cea mai mare însemnătate în politică, fiind termometrul sigur pentru a arăta până unde certe idei au intrat și s-au înrădăcinat într-o societate și când se pot, prin urmare, formula ca legi practice ale ei. Dar când e vorba de o lucrare în sfera ideală, fie operă de artă, fie teorie științifică, fie numai o critică, majoritățile nu însemnează nimic, fiindcă totdeauna asemenea lucrări au fost primite la început de o minoritate, și dacă și-au câștigat teren, și l-au câștigat numai în viitorul poporului lor.

Este o adevărată mângâiere de a se pătrunde de acest fapt al progresului culturii, mângâiere trebuincioasă în contra prea multor sarcini ale situației impuse. Căci nu fără lupte grele poți rupe roadele din pomul cunoștinței, și îndărătul fiecărui adevăr la care ai ajuns lași o iluzie pierdută. Cu simțăminte de recunoștință și cu inima plină de speranțe, ai intrat în templul tuturor, și în loc de statuie ai găsit idoli, și în locul templului visat te-ai deșteptat într-un haos de ruine, fericit dacă afli în mijlocul lor o inteligență amică, care să simtă cu tine dezolarea generală.

În asemenea momente este bine să nu cauți înapoi, nici împrejur, ci, pășind înainte, să-ți păstrezi încrederea că progresul adevărului trebuie să se facă și că formula lui este aceasta: mulți din cei ce astăzi sunt în rătăcire vor veni mâine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce au înțeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la vechile erori.

---

[1] Vezi Transilvania din 15 ferbruarie 1868, discursul dlui Justin Popfiu.

[2] De exemplu: "Văzând neamicii lui N. Scriban sporirea școalei, i-au mijlocit derădicarea de la această școală. Cu toate acestea, nu târziu fu chemat de Epitropia Seminarului central din Mon. Socola ca să ocupe acolo catedra de istorie universală, unde a rămas până la 1854, când iarăși, printr-o intrigă mitropolitană, condusă de preasfințitul Suhopan, fu nevoit a demisiona“ etc. Cel mai mic defect al acestei narațiuni este neadevărul. Întrebarea cea mare este dacă e iertat a trata asemenea lucruri într-o carte de școală? Să nu uităm că păr. Suhopan trăiește încă, și în timpul publicării Lepturariului era profesor de teologie la Universitatea din Iași.

[3] Articolul e scris la 1869.

[4] În n-rele XXIII și XXV ai Archivului filologic din 1869.

[5] Vezi mai jos, Direcția nouă, proza.