Obsesia unei moarte

 

Mă obsedează tramvaiul pe care scrie „Bellu”. Nu-i știusem existența, căci nu avusesem niciodată nevoie de drumul lui, și brusc, la un colț de stradă, mi-a ieșit înainte. Un geam și un pervaz de lemn, înapoia cărora un vatman posac întorcea manivelele. Și numele de pe fronton, care, compus din litere puține, te pătrunde deodată, cum te-ar pătrunde deodată senzația de rece a unei picături de apă căzută pe pielea caldă. Am încremenit ca în fața unei ființe pe care n-o văzusem de mult și de care ar fi trebuit să mă ascund. Parcă apăruse Irina, sau măcar o rudă de a ei. Parcă înăuntru trebuiau să fie, neapărat, printre călători, cunoscuți comuni. S-a oprit tramvaiul. Pentru o secundă am pierdut capul. Am avut impresia că toți oamenii de acolo, și însuși scheletul vagonului, mă invită să urc. Treptele de lemn s-au înmuiat și s-au încălzit, s-au agitat degete care-mi făceau semn. Zăpăcit, n-aveam curajul nici să mă urc, nici să rămân. Hotărâsem vizita mea la Irina pentru mai târziu, după ce voi fi prelungit toate emoțiile posibile, și eram luat pe neașteptate. Aveam remușcări și dacă amânam un drum la care mă credeam obligat, și dacă mergeam, și astfel îmi simplificam o suferință, căci fatal reduceam totul la un timp limitat, în loc de o mie de pregăuri. Mai ales, potrivit temperamentului meu, regretam că escamotez atâtea prilejuri însemnate de suferințe și de neliniști. Tramvaiul a plecat, și am rămas ca un vinovat (și cu senzația că oricum aș fi fost, rămâneam vinovat), în timp ce călătorii din tramvai, aveam impresia, trebuiau să meargă cu toții acolo, să intre pe poarta mare, pe alei, să se oprească tocmai la crucea Irinei.

Odată m-am apropiat de cimitir până aproape de vechea casă a Irinei. Nu mai fusesem pe acolo de cinci ani. Un prieten nou îmi dăduse adresa lui și, cu surprindere, m-am găsit alături de locuri odinioară așa de familiare. O conduceam deseori seara. Strada largă pe care o porneam, cu prăvăliile cunoscute odinioară, reapăru acum exact, cu toate că nu mă mai gândisem la ea, și fără s-o revăd n-aș fi putut s-o reconstitui, oricâte detalii mi-ar fi dat cineva. Recunoșteam acum anumite urme, colțuri umile, culori de ziduri și cofetăriile în care-am intrat de atâtea ori. Într-o cofetărie, același patron cu mustața lungă și întoarsă, și mi-am amintit perfect reflecția Irinei: „Ia te uită ce mustăți caraghioase!” Vorbă neînsemnată și care a apărut brusc cu o importanță imensă. Și, în sfârșit, ajungeam la un gard cu afișe mari, unde imaginam spectacolul la care fusesem, în cazul vreunei întrebări indiscrete, cu toate că nimeni nu-i punea întrebări. De acolo Irina trebuia să pornească singură, căci era tocmai strada ei și nu voiam să mă întâlnesc cu nimeni. De altfel, mai avea puțin de mers. Și apoi, după o ultimă sărutare, dispărea în noapte, și auzeam un timp zgomotul pașilor repezi, aproape în fugă, pe trotuar. Strada ei era întunecoasă, puținele felinare nu făceau cu lumina lor mică decât să mărească spaima, așa că așteptam să nu i se întâmple ceva, până ce chibzuiam că trebuie să fi ajuns. Avusesem ocazia să-i cunosc strada, să trec pe acolo ziua, dar nu reținusem mare lucru, fie că trecusem rar, fie că decorul banal n-avea nimic care să te reție. Și oricât aș fi mers pe strada aceea ziua, oricât aș fi detailat fiecare casă sau aș fi înregistrat fiecare contur, totuși n-aș fi reținut decât ceva întunecos și plin de mistere, ca și cum ai privi marea pe o noapte fără lună.

Și acum am ajuns aici singur (pentru prima oară singur pe aici), și am în fața mea strada cu întunericul curgând ca o apă, cu luminile mici și misterioase, cu răsunetul vreunui pas rătăcit, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat.

La o gală de box, la Arenele Romane. Nu puneam nici o întrebare care să dovedească neștiința mea și să producă riposta cuiva, ironică sau binevoitoare. De fapt, mă interesam la joc. Simțeam o agitație neobicinuită în mine, pe care o confundam cu un început de fericire, și nu voiam să mi-o atenuez. Ultima luptă chiar m-a prins complect. Lupta campionului nostru Lucian cu un strein vestit. Astfel, aveam să asist la o luptă dată de oameni pricepuți, și apoi, prin nu șdu ce naționalism pueril, de care crezusem că m-am degajat de mult, voiam să învingă românul. Întâi a sosit pe ring Lucian, țigănuș simpadc, dolofan, sprinten, în costumul lui roșu, făcându-ne un compliment grațios și piruetând pe vârful ghetelor, ca un copil răsfățat. Streinul a sosit mai încet, sumbru, încruntat, ca cineva care are de înfruntat pe Lucian și, odată cu el, pe top cei care privesc avizi împrejur. Apoi gongul sună începutul. A fost o luptă aprigă și mult timp nehotărâtă. Streinul și-a menținut aspectul grav, precis, depărtându-se și pornind la ofensivă numai când trebuia și, în față, Lucian repezit, grăbit, nervos, fermecător de grație și de copilărie, plin de improvizații. Publicul țipa, făcea spirite, încuraja, se indigna când lupta nu era destul de aprinsă. „Dă-i la cap, Lucică!” Streinul nu primea nici o vorbă de simpatie, ci numai ostentație, când era văzut atât de rezistent, piatră pe care loviturile celuilalt se opreau neputincioase. De-abia în ultimele reprize Lucian a început să aibe un avantaj vizibil. Loviturile lui Lucian porniseră mai vijelioase, iar streinul părea obosit. Bucuria publicului se transformă în delir. Și când s-a terminat lupta m-am pomenit și eu urlând cu ceilalți: „Bravo, Lucică, bravo!” Am ieșit printre lumini, chiote, discuții, și, deodată, ca apariția unui strigoi, drumul sumbru înaintea mea, ce ducea la Irina, nu departe de mine, hoit în prada viermilor, în singurătatea pământului, și odinioară o ținusem în brațe, caldă, înlănțuită, fremătătoare.

Am văzut pe sora ta, Elena. Întâmplare rară, căci toate rudele tale, așa de familiare odinioară, au dispărut deodată, ca și cum imaginea lor ar fi depins numai de tine și, din moment ce te reprezentau oarecum, trebuiau să-ți semene și să mi se pară tot așa de fantomatice. Totdeauna m-am întrebat cum m-ar privi ei, și îmi plăcea să cred că nu rău, chiar dacă m-am jeluit poate prea tare. Căci acuma când numai moartea Irinei contează, și orice gest din trecutul ei nu se mai califică, eu nu pot decât să reamintesc atâtea fapte de pe timpul când ea trăia. Deoarece nu m-au văzut atâta vreme, amintirile aceste, apărute deodată, ar căpăta prospețime, n-ar fi banale ca ceva cunoscut până în ultima clipă. Și apoi, eu știu atâtea întâmplări cu Irina, pe care ei, cu toate că se socot mai apropiați de ea și mult mai în drept s-o plângă, nu le știu. Ei își amintesc o mie de fapte obicinuite - cum mânca, cum dormea, sau atâtea conversații banale - repertoriul ei zilnic, pe când eu cunosc o mie de fapte ale ei pricinuite de dragoste. Și pentru o ființă normală numai dragostea este în stare să transforme ceva, să tulbure un organism construit după o arhitectură cunoscută, să inventeze o sumedenie de capricii și de surprize fermecătoare, de vorbe când amuzante, când duioase, exclamații instinctive, pe care zadarnic încerci să le spui numai cu bunăvoință, sau chiar dacă le spui, le lipsește intonația spontaneității. Ce legătură o fi între ființa domoală, burgheză, cu planuri mărunte, și aceea care a fost a mea, mereu improvizând, imaginând situații nerealizabile? Ca să reduc la un singur exemplu, ce diferită e posesia între doi soți, în unul din paturile alăturate din ietacul comun, și între doi iubiți, care se întâmplă mereu în altă cameră, pe pat sau pe covor, mereu în alte chipuri, sau pe iarbă, printre flori, când noaptea cade neagră peste amândoi. Și spaima de a nu fi descoperiți de cineva, care se suprapune senzualității, pricinuind noi delicii. Și spațiile care separă întâlnirile, când imaginația te tulbură și întreține prospețimea dorințelor, în timp ce într-un menaj totul este banal, la îndemână. Știu o mulțime de detalii esențiale despre Irina pe care ei nu le cunosc, și poate că dacă am vorbi de ea, am avea impresia că vorbim de două persoane diferite. Căci acolo Irina a spus: „Este bun, mă simt legată cu cea mai indisolubilă afecție. N-aș schimba pentru nimic în lume viața aceasta!” Și către mine: „Ești rău! Dar te iubesc nebună!” Și dacă ei au mai surprins câte ceva anormal în ființa Irinei, câteva lacrimi sau câteva încercări de a vibra, acestea au fost tot din pricina mea: mi-a luat apărarea, sau m-a învinovățit, sau a încercat să mai facă o dată (ca să nu se simtă de tot bătrână) cum făcuse odinioară în fiecare zi, cu atâta frenezie.

Elena, mi se spusese de cineva care fusese la înmormântare, se arătase mai deznădăjduită ca toți, și acum, după un an, iată cum mi-a apărut: eram într-un tramvai, care tocmai se oprea, tragic, cu gândul la Irina. Și atunci am văzut-o pe Elena punând o scrisoare la cutia tramvaiului meu. Nu mai era în doliu și surâdea ușor, cu gândul la ceva agreabil, probabil la conținutul scrisorii și la cel căruia îi era adresată. Mai târziu, gândindu-mă la scena aceea, am avut imensa satisfacție, comparându-mă cu sora iubitei mele față în față, eu, preocupat de Irina, cu toate că nu mă bătusem la înmormântare cu pumnii în cap, și Elena, surâzătoare (chiar dacă dintr-un surâs, poate întâmplător, nu se pot trage concluzii generale). Dar atunci nu m-a străbătut decât un singur fior; am recunoscut, uitându-mă la Elena, carnea Irinei. Vibrația a fost foarte puternică, pentru că n-o prevăzusem… Sunt întâmplări mult mai importante, care nu m-au impresionat pentru că le prevăzusem. Dar acum descoperirea a fost neașteptată. Niciodată - când eram mereu în preajma lor - nu mi se păruse că Irina ar semăna cu Elena, și acum recunoșteam aceeași piele, cu aceiași pori și culoare, cu mici defecte idendce. Și dacă știam chipul Irinei, nu mă pricepusem să reconstituiesc compoziția cărnii ei, așa de familiară, că nu-i dădusem nici o importanță. Pentru o clipă (căci apoi impresia s-a stins, și nu va mai apare dacă aș reîntâlni-o pe Elena, căci mă aștept la ea, și aceste lucruri sunt sensibile numai prin intuiție, și nu prin reflexie) am simțit prezența Irinei lângă mine și m-a emoționat ceea ce-mi fusese familiar, adică tocmai ceea ce era mai banal pentru mine și mai lipsit de orice semnificație.

În timp de cinci ani, de la plecarea Irinei la moartea ei, n-am mai văzut-o decât o dată, în timp de o secundă. Am jucat cu ocazia aceea un rol romande, ceea ce mă măgulea, dar mă făcea, preocupat numai de mișcările mele, să renunț să extrag ceva din prezența Irinei. Decorul era admirabil pus la punct, aveam marea și luna la dispoziție. Nu mai fusesem la Balcic de ani de zile, căci știam că s-ar putea întâmpla s-o găsesc acolo. Nu vroiam, din orgoliu, să creadă cumva că am venit anume s-o văd, sau mă temeam de tristețile ce aveau să mă copleșească în locurile acele așa de scumpe, unde eu o dusesem cel dintâi. Dar pentru Balcic aveam chiar o afecție specială, în afară de Irina, căci îl descoperisem imediat după războiul de la 1913, pe când încă nu-l cunoștea nimeni, când el era un minunat colț de singurătate, casele turcești nu se transformaseră în vile moderne, și puteam vagabonda în voie pe dealurile gălbui, printre vițe, fără frică de a fi întrerupt de vreun râset strident. Legătura mea cu Balcicul se împlinise și printr-un detaliu tragic (numai detaliile tragice leagă): îngroparea unui verișor în cimitirul fermecător, la marginea mării. Și, pios, meditam deseori la mormântul lui, împrospătând florile, și într-o zi am plantat chiar două crenguțe de cais. Am stat într-o vară mai târziu, la Cavarna-Port - impresie și mai grandioasă, căci mai dură, fără grațiile Balcicului - și am fost invitat într-o după-amiază de niște cunoscuți să merg cu ei, cu barca, la Balcic. N-am avut tăria să refuz. Am ajuns acolo pe la ora șase spre seară și mă uitam cu nesfârșită emoție la colțurile cunoscute și cu păreri de rău pentru ceea ce se schimbase. M-am dus îndată la mormântul verișorului meu, unde mă aștepta o surpriză dureroasă: crucea dispăruse, gardul sta gata să cadă, nu mai era nici o floare, numai buruieni. Am început să cert în gând pe Irina că nu se pricepuse să înlăture ea dezastrul. Știa doar că nu mai veneam să îngrijesc de mormânt numai din pricina ei. Punând numai o floare, era și un prilej de a-și atenua greșelile față de mine, și cu ocazia unui mort nu putea să fie nici o infidelitate față de nimeni. Deci când stătuse înduioșată alături de mine lângă mormânt era numai o farsă. Dar de ce o înduioșasem odinioară pentru un mort pe care nici nu-l cunoștea? Nu o silisem eu însumi la emoții false, la care renunțase imediat ce se degajase de mine? Cu toate că presupun în practică ce-a făcut; un an a fost fidelă mormântului, apoi tot mai puțin, până ce l-a uitat complect, așa cum ar fi făcut cu un mort cunoscut. Ce absurde pot părea pretențiile mele dacă, privite mai de aproape, n-am vedea că ele ascund numai alte reproșuri, pe care sunt prea orgolios să le fac. Dar, în același timp, o altă constatare m-a cutremurat: crengile mici de cais pe care le plantasem altădată deveniseră copaci întregi, de două ori mai mari ca mine, plini de frunze și de flori, superbi, și - simbol al trecerii timpului și al prefacerilor mele - de o tristețe nesfârșită.

Pe la unsprezece noaptea am venit la cazinou. Mărturisesc, fără vreo emoție deosebită, căci credeam că n-o s-o găsesc pe Irina, trecusem prin tot orășelul, și pe la cazinou chiar, și n-o văzusem, și mă deprinsesem cu ideea că n-o s-o întâlnesc, după obicei. Printre mese, era și o masă lungă, cu multă lume în jurul ei. Privirea mi s-a plasat, ca din întâmplare (sau poate dusă de cine știe ce instinct), spre una din persoane, spre chipul ei. Totul s-a petrecut într-o secundă. Nu mi-am dat seama că era Irina și nici n-am sesizat că ea se uita la mine. Ne uitam unul la altul, și eu n-am priceput decât când ea și-a întors ochii. A fost o porțiune de timp (mai puțin ca o secundă) când ea de-abia începuse să-și întoarcă ochii, și eu am înțeles că era ea. Singura dată când ne-am mai văzut. Nu știu dacă ea s-a mai uitat la mine pe furiș, dar eu n-am mai avut curajul s-o privesc, cu toate că am rămas la masa vecină încă un ceas. Am continuat cu prietenii mei să fiu vesel, strident, să râd, să vorbesc tare, să dansez - tot timpul copleșit de prezența Irinei. Ce s-o fi petrecut cu ea! Mi-aș da viața toată să știu ce se petrecea în ea! Reflecta: „Suport mai ușor prezența lui decât mă așteptam”, sau era invadată de trecut și de dragoste? Sau mă privea cu simpatie, ca o persoană în vârstă pe un copil? Ce concluzie pot să trag că n-a plecat imediat? Că n-a vrut să facă nici un gest deplasat? Sau că nu era în stare să plece? Rămânând, îl umilea pe bărbatul ei de alături, sau îi demonstra că, în sfârșit, avea tărie sufletească?

La miezul nopții am pornit cu barca înapoi spre Cavarna, sub luna tremurătoare. Trebuie să fi avut venirea și plecarea mea pe valuri o înfățișare fantomatică, de olandez zburător. Dar va fi părut astfel Irinei?

Gând am mai vizitat din nou Balcicul, am găsit cazinoul distrus până în temelii. Ca și cum totul n-ar fi fost decât un decor anume aranjat pentru drama mea sufletească…