Ochelarii bunicii
Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremenește anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul:
Iau ochelarii moartei și-i pun sfios pe nas.
Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimica,
Doar pozele din rame vechi au întinerit...
Dar din adânc de-oglindă în față, mi-a zâmbit
În jilțul ei - ca-n vremea când eram mic – bunica.
La geam foșnește plopul sau pașii au foșnit?
Prin ușa zăvorâtă ”ei” intră în odaie.
E o fetiță: Pia, cu bucle: Niculae...
Dar cine e băiatul acela liniștit?
Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte...
De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai știu...
Nu vreau să-l știu... nu pot să-l știu... E prea târziu!
De omul chel și rău, rămân legat pe moarte.