Odă României

 

O! țara mea iubită! o! mândră Românie!
Pământ cu râuri d-aur sub boltă azurie!
Tu, mumă iubitoare a fii nesimțitori
Ce-adânca ta durere nu poate să re-nvie!
Trecut-au fericirea-ți ș-a tale sărbători,
Cum trec l-al toamnei crivăț plăpânde dalbe flori!

Când fiii tăi s-adapă cu laptele-ți cel dulce,
Și când cosesc ei spicul ce sânul tău aduce,
Se mai gândesc ei oare la sfântul legământ
Ce ți-au jurat odată, în timpuri mai ferice:
„Să apere cu brațul străbunul lor pământ,
Până și cel din urmă va zace în mormânt?”

Nu,... a patriei iubire a stins a sa făclie!
De vechi făgăduințe nu va nimeni să știe;
Dac-a jurat strămoșul, nepotul a uitat,
Nu,... nu mai e Românul acel ce-n bătălie
Uita că copilașii, sărmanii! zac în sat,
Lipsiți de hrana zilei,... când țara-i de scăpat!

Era vremea p-atuncea de n-avea păs săteanul
Când cete mii și sute, când Ungurul ș-Osmanul
Zdrobiau a lui altare și pustiau cumplit!
Când se sculau Românii, pe loc perea dușmanul!
Vai! Dunărea spumată ș-Ardealul îngrozit
Au fost adesea marturi l-al lor măcelărit!

Românii d-acum însă trăesc cu umilința!
Aci lanțuri d-aramă înjugă conștiința,
Colo pulbere d-aur ascunde putregai.
Străina uneltire revarsă neștiința
Ș-a țării neatârnare e numai ca un pai,
Luptându-se în viscol cu crivețe de plai.

Dar țara-i tot aceea, frumoasă, roditoare;
Tot limpede e cerul, câmpia zâmbitoare,
Și munții cu pâraie, cu piscuri, cu zăpezi;
Și nopțile de vară tot sunt încântătoare.
Cu fața-ți argintie, tu, lună! scânteiezi
Și prin desiș, în crânguri, ca flacări văpăiezi!

E mută însă firea, când omul n-o învie,
Când el nu varsă într-însa suflarea lui cea vie,
Când duhul libertății e stins și nimicit.
Ah! vai de acea țară, – cât de bogată fie, –
Ai cării fii duc jugul cu cuget umilit...
D-asupra ei rușinea întinde-un văl cumplit!

S-a stins, la noi, s-a stins virtutea strămoșească;
Trecut-au vremi de trudă, de luptă vitejească,
De aspră voinicie pe câmpuri de omor.
În sânul României acum va să-nflorească
O floare care varsă miros încântător,
A păcii dulce floare, al artelor izvor.

Să vină cântărețul al gloriei trecute,
Să verse focul vieții în strofele-i plăcute,
Serbând și veștezi lauri, și dafini viitori,
Ș-atunci vor suna iarăși acordurile mute;
În vinele române vor fulgera fiori
Și orizonul țării nu va mai fi cu nori!

Sosi-vei, timp ferice, când trista Românie,
Ștergând a sa plânsoare, cu mândră bucurie,
Își va vedea feciorii slăviți între popoare,
Nălțând semeți o frunte ce-n oarba lor mânie
Vrăjmașii țării noastre cătau să o doboare,
Dar care-o vor încinge cununi isbânditoare!

Atuncea vor renaște virtuțile străbune;
Românul va fi încă vestit prin fapte bune.
Dar geniul pe dânsul atunci îl va mâna
Și vorba-i mai puternic atunci o să răsune.
Acela este țelul! Acolo vei căta,
O! patrie română, o! scumpă țara mea!

Să furi ca Prometeu, scânteia ce nu pere,
S-apuci glorioasa cale spre luminoase sfere
Și, despicând tăria în zboru-ți prelungit,
Să cânți cu glas d-aramă măreața-ți renviere,
Și limpedea-ți cătare, în vecinicul zenit,
La steaua nemuririi s-aținte neclintit!

Paris, 1852