Odinioară

 

Anii trec așa de repede, că nu-ți dai seama când și cum cutare flăcău, rotar ori grânar, s-a schimbat în moș cutare, de unde și până unde un bujor de fată, să o fi sorbit într-o lingură cu apă de dragă ce-ți era, să te pomenești cu ea zbârcită, cărunțită, apoi albă-colilie.

Așa curge vremea, și pe noi nu ne lasă în urmă, ci ne târăște cu ea până la hotarul vieții. Ne așează frumușel pe două scânduri, ne întinde pe deasupra o pânză albă cu cruce în mijloc, ne stropește cu vin și cu untdelemn. Bulgării și țărâna cad și astupă. Și tot vremea din mușuroi face neteziș, surpă crucea de la cap, bătătorește locul și acoperă cu bălării cel din urmă locaș al nostru.

Ei, câte se duc cu zilele și ce triste minuni ni se arată de ieri până azi! Câte ne mai așteaptă de azi până mâine!

În curtea bisericilor vechi, cruci de piatră și de lemn, uneori câte două-trei în același cuib, umbrite de vișini și de pruni. Rămâi pe gânduri. Parc-ai vrea să știi cine odihnește sub pământul încărcat cu ștevie și cu urzici... Parc-ai vrea să afli ce locșor a căzut la fiecine din cei ce odihnesc acolo... Cu mulți ai copilărit, mulți te-or fi mângâiat și pe unii poate că i-ai iubit.

E trist. Dar e și mai trist să te reîntorci, după mai mulți ani, din pustiuri străine în mahalaua în care te-ai născut și-ai crescut, și să nu mai vezi nimic din câte știai. Pe aceeași streaje să intri, pe aceeași cărare să te strecori, și să nu mai vezi mândrețea de-odinioară.

La marginea capitalei, departe de zgomot și de făpturile pizmașe, între oraș și ogoarele țărănești, se întindea, înflorind, mahalaua grânarilor. Mergea bine de la Dumnezeu. Unde își punea creștinul vatra, se prindea pe tălpoaie neclintite. Casele văruite se afundau în grădini cu rogodele, veselia copiilor. Pe-alocurea viile se mlădiau, încărcate cu ciorchini, pe aracii plecați de greutatea rodului. Țăranii cu dare de mână se îndesau să-și găsească loc între grânari. Era o fierbere de muncă, o dragoste de propășire ș-o frăție de trai, că nu se mai pomenea așa mahala tihnită și harnică.

Când sosea câte un jupân, ori nea cutare, călare pe rotașul din stânga, plesnind voinicește în naintași, lelițele, cumetrele, finele, suratele îi ieșeau voioase înainte, îl opreau din drum și-l zăpăceau cu cercetările. Grânarul, cu o mână în brâu, cu alta pe hățuri, cu biciul pe după gât, le răspundea cu rânduială, să nu lase pe nici una mâhnită.

— Nea Mitrane, ai întâlnit, p-ale drumuri, pe alde dumnealui? (Și "dumnealui" îi era bărbatul.)

— Da, cumetriță, descarcă la Oltenița.
— Nea Mitrane, ai văzut pe bâcu? (Și "bâcu" îi era tată-său.)
— Da, fină, cale d-o zi, și vine, e sănătoșel, tare mare.
— Nea Mitran, ne-ai întâlnit flăcăul? (Și "flăcăul" era frate-său.)
— Cică a câștigat bune părăluțe. Dar tu, când ne-i întinde halageaua nunții?

Și așa, cu una, cu două, până le dădea de rost, apoi toate alergau, ca un stol de vrăbii speriate, care încotro ședeau, ca să spuie veste bună și noroc pe la cei de-acasă.

Chiaburii se înmulțeau. Copii rumeni și bucălați goneau cu ghiozdanele la școala din curtea bisericii, să plătească sfănțoaica pe lună dascălului Nicuță și să învețe slove noi, să citească pe felurime, să scrie pe platcă și, hei! mai târziu, să învârtească tocul pe hârtie, ca niște logofeți.

În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieșea pe prispă ori pe laița de lângă poarta mică, și poveștile începeau lungi și nesfârșite. Bunicile și mumele își luau nepoții și copiii cei mai mici, prâslele, în poală și le spuneau câte-n lună și-n soare. Ba de turci, ba de tătari, ba de calmuci, ba de căpcăunii cu două guri, ba de muscali, ba de nemții cu coadă, mă rog, din câte omul apucă și vede, aude și nu uită.

Și când liliecii goneau de-a lungul drumurilor, copiii măricei părăseau scurteica bunichii pentru ca să arunce după ei cu căciulile, strigând de la ștreaje până la biserică :

— Liliac... liliac,

trage noaptea la conac,

din cloponița bătrână,

hop, o dată, hop, de două,

pân' la nouă...

Liliacii dacă scapă

sub căciulă fac calpacă.

Și de veneau Floriile, Paștele, cu hainele noi, St. Ilie, cu pepenii de Pantilimon, Moș Ajunul cu colindețele, această prăsilă voinică și vioaie umplea mahalaua de veselie și de năzdrăvănii.

La Ignat, când zăpada cădea de două palme, porcii înjunghiați asmuțeau câinii, guițând de se cutremura pământul. Fumul focurilor, în care îi pârpăleau până la șorici, acoperea cerul mahalalei ca o ceață deasă și fără căpătâi...

Așa îi mergea, pe acele vremuri, omului, în bine și de-a bună. Case noi se clădeau întruna. Ogrăzile se făceau mai dese și mai frumoase, împodobite primăvara cu stufuri de flori, iară vara mlădiate până la pământ de rod bogat și felurit. De-atunci tot să fi trecut cincisprezece ani de zile.

În ziua de azi, bătrânii s-au dus după tărâmul ăsta. Casele vechi, nespoite, dărâmate, fără garduri, mărturisesc că sărăcia s-a încuibat în locul belșugului de-odinioară. Azi tot e de-a valma, căci toate sunt de-a valma când bietul creștin nu mai are ce ocroti. Grajdurile, ulucile cu porțile mari au fost aruncate în sobă, pe gerul Bobotezei. Curțile, pline altădată de păsări, azi sunt pustii. Abia câte un câine pocâltit mai hămăie și te vestește că e la locaș de om.

Copiii sunt galbeni și slabi, zdrențăroși și fără chef, căci la Paște n-au cu ce se înnoi, la Moși n-au cu ce să-și cumpere fluiere și hârâitori. Zmeurile nu mai vâjâie pe la Sân-Petru. Dascălul Nicuță nu mai cântă cu o sută de băieți într-un glas: O daátă-i una, uúna! doórdoó paătrú!

Nunta de azi se cheamă sărăcie la sărăcie, botezul, din cumetrie cu chef și lăutari, se numește belea la capul omului.

Grânarii au ajuns la două mârțoage de cai și nu mai pun în căruțele cu coviltir patru chile mari.

Toată mahalaua a sărăcit și se-ngroapă în ruine și bozii. Și, spre batjocură, soarta a făcut să se ridice în locul bisericuței (plină al'dată de credincioși la sărbători), biserică mare și falnică, dar goală chiar la sărbătorile împărătești. În locul școalei lui Nicuță, școala primăriei, ca un palat frumos, încăpător, dar pustiu și fără spor la carte.

— Ce e asta, lele Ancuțo? am întrebat mâhnit, privind în toate părțile. Și de ce-ați ajuns în halul ăsta?

— Ei, maică, ce e de la Dumnezeu și de la stăpânire este. Iacă școală mare, iacă biserică frumoasă, dar de ce le-or mai fi ridicat în mijlocul dărâmăturilor eu nu pricep... Uite, ne-am stins în câțiva ani. Se zice că acele mașini blestemate de drumuri-de-fier au luat cheagul grânarilor noștri. Apoi de, o fi, n-o fi... Atât, mamă, știu că odinioară copiii își numărau anii după casele noi care se ridicau, azi își socotesc vârsta după casele care se dărâmă.

Și bătrâna plecă cu donițele spre puțul cu două roate.