Odiseea/Cartea III
Pe larga boltă-ncet urca ieșitul
Din mîndra baltă, soarele-arzător,
Ducînd lumină sfîntă-n strălucitul
Olimp de sus și jos la cei ce mor.
Iar ei soseau la Pil, la-nalt ziditul
Oraș al lui Neleu, al cui popor
Da jertfe lui Neptun zguduitorul,
De negri boi, și-n mal ședea poporul
În nouă hori, iar hora de cinci sute,
Și-aveau de horă cîte nouă boi;
Și-așa mîncau în cete desfăcute,
În vremea asta deci aceștia doi
Veneau spre mal cu nava lor cea iute
Și-au tras de-a dreptul în liman apoi.
Au dat deci pînza jos de pe antene;
Și-așa ieșeau; și-ntîi ieși Atene.
Iar ea acum grăbit mergea nainte,
Iar el urma. Și-i zise ea: „Acum,
Deschis te poartă ca și-un om cuminte,
Căci de-asta doar făcuși atîta drum.
Întrebă-l despre bunul tău părinte,
Ce soart-avu și unde-i mort și cum.
La Nestor mergi, tu singur și de-a dreptul,
Să vezi ce gînd îi poartă-n suflet pieptul.
Să-ntrebi de toate însuți, și-ți va spune,
Că-i drept și bun, și-n el minciună nu-i”
A zis. Iar Telemac: „Dar cum, preabune,
Să merg eu singur? Și eu ce să-i spui?
Că nici nu știu vorbi cu-nțelepciune
Și nici nu e frumos ca-n fața lui
Să stau și să-l întreb cu de-amănuntul,
Copilului să-i dea răspuns căruntul.”
Deci lui, Atene i-a răspuns cuvinte:
„Găsi-vei tu și-n mintea ta ce vrei,
Iar multe pune-ți-vor și zeii-n minte,
Căci nu ești unul urgisit de zei.”
Așa vorbind, grăbit mergea nainte,
Iar el urma grăbit pe urma ei.
Și-ajunseră-n curînd pe malul mării,
Acolo unde-n mijlocu-adunării
Sta Nestor între fii, și-n jur bătrînii,
Frigînd fripturi și bînd la mese vin
Și-așa-nchinînd își preamăreau stăpînii.
Văzîndu-i deci pe-aceștia doi că vin,
Sărind întîmpinau cu-ntinsul mînii
Pe dulcii oaspeți din pămînt străin,
Și-ntîi de toți deci Pisistrat, feciorul
Lui Nestor cel slăvit, sărind cu zorul,
De mînă i-a luat cu drag și-i duse
Cu sine-ncet, mergînd între-amîndoi,
Și-alături lîngă rege-apoi îi puse
Pe scaun așternut cu blănuri moi,
Acolo unde însuși el șezuse.
Le-a dat fripturi și le-a turnat apoi
În cupă de-aur vin, pe care-o dete,
Zicînd Atenei, mult slăvitei fete:
„Să-nchini acum pentru Neptun, străine,
Căci voi sînteți aici la jertfa lui!
Și-așa-nchinînd smerit, cum se cuvine.
Tu cupa cea cu dulce vin s-o pui
În mîna dragului tău soț, să-nchine
Și el apoi, căci cade-se oricui
Pe zei să-i roage-oricînd după putință,
Căci toți avem de zei vro trebuință.
Ți-o dau de-ntîi, că ești mai în etate,
Iar el de vîrsta mea; și la bătrîni
Noi știm așa, să dăm întîietate.”
A zis și-i puse mîndra cupă-n mîni.
Și-Atene-acum, văzînd a lui dreptate,
Căci asta este-ntîi pentru stăpîni,
Sta veselă și mult părîndu-i bine
Și-așa-ncepu zeița deci să-nchine:
„Ascultă tu, cel ce cuprinzi pămîntul,
Și-asupra noastră-ntoarce ochii tăi,
Și-aminte ia-ne, mare zeu, cuvîntul!
Dă slavă-ntîi lui Nestor și-alor săi!
Și-acestui neam, care-ți cinstește sfîntul
Și marele tău nume, tată, fă-i
Răsplată dreaptă cu prisos și bine,
Cum el cu jertfe te-a cinstit pe tine!
Iar nou-apoi, lui Telemac și mie,
Cînd fi-vom isprăvit ce-avem și noi
De gînd pe-aici, tu fă-ne să ne fie
Frumos și-n pace drumul înapoi!”
Așa ea se ruga cu vorbă vie
Și însăși toate le-mplinea. Și-apoi
Îi dete cupa cea de jertfă-n mînă,
Flăcăului să-nchine, sfînta zînă.
Și tot așa și dînsul închinat-a.
Apoi cînd fripte părțile de sus
Le-au scos acum de prin frigări și gata
Pe discuri le-mpărțiră, ei au pus
În fața fiecărui om bucata.
Și-așa mîncau din jertfa ce-au adus.
Deci cînd au isprăvit apoi mîncarea,
Vorbit-a Nestor și-ncepu-ntrebarea:
„Acum, că-s ospătați cum se cuvine,
Am vrea să știm de oaspeți, cine-s ei?
Ce fel de neam, din care țări străine
Veniți pe drumul umed, dragii mei?
V-aduce poate-o treabă pe la mine,
Ori poate rătăciți ca hoții-acei
Ce-atacă pe străini, cînd bun li-e locul,
Și-și pun viața-n joc vînînd norocul?”
A zis, iar Telemac a dat răspunsul.
Și-avea-ndrăzneală-n el, că i-o sporea
Și-Atene, dîndu-i ajutor pe-ascunsul,
Ca și despre-Odiseu el știri să ia,
Și nume bun să-și facă-n cu de-ajunsul.
„Răspuns adevărat tu vei avea
Și nu vom tăinui nimic acestor
Cuvinte ce le-ntrebi, slăvite Nestor!
Din Itaca, de după Nei anume,
Venim, cătînd un lucru ce-i al meu
Și nu obștesc. Cătăm vestitul nume
Al regelui cel vrednic, Odiseu,
Să știm de-i viu ori mort prin larga lume,
Căci fiu îi sînt, iar el e tatăl meu.
De toți, cîți s-au luptat în cîmpul Troii,
Noi știm pe unde ne-au pierit eroii,
De-acesta singur nu știm unde este,
Căci făr’ de urmă Zevs din cer l-a dus
Și nu-i de nicăieri s-avem vro veste.
E viu, ori moartea un sfîrșit i-a pus
Pe marea cea cu viforoase creste,
Sau răi dușmani pe-uscat ni l-au răpus?
Și-așa-ntru orbecarea ăstei bezne,
Plîngînd cuprindem ale tale glezne,
Că poate știi de trista lui pierire
Și însuți tu, murind să-l fi văzut,
Ori poate ai din auzit vro știre,
Căci rău fu ceasu-n care fu născut!
Dar nu gîndi să cruți a mea mîhnire
Spunînd mai dulce-amarul petrecut,
Și nici că-mi faci rușine să nu-ți pară,
Ci spune drept, pe rînd, cum se-ntîmplară.
Deci dacă oarecînd iubitu-mi tată
Vro faptă ți-a promis, sau vrun cuvînt,
Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,
Acolo-n cîmp pe-al Troilor pămînt,
Aminte-acum să-ți fie și-mi arată
Că pentru el, iubite rege,-ți sînt
Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse!”
A zis, și-atunci bătrînul îi răspunse:
„Ah, iat-acum tu-mi amintești, iubite,
De cîte-am suferit printr-alte țări
Aheii cei cu minți nepotolite!
O, cît necaz în multele-alergări,
Urmînd pe-Ahil, în drumuri tîlhărite,
Cătîndu-și prăzi în largul negrei mări!
Ce-amar pe cîmp apoi, dorind surpare
Cetății lui Priam, cea foarte tare!
Și cum pieriră-n jalnicele zile
Toți cei mai buni, bărbat după bărbat!
Acolo-i mort Eant, e mort Ahile;
Și cel asemeni zeilor la sfat,
Patroclu mort; și tu, al meu copile,
Preadulcele-Antiloc cel nepătat,
În care zeii-au pus atîtea daruri!
Vai, cîte-am tras apoi și-altfel de-amaruri!
Dar cine-n lume dintre oameni poate
Să spuie tot ce-a fost! Că dac-ai sta
Și cinci și șase ani pe-aici, nepoate,
Poți tot să-ntrebi, și n-ai mai aștepta
S-auzi sfîrșitul, ci sătul de toate
Te-ai duce acasă-n dulce țara ta!
Urzeam cu anii viclenii nespuse
Și-abia vru Zevs din cer și-un capăt puse!
Dar nimeni nu putea să se măsoare
La minte cu-Odiseu cel bun! Și nici
Să-ntreacă om în viclenii sub soare
Pe tată-tău (de ești al lui, cum zici.
Și pari a fi, căci prea potrivitoare
Cuvinte-aveți! Și-așa cum stai aici,
Ai lui sînt ochii tăi, a lui făptura
Și vorbe dulci la fel vă scoate gura!).
Acolo, dară, eu și-al tău părinte,
În toată vremea lungului război,
Noi n-am fost doi, ci unul în cuvinte
Și-n toate-am fost un suflet amîndoi,
Și-urzeam cu sfatul și-ndrăzneața minte
Tot cum ar fi mai bine pentru noi.
Deci după ce-am prădat cetatea naltă
Și toți apoi ne-am despărțit deolaltă,
Intrînd, plecam cu navele-ncărcate,
Și Zevs atunci a risipit pe-ahei,
Că nici n-au stat ei toți întru dreptate,
Și-o mare parte-a lor au fost mișei:
Iar Zevs urzi pieriri nenumărate.
Deci mulți au și pierit ca vai de ei,
Căci nemaivrînd Atene să-i mai ierte,
Făcu de-ntîi pe-Atrizi să ni se certe.
Chemar-Atrizii deci la sfat soborul;
Dar rău făcînd, că ne-au chemat pe-apus
De zi, tîrziu. Deci s-aduna poporul,
Dar mulți cam grei de vin; și-apoi ne-au spus
Ce-aveau de ne-au chemat așa cu zorul.
Vorbi deci Menelau, iar el le-a pus
La inimă să nu mai zăbăvească,
Ci-ndată, chiar acum, să și pornească.
Dar regele-Agamemnon, de-altă minte,
Oprea pe-ahei în nave-a se urca,
Spre-a face-ntîi sutimea jertfei sfinte,
Crezînd astfel că poate-ar împăca
Pe-Atene-n furia ei de mai-nainte.
Dar nici așa el n-o putu-mpăca!
Credea, copilul, vai, c-atît de iute
Poți prinde-un zeu ca gîndul să și-l mute!
Deci stînd, ei doi schimbau acum injurii.
Poporu-n două se-mpărți-n curînd,
Sculîndu-se cu multă larm-a gurii.
Și-așa deci noaptea o trecurăm stînd,
Și unii și-alții frămîntați de furii,
Și unii pe-alții ne-omoram în gînd,
Căci însuși Zevs ne pregătea pierirea.
În zori apoi, o parte din oștirea
Aheilor, în navele-ncărcate
Urcînd averi și arme și femei,
Plecam pe-adîncul mării-ntunecate.
Dar alte oști a mîndrilor ahei
Au stat pe lîng-Agamemnon nemișcate
Deci eu și Odiseu și toți acei
Ce-am fost cu Menelau, am pus catargul
Și repede-am ajuns să batem largul.
Căci zeul așternu subt noi frumosul
întins al mării, și sosirăm deci
La Tenedos, și-am dat aici prinosul
De jertfe celor ce trăiesc în veci.
Dar nu gîndea cu mintea nemilosul
Părinte Zevs să-ngăduie pe greci,
Ci iar născu o ceartă spre nebine,
De rîndu-acesta-ntre Odiseu și mine!
Deci toate-acele nave ce-ascultară
De mult pățitul rege Odiseu
Se-ntoarseră-ndărăt la Iliu iară,
Pe plac lui Agamemnon; însă eu,
Cu-atîtea nave cîte mă urmară,
Fugeam grăbit, știind că Dumnezeu
Cumplite-acum gîndea cu noi cu toții!
Fugea și Diomed, zorindu-și soții,
Ne-ajunse-apoi și Menelau pletosul,
Pe cînd în Lesbos stam nepricepuți
De-ar fi mai bine s-ocolim stîncosul
Și sterpul Chios, repede-abătuți
Spre-ostrovul Psera, sau să dăm în josul
Mamantului cel plin de vînturi iuți.
Ceream deci semne de la zei, și-aceia
Ne-au spus prin semn să dăm spre Eubeea.
Tăind prin mijloc largul sterp al mării;
Și-un vînt cu șuier ne-nsoțea mereu.
Deci iuți pluteam și-n umbrele-nserării
Ajunsem la Gerest, Tidid și eu.
Deci veseli ars-am jertfe-ale scăpării
De-atîta larg, puternicului zeu.
Tidid apoi, a patra zi de cale
Opri la Argos zborul flotei sale.
Iar eu’ spre Pilos mi-am urmat cărarea,
Căci după ce-ncepu un Crivăț bun,
El nu-și mai conteni de loc suflarea.
Așa sosii, și nu mai știu să spun
Ce-ahei trăiesc și ciți hrăniră marea,
Nici vești dintr-alții n-am putut s-adun;
Dar cîte-aud aci-n palat la mine,
Voi spune tot și n-am s-ascund, vezi bine.
Sosi cu toate dusele lui cete
Născutul din Ahil; și-aud apoi
Că-n pace-aduse-acasă Filoctete
Pe cîți putu să-i scape din război
Și el și domnul viforoasei Crete.
De regele-Agamemnon știți și voi,
Acei ce stați departe-n mări deschise.
Și știți și de Egist cum îl ucise.
Dar rău pieri și-Egist, ca dreaptă plată!
Oh, bine e cînd dup-un om ucis
Rămîne-un fiu ca să răzbune-odată
Pe-un tată mort, așa precum fu scris
De-Orest ca să-și răzbune mortul tată!
Deci tu, că ești frumos și cap deschis,
Te poart-așa ca lumea care vine
Să aibă ce vorbi frumos de tine.”
Răspunse Telemac: „I-a dat, vezi bine,
Pedeaps-Orest, c-avu puteri și loc!
Și-așa-i vestit, și-acum și-n veac ce vine.
Vai, da-mi-ar Zevs și mie vrun mijloc
Să bat pe prinții-acei ce-mi fac rușine
Și-mi vreau și răul! Dar acest noroc,
Cum tatei nu, nici mie tors nu-mi este,
Și-așa deci rabd, căci nu-s ursit Oreste!”
Răspunse Nestor: „Iacă, preaiubite,
Alt lucru-mi amintești și vreau să-l spui.
Aud că-s mulți acei ce-s în pețite
La maică-ta, și fac ceea ce nu-i
Cu drept, și-urzesc chiar și nelegiuite!
Dar spune-mi drept: cu vrerea te supui?
Sau poate te urăște-ntreg poporul
Și-un zeu îți e, prin el, răzbunătorul?
Dar bate-va Ulis amar mișeii
De prinți cînd se va-ntoarce,-așa cred eu.
Ori singur el, ori dîndu-i mîn-aheii.
Vai, dare-ar Zevs să fii iubit mereu
De-Atene — ea, mai mult decît toți zeii —
Și tu, cum fu slăvitul Odiseu,
Pe cînd răbdam la Troia-n cîmp amaruri!
Că n-am văzut iubind cu-atîtea daruri
Un zeu pe-un om, cu ea, și cu iubirea
Fățișă-n orice loc! Vai, zei de sus!
Ce-amar ar mai simți ăști prinți pețirea
De-ai fi și tu de-Atene-astfel condus.
Răspunse Telemac: „Mă prinde-uimirea!
Și cum s-o cred? Că mari cuvinte-ai spus!
În veci nu cred să fie-acestea toate.
Chiar zeii dac-ar vrea, și nu se poate!”
Atene-atunci strigă: „Ce zeu te lasă
Să porți atîtea bănuieli în gînd?
Cînd vrea vrun zeu să-l scape pe-om și-i pasă,
Prea lesne-l scapă, chiar departe stînd.
Dar eu mai bine-aș vrea s-ajung acasă
Chiar și tîrziu și-oricît de mult răbdînd,
Decît ajuns curînd și făr’ de trudă
Să pier la vatra mea de-o mînă crudă,
Precum avu Atridul s-o pățească,
De-a sa nevastă și de-Egist răpus.
Dar negreșit, de moartea cea obștească
Nu pot scăpa nici zeii cei de sus
Pe-un om al lor, oricît să și-l iubească,
Atunci cînd, împlinind ce i s-a pus
Hotar vieții, vine și-l doboară
Ursita sa și trebuie să moară!”
Răspunse-Atenei Telemac cuvinte:
„Oricît de jale mi-e, să nu-mi mai spui
De-acestea, Mentor, căci al meu părinte
In veci n-o să mai vadă țara lui!
Așa-i fu scris în sfatul vrerii sfinte!
Deci nu-mi vorbi de el! Eu însă vrui
De-altce să-ntreb pe Nestor, că-n dreptime
Și-n minte multă nu-l întrece nime,
Și-aud că el văzu, domnind poporul,
Trei rînduri de vieți! Și este-acel
Cui drept ar fi să-i zici nemuritorul!
Uimit eu stau uitîndu-mă la el.
Deci spune-o, Nestor, tu, apărătorul
Și fala neamului aheu, ce fel
De moarte-avu Agamemnon craiul2,
Și unde-a fost deci Menelau bălaiul
Pe cînd ucise-acest Egist pe-Atride?
Și cum urzi vicleanul uneltiri
Încît el slabul a putut ucide
Pe-un rege tare și cuprins de-oștiri?
N-a fost pesemne-n țările-argolide
Atridul Menelau, ci dus pe-airi?
Și-n pace deci putu, urmîndu-și țelul,
Să fie-așa-ndrăzneț Egist mișelul?”
Răspunse Nestor cel bătrîn: „Voi spune
Deci toate-adevărat, precum le știu.
Dar însuți vezi, că minți în cap ai bune,
Cum fu cu-acest a lui Atride fiu.
Căci mîna dac-ar fi putut-o pune
Pe răul de Egist, să-l prindă viu,
Sau nengropat măcar, întins pe masă,
Atunci cînd Menelau s-a-ntors acasă,
Nici parte pe mormînt, măcar de-o mînă
De lut pe el Egist n-ar fi avut,
Ci ruptu-l-ar fi cînii prin țărînă
Și hrană corbii-n cuib l-ar fi făcut,
Și nici la cap plîngîndu-i vro bătrînă
Bociri, aheii nu i-ar fi văzut,
Căci el într-adevăr, tu, Zevs preasfinte,
Cumplite gînduri și-a fost pus în minte!
Că-n timp ce noi făceam nemuritoare
Mari fapte-n Troia, el pe-atunci stetea
În fundul țării Argos la răcoare
Și, vrînd pe Clitemnestra, o scotea
Din mintea ei, cu vorbe-amăgitoare.
Nu-l vru, ce-i drept, destulă vreme ea
Și relei fapte mult se-mpotrivise,
Căci buna minte încă nu-i pierise
Și-avea cu ea și-un cîntăreț, să vadă
De cinstea ei, și-adins de-Atride pus
Să-i apere nevasta de vro nadă.
Dar cînd ursita zeilor de sus
Pe-aceștia-i înnodă, ca ei să cadă,
Atunci Egist într-un ostrov l-a dus
Pe-acest proroc, lipsit de-ale mîncării,
Lăsîndu-l pradă paserilor mării.
Voios pe ea îns-o sui-n palatul
Și-odaia lui. Deci vecinicilor zei
El multe coapse-a ars, nerușinatul,
Și aur mult el dete pentru ei
Și mult stetea și-n temple cu-atîrnatul
De-odoare mari țesute de femei,
Căci mare-o faptă săvîrșise-n pace,
Cum n-a crezut nicicînd să poată face.
Noi dar, plecînd din Lesbos împreună,
Veneam și eu, și Menelau venea,
Cu-același gînd și-aceeași voie bună.
Cînd flota însă Suniu-l ocolea,
Lovit-a Feb, din zarea de-unde tună,
Cu tari săgeți cîrmaciul ce-l avea
Pe nav-Atrid, și-l dete-așa pieririi
Cu cîrma-n mîni, în mijlocul plutirii,
Pe Fronte-Onetoridul, unul care
Fu cel mai meșter dintre cîți erau
Să poarte-o cîrmă-n vînt oricît de tare.
Acolo deci s-opri și Menelau,
Deși grăbit, să-i facă-nmormîntare.
Dar cînd apoi plecînd ei alergau
Cu vîntul bun ce li-l dădură zeii
Și-ajunși au fost la muntele Maleii,
O stîncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Turna asupră-i, cu năpraznic hui,
Suflări de vînt, ce-al mării cîmp scurmîndu-l,
Cumplit rostogoleau de spaim-oricui
Cît munții valuri, largu-ntreg umplîndu-l.
Deci duse-o parte-a ruptei flote-a lui
În jos spre Creta, cătră locu-n care
Un rîu. Iardanul, curge-n larga mare.
O stîncă-ntinde-un colț, intrat cu totul
Acolo-n mare-aproape de Gortin,
Și-acolo valuri, dinspre Fest, în cotul
Din stînga ei năvălitoare vin
Cînd mari și iuți le prăvălește Notul.
O parte-a flotei deci intra deplin
În strîmtul loc, și toate se sfărmară.
Dar oamenii-au scăpat la mal afară.
Dar cinci corăbii i le-mpinse vîntul
La vale spre Egipt, și i-au scăpat.
Acolo Menelau deci în pămîntul
Cu limbi străine-averi și-a adunat
Și aur mult și cîte vru preasfîntul.
Ci-ntr-ăst răstimp Egist cel blăstămat
Urzi prin Argos relele și-omorul,
Sfîrșind pe-Atrid și supuind poporul.
Deci șapte ani el stăpîni-n Micene,
Ci totu-n urmă i s-a-ntors în rău.
Căci iat-Orest se-ntoarse din Atene
Și-ucise, răzbunînd pe tatăl său,
Pe-acel Egist cu iscodiri viclene.
Și chiar făcea pomene-acest flăcău
Atît pentru Egist ucis de-aramă,
Cît și pentru becisnica sa mamă,
Și-n ziua asta s-a-ntîmplat să pice
Acasă Menelau cu multe-averi,
Pe cît putu-n corăbii să ridice…
Deci vezi și tu, nu face-ntîrzieri
Ca nu cumva cît timp lipsești, voinice,
Să-ți facă prinții-acasă laț să pieri
Și domni s-ajung-apoi averii tale
Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale.
Deci mergi la Menelau! Te-ndemn, fărtate,
Să mergi la el. Căci numai de curînd
E-ntors de peste mări atît de late
Încît nici paseri, cele iuți, zburînd
Nu pot în cursul unui an străbate
Atîta larg, iar bietul om nicicînd
Nu poate-avea nădejde că mai scapă
De-l prind furtuni pe-atîta larg de apă.
Deci chiar acum și nezăbavnic pleacă
Pe nava care-o ai. Dar dacă vrei
Să mergi pe jos, pe-ntinderea cea seacă,
Iți dau pe unul dintre fiii mei,
Cu cai și car și tot, să te petreacă.
Să-l rogi despre-Odiseu să-ți spuie ce-i,
Și n-o să-ți mintă, că-i cu gînduri coapte.”
A zis. Și da-n apus. Și-apoi fu noapte.
Și-a zis Atene-atunci, luînd cuvîntul:
„Slăvite Nestor, bune-au fost ce-ai spus!
Dar vreme este, lui Poseidon sfîntul
Să-i bem păharul cel din urm-adus!
Deci frigeți limbi, căci s-a umbrit pămîntul
Și sfînta zi subt el de mult s-a dus.
Nici nu-i frumos să stăm prea mult la masă
Și-i vreme-acum de somn și dus acasă.”
A zis. Și le-au turnat pe mîni, și-umplură
Prin cupe vinul crainicii ahei;
Au fript și limbi, și veseli începură
Să-nchine toți puternicilor zei;
Și-atît cît le-a plăcut să bea, băură
Atene-apoi și Telemac al ei
Făceau gătiri, rupînd orice zăbavă,
Să plece-acum la mal în neagra navă.
Dar Nestor îi oprea: „O, nu, străine!
Ferească Zevs și zeii să vă las
Din casa mea, să mergeți de la mine
Ca și din casa unui om rămas
Sărac-lipit și gol de-oricare bine,
Nici țoale-avînd și nici un loc de mas
Și nici de oaspe-n casă pat mai moale!
La mine-i loc destul, și pat și țoale.
Și cît mai am suflarea cald-a vieții,
Eu, Nestor, asta n-aș putea s-o fac;
Și cît îmi vor trăi-n palat băieții,
Nu pot răbda să las pe Telemac
Să doarmă-n mal pe-o navă, ca drumeții!”
Răspunse-Atene-atunci: „Și-așa mă-mpac.
El cată să te-asculte-acum, bătrîne,
Și-așa e și frumos, și deci rămîne
Să doarmă-n casa ta, căci dînsul poate.
Eu plec la navă, pentru soții mei,
Că grija ei ne-o duc și-așteaptă, poate.
Dar și de-altfel mă laud că-ntre ei
Sînt cel mai vîrstnic și-ngrijesc de toate,
Căci toți, ca Telemac, sînt tinerei
Și nici nu sînt argați cu plată, bieții,
Ci vin de dragul lor și-al tinereții.
Iar mîne-abia ce va albi lumină,
Eu plec la cauconi, așa socot,
Căci am la ei de mult, și nu puțină,
Dătoare-o sumă, și-aș voi s-o scot.
Iar lui, fiindcă zeii-au vrut să-ți vină
Ca oaspe drag, ajută-i deci de tot:
C-un fiu de-al tău trimite-l c-o trăsură
Și cai voinici și buni de-alergătură.”
A zis Atene-așa, și ridicată
Zbura cu zborul linei cucuvăi;
Și toți au stat cu inima mirată.
A stat uimit și Nestor între-ai săi
Și-a prins de mîni pe Telemac deodată:
„Tu nu vei fi-ntre cei fricoși și răi,
Căci iată zeii te petrec, copile,
De-acum, din pragul tinerelor zile!
Căci n-a fost nimeni altul dintre-aceia
Ce-au casele pe-Olimp, n-a fost alt zeu,
Ci numai fiica ta, Tritogoneia,
Părinte Zevs, pe care și-Odiseu
Cu cinste ne-o ținea-ntre zei a treia.
Te-ndură, zîno, deci de neamul meu,
De fii și de nevasta mea, stăpîno,
Dă-mi nume bun și moartea lor amîn-o!
Iar ție-ți voi jertfi un june, iubite,
Cu largă ceafă și cu mers neblînd,
Nepus la jug, cu coarnele-aurite.”
Așa vorbi bătrînul domn, plecînd
Cu fii și gineri și mulțimi pornite
Spre-naltul său palat. Și-n urmă, cînd
Ajunseră-n odăile umbroase,
Șezură toți la rînd pe bănci frumoase.
Iar el pentru-nchinat un vin le dete
Păstrat de unsprezece ani, și-abia
Acum deschis din chiupul unde stete.
Pe-acesta deci prin cupe li-l punea
Și mult el se ruga grozavei fete
A Tatălui, spre-a fi iubit de ea.
Deci bînd apoi destul din vinul dulce,
S-au dus pe-acasă toți ca să se culce.
Dar bunul Telemac acolea mase,
Durmind în pat, săpat în cerdăcel,
Iar Nestor moșul lîngă el culcase
Pe-al său fecior, pe Pisistrat, acel
Ce-acum flăcău el unu-i mai rămase.
Iar Nestor în iatac durmi și el,
În cel mai dindărăt din tot palatul
Și doamnă-sa-i făcu, nevasta, patul.
Iar cînd veni și faptul dimineții,
Sculat bătrînul și ieșit ședea
Pe-o laviță cioplită, sub păreții
Palatului, din piatra ce lucea
Ca untdelemnu-n cioplitura feții.
Neleu pe-această bancă des ședea,
Dar el pe-atunci, de mult urmîndu-și sorții,
Intrat era-n locașurile morții,
Și-acum sta-n locu-i Nestor, purtătorul
Toiagului. Ieșind de prin palat,
Pe rînd i se-aduna-mprejur poporul
De fii: Aret și Stratiu cel bărbat,
Perseu și Trasimede luptătorul
Și Ehefron; și-n urmă Pisistrat
Venea cu Telemac, și-umplură rîndul,
De mîni pe el lîngă bătrîn ducîndu-l.
Iar Nestor începu: „Într-o clipită
Să-mi faceți, dragi copii, ce-aș fi dorit!
Și-ntîi să dăm Atenei mulțămită
Că ieri la jertfe-aievea mi-a venit.
Deci unul meargă-n cîmp, și să-mi trimită
Văcaru-n vale-un june împodobit;
Iar altu-n mal s-alerge și să vază
Ca, numai doi vîslași lăsînd ca pază,
S-aduc-aici pe dulcii frați de cruce
Ai oaspelui ce șade-aci-ntre noi.
Alt om dup-argintar mi se va duce,
Să sufle aur coarnelor, și-apoi
Voi ceialalți vedeți să mi s-apuce
De lucru-argații, că se lasă moi.
Să puie mese, bănci, s-aștearnă locul,
S-aducă apă și să-ncingă focul.”
A zis. Și gîfiiau fugind cu toții.
Sosi și juncul cel cu pașii grei;
Din neagra nav-apoi sosiră soții,
Venind și-Atene zîna-n rînd cu ei.
Sosi și-un argintar ce-aduse loții
Și alte scule cîte au acei
Ce știu lucra-mpodobituri de fală,
Cu clește și ciocan și nicovală.
Deci scoase Nestor aur, și-argintarul
Pe coarne-l potrivea frumos și-astfel
Încît s-o bucure pe-Atene darul.
Iar Ehefron de-un corn, și Stratiu cel
Voinic ținea de-alt corn, și cu păharul
De jertfă-Aret veni ținînd supt el
Buchet de flori și apă din fîntînă,
Și orz ținea-ntr-un coș într-altă mînă.
Ținea toporul cu-ascuțișuri bune
Voinicul Trasimed; ținea Perseu
Un vas gătit, ca sînge-n el s-adune.
Iar Nestor începu, chemînd pe zeu,
S-arunce-n foc, cu multă rugăciune,
Și peri din fruntea juncului, mereu,
Și orz pe sfînta vatră să presare,
Și nu-nceta chemînd cu rugă mare.
Iar cînd sfîrși, se-nțepeni feciorul
Cel vrednic, Trasimed, și-aproape stînd,
Izbi pe june în ceafă cu toporul.
Cu mușchii cefei rupți, căzu gemînd
Și-adînc pe ochi i-a-ntins pierirea norul
Evridica atunci, cum sta văzînd,
Cinstita doamnă, mare-un țipet dete,
Și-n cor țipară și nurori și fete.
Apoi l-au ridicat de jos și, gata
Ținîndu-l toți, cu-arama Pisistrat
Îi rupse-adînc din vine beregata.
Un negru val de sînge-a rîurat
Și sufletul din june atunci zburat-a.
Deci coapsele le-au scos și-apoi bogat
În seu le-au învălit, în pături grele,
Și-au pus și crunte măruntăi pe ele.
Bătrînul deci le-ardea pe crengi uscate,
Turnînd deasupra vin, iar fiii săi
Țineau pe foc frigările-ncrîngate.
Cînd ele-au ars de tot, iar măruntăi
Ce-au fript dintîi au fost acum mîncate,
Tăiară-n pripă sprintenii flăcăi
întregul june, și cărnuri împărțite
Frigeau acu-n țepușele-ascuțite.
Ci-n vremea asta a lui Nestor fiică,
Frumoasa Policaste ce-o avea
Din toate-ale lui fete cea mai mică,
Spăla pe Telemac și-i aducea
Manta pe largii umeri și tunică.
Deci cînd ieși din baie, el părea
Un zeu la chip, și toți doreau să-l vadă;
Și-așa el lîngă rege-a mers să șadă.
Și fripte-avînd fripturi prisositoare,
Mîncau acum, și-n veselul păhar
Turnau voinici cu mîni alergătoare.
Deci cînd au isprăvit și-al jertfei dar,
Vorbit-a Nestor vorbe zburătoare:
„Băieți ai mei! Să puneți la un car
Doi cai frumoși, cu umblete zburace,
Să plece-al nostru oaspe-acum în pace!”
A zis, iar ei aduser-o trăsură
Cu roibi frumoși și cu-nfocate nări;
Și-n car a pus și pini și băutură
Femeia casei, și tot rari mîncări,
De care numai regii pun în gură.
În car deci Telemac, între urări
Urcîndu-se și-alături lui, să mîie,
Voinicul Pisistrat a-ntins de frîie
Și-a dat cu biciu-n cai, iar ei zburară,
Lăsînd orașul Pilos, și mereu
Întreaga zi zburau pe cîmp pe-afară.
Veni și-Amurg, și-umbrea-ntunerec greu
Și-ajunși în Fere, la Diocle-ntrară,
Acel ce-a fost nepot al lui Alfeu,
Iar tată-i fuse Orsiloh bătrînul;
Și-au mas aici, și-i ospăta stăpînul.
În zori deci Pisistrat fugarii-i prinse
Din nou la car, iar caii din picior
Băteau în curtea cea cu pietre linse.
Deci el plesni din bici, iar caii-n zbor
Treceau pe cîmpul cel cu holde-ntinse.
Și-n urm-au isprăvit și drumul lor,
C-așa zburară roibii iuți ca focul.
Iar soarele-apunea și-umbrea tot locul.