Odiseea/Cartea XXII

←Cartea XXI

Odiseea de Homer Cartea XXII

Cartea XXIII→

Zvîrlind acele zdrențe curgătoare,
Sări pe pragul tinzii-atunci Ulis,
Cu arc și tolbă-n mîni, și la picioare
Vărsă din ea săgețile și-a zis:
„Această luptă nevătămătoare
E gata deci! Să văd acum de-i scris
A zis, țintind amara lovitură
Dintîi spre Antinou. Acesta dar,
Gătit să bea din dulcea băutură,
Prinsese-n mînă mîndrul său păhar
Și tocmai îl plimba pe lîngă gură.
De-orice, dar numai de-un sfîrșit amar
In clipa asta nu-i trecea prin minte!
Dar cine-ar fi crezut mai dinainte
Din toți acești bărbați din adunare
Că unul singur, chiar și dac-ar fi
In lumea asta omul cel mai tare,
Aci-ntr-atîția prinți ar îndrăzni
Să nalțe mina spre-a-i găti pierzare?
Acum îns-Odiseu deci îl lovi
Încît ieși prin ceaf-adînc intrata
Săgeată-n zbor, rupîndu-i beregata.
Lovitul se-ndoi atunci pe spate,
Iar cupa i-a căzut din mîni sunînd,
Și-un roșu val în unde răvărsate
De sînge-l năpădi pe nări curînd,
Iar masa lor, cea plină de bucate,
Împinsă de piciorul lui, căzînd
Se-ntoarse ca sub ea pe jos s-astupe
Și pîne și fripturi și câni și cupe.
Cu mare vuiet prinții-atunci săriră,
Văzîndu-l pradă jalnicei pieriri
Și iuți din docul lor se năpustiră
Prin larga sală și-aruncau priviri
Pe toți păreții, însă nu găsiră
Nici scut, nici lance-n sală nicăiri.
Atunci, sărind cu-a vorbelor năvală,
Așa-l amenințau strigînd prin sală:
„Dai rău cu arcul, omule străine,
Că tragi și-n oameni! Ce te-a apucat?
Și-așa te joci? E vai acum de tine,
Că nu mai scapi de-acum, ți s-a-nfundat.
Tu chiar acum ucis-ai, vezi tu bine.
Pe cel mai bun al Itacei bărbat!
Dar cum porți arcul tău, de dai ca orbii?
Acum te vor mînca pe drumuri corbii!”
Așa ziceau, căci toți avură gîndul
Că fără vrere-ucise pe-Antinou.
Dar nu știau nebunii, vai, văzîndu-l,
Că-ndată brațul ăstui om erou
Pe toți îi va culca de veci, de a rîndu-l!
Ci-n furie zise Odiseu din nou:
„Ah, cînilor! Crezurăți așadară
Că n-o să mă rentorc de veci în țară?
De-aceea-mi risipeați hoțește-averea?
De-aceea prin palat suiați femei
Cu sila-n paturi și-mi pețeați muierea
Pe cînd trăiam? De-aceea nici de zei
N-aveați vro teamă, că li-e-n veci puterea?
Și nici de oameni, că va fi prin ei
Cumplit-odată răzbunarea sorții?
Acum pe toți v-ajunge clipa morții!”
A zis, și albi ei tremurau de spaimă
Și fiecare-n gînd răspuns căta
Cum face-acel ce nențeles îngaimă.
Deci singur Evrimac în fața-i sta:
„De ești tu Odiseu, cel plin de faimă,
Și-acum te-ntorci, cum zici, în țara ta,
Ai drept atunci să mustri-astfel aheii,
Căci multe rele ți-au făcut mișeii
Și-n case-aici și cît îți este-ogorul.
Dar iat-acum el zace-aici întins,
Acel ce-a fost la toate urzitorul.
Căci numai Antinou ne-a tot împins
Și-a mers așa pe urma lui poporul.
Și nici n-avea vrun dor așa de-aprins
De nuntă el, ci-alt plan sucea prin minte.
Pe care însă brațul vrerii sfinte
Prin tine-acum i-l azvîrli-n țărînă!
El vru s-ajungă rege-n locul tău
Și-astfel să-ți aibă Itaca sub mînă;
Pe-ascuns s-omoare dulcele-ți flăcău,
Ca și-n palat stăpîn el să rămînă!
Acum acest începător de rău,
Luîndu-și plata sa, e dus cu dușii!
Tu rege însă, vezi să-ți cruți supușii!
Căci noi te vom urma smeriți și-n pace,
Iar ce-am mîncat și ce-am băut, apoi
Cu dreptul noi despăgubiri vom face:
Să-ți dea tot insul douăzeci de boi
Și-așa mînia care-o ai s-o-mpace!
Și-argint și aur îți vom da-napoi
Și tot ce inima-ți pe drept așteaptă.
Deci pîn-atunci mînia ta ți-e dreaptă.”
Răspunse Odiseu cu rea-ndîrjire:
„Ascultă, Evrimac, și prinde-o-n minți!
Nici chiar să-mi dați întregi despăgubire
Averile ce-aveți de la părinți,
Și mai pe-atît de-orideunde-ar fi, și-oprire
Eu nici atunci n-aș face pentru prinți
Să nu-i omor pîn-or plăti deplină
Cumplita lor cu vîrf făcuta vină!
Acum vi-s două drumurile toate:
Ori stînd cu mine-aici să vă luptați,
Ori sufletul, prin fugă de se poate,
De vreți să nu vi-l scot, să vi-l scăpați.
Dar cred c-al fiecăruia-l voi scoate!”
A zis, iar ei, cumplit de-nspăimîntațl,
Vedeau că rea pierire-i împresoară.
Deci zis-a Evrimac a doua oară:
„Cumplitul om acesta n-o să lese
Din mînă arcul, dragi fărtați ai mei,
Și nici nu va-nceta s-arunce dese
Săgeți pîn-or pieri toți prinții-ahei.
Deci prindeți toți și scaune și mese
Și trageți spada toți din teaca ei
Și-așa, sub scutul meselor din sală,
Să dăm cu toții-n stol spre el năvală.
Că doar îl vom împinge și-l vom pune
Pe fugă de la prag din locul său,
Și-apoi striga-vom lumii să s-adune
Din tot orașul, că-n palat e rău,
Și-ar da atunci ăst om ce ne răpune
Cu cel din urmă fier din arcul său.”
Sări atunci spre pragul naltei sale
Cu spada Amfinom spre-Ulise drept
Că doar și-ar face drum. Însă pe cale
Ajuns de Telemac, cu iute-aiept
I-a-nfipt în spete-arama lăncii sale,
Așa că vîrful i-a ieșit prin piept.
Acela-n brînci căzu cu spume crunte,
Bufnind pămîntul larg cu-ntreaga frunte.
Deci iute el muri, dar și mai iute
S-a dat deoparte Telemac, lăsînd
Acolo lancea-n spetele căzute,
Temîndu-se ca nu cumva pe cînd
Își trage-arama lăncii străbătute
Prin pieptu-ntreg, să n-aibă răul gînd
Vrun prinț să sară cu-ascuțita spadă
Să-l taie-astfel, ori brînci să-i dea să cadă.
Apoi fugi spre naltul prag și-ndată
La tatăl său ajunse Telemac
Și-așa i-a zis: „Îți voi aduce, tată,
Un scut și două lănci și-un coif pe plac
De-aramă-ntreg, cu creasta răsfirată;
Și-n arme-apoi și eu o să mă-mbrac,
Și-Evmeu purcarul nostru, și Filete,
Și-așa vom sta-mpotriva ăstei cete.”
Răspunse Odiseu, și-a zis cuvinte:
„Aleargă deci și adă! Dar de zor,
Ca nu cumva sfirșindu-mi mai nainte
Săgețile ce am, să fiu ușor
Împins din prag de-acești fără-de-minte,
Că-s singur eu, cum vezi. În fața lor.”
A zis, și Telemac se duse dară
S-aducă-n grabă arme din cămară.
Și-alese-acolo, căci erau destule,
Opt lănci de-aramă dintr-un larg dulap
Și suliți opt, de-aramă grea sătule,
Și patru coifuri cari pe tînaple-ncap
Deci repede veni cu-aceste scule
Și-ntîi își puse coif chiar el pe cap,
Apoi și celor două slugi le dete,
Purcarului Evmeu și lui Filete.
Și-așa toți trei în clipă-nconjurîndu-l
Steteau pe lîngă regele-Odiseu.
Deci el, cît timp cumplitul arc purtîndu-l
Avea săgeți, ochea cu fierul greu
Din cînd în cînd și-așa-i lua de-a rîndul
Și-un ins, și-alt ins cădea acum mereu.
Dar cînd apoi tot azvîrlind în turmă.
Zvîrli din arc săgeata sa din urmă,
El puse arcul răzimat de-ușorul
Frumoasei uși a largului palat.
Apoi și-a pus pe cap fluturătorul
Și naltul coif, cel groaznic împănat
Cu coama unui cal, și-apărătorul
De lănci pe umeri, scutul înfundat
Cu patru căptușeli de piei jupite,
Și-n mîni luat-a două lănci cumplite
Era acolo sus într-un părete
Un ochi în zid; de-acolo pînă-n drum
Ducea un gang cu ușile-ncuiete.
La ochi acolo Odiseu acum
A pus — de-ar fi vrun om să i s-arete —
De pază pe purcar, căci nicidecum
Mai mult de-un om n-avea prin el intrare.
Deci zise Agelau în gura mare:
„Fărtați ai mei! Nu poate să se suie
Pe ochiu-acel de-acolo vrun flăcău,
Să iasă-n drum și-orașului să spuie,
Strigînd cu vuiet, că-n palat e rău
Și-ar da ăst om ce vrea să ne răpuie,
Cu cel din urmă fier din arcul său?”
A zis, și-i spuse omul cel obraznic,
Melantie-acel ce-al caprelor fu paznic
„Pe-acolo, mult slăvitule-Agelae,
Nu-i chip de mers, că-n curtea de din dos
E drum pe-aici, și nu în vro odaie;
Iar gangu-i strîmt, încît un inimos
Pe mulți îi poate face-acolo claie!
Dar stați, căci arme-ndat aduc eu jos
Din pod! Că-n pod, nu-ntr-altă parte-s puse,
Și-Ulis, cred eu, cu fiul său le duse!”
Așa vorbi Melantie, și pe scară
Urca-n iatacul regelui curînd.
De șase-ori două scuturi scoase dară
Și tot pe-atîtea coifuri licurînd
Sub coamele de cai arama rară,
Și tot pe-atîtea suliți scoborînd,
Grăbit pe scări zorea spre sală pașii.
Și-așa sosind, s-au înarmat fruntașii.
Atunci lui Odiseu i se tăiară
Genunchii moi și-abia rămase viu,
Văzînd cum ei în arme se-mbrăcară
Și suliți învîrtesc și tari se știu.
Deci mare lucru a-nceput să-i pară,
Și-așa vorbi iubitului său fiu:
„Acum, acel ce ajutor le dete
Ori e Melantie,-ori una dintre fete!”
Răspunse Telemac: „Vai, dragă tată,
Nu-i nimeni vinovat, ci singur eu!
Că-n pripa mea lăsai nerăsturnată
A culei ușă, iar pîndarul meu
Mai bună minte-avu! Deci du-te-ndată
Și-nchide ușa, vrednice Evmeu,
Și vezi de-i vro femeie ce ne-nșeală,
Sau chiar Melant, cum foarte-am bănuială „
Așa-ntre ei schimbau atari cuvinte.
Ci-n vremea asta iarăși s-a suit
Melantie-n pod și ca și mai nainte
Căta-ntre arme, însă l-a zărit
Acum purcarul, omul cel cuminte,
Și-n fugă spre-Odiseu a și venit:
„Stăpîne drag! Mișelu-acel de cîne
Pe care-l bănuiam, e dus, stăpîne.
Din nou în pod, ca arme să le-adune
Ce zici acum să fac cu-acel lingău?
Ucide-l-voi, de-l voi putea răpune?
Ori viu s-aduc pe cînele-acel rău,
Să-l bati chiar tu de faptele-i nebune
Ce-urzi mișelu-n chiar palatul tău?”
S-a-ntors deci Odiseu răspuns să-i deie:
„Acum tu vezi și du-te, Eumee!
Deși avem nevoi nenumărate
Să fiți aici alăturea cu noi
Spre-a pune-acestei gloate-nverșunate
Zăgaz ca s o silim să dea napoi,
Voi prindeți-l șl-ntoarceți-i la spate
Picioarele și mînile și-apoi
Legați-l cobză, iar un ins să prindă
Al funiei capăt dat pe dup o grindă
Și-l trageți sus, să spînzure nărodul
Acolo-n vînt la căprior, ca stînd
Mult timp tot viu, cumplit să-l doară nodul
Și-amare chinuri rabde-așa gemînd.
Lăsați-l spînzurat și-nchideți podul.”
A zis, și-au ascultat. Și-apoi zburînd,
S-au dus la ușa podului și stară.
Melantie deci cotrobăia-n cămară,
Și nu-i simți, că-i sta la arme gîndul.
De-o parte și-alta lîngă ușă dar
Steteau lipiți aceștia, așteptîndu-l.
Iar cînd trecu pe pragul de stejar
Melantie-acum, un mîndru coif ducîndu-l
Pe-un braț, iar pe-altul, negru și murdar.
Un scut umplut de multe mucigaie
Pe care-n anii tineri prin bătaie
Laert l-a fost purtat și-n cinste stete,
Dar vechi acum de mult zăcea pe jos
Cu rupte piei și pături descheiete,
Atunci, sărind pe el, l-au prins vîrtos
Și-n pod îl traseră ndărăt de plete
Și-n colb trîntindu-l, ei o funie-au scos
Și-apoi cu mîni și cu picioare-ntoarse
L-au strîns în nodul funiei bine toarse
La spate-așa precum le-a spus să-l prindă
Cumintele-Odiseu, și apoi din nod
Al funiei capăt dat pe dup-o grindă
L-au tras spre ei, și-așa plutind prin pod
Urca Melant, și nencetînd să-ntindă
De funie, pînă cînd pe-acel nărod
L-au scos sub grinzi și-i țintuiră locul
Și-a zis apoi Evmeu, bătîndu-și jocul:
Acum, Melantie-al meu, să dormi cu bine
Întreaga nopte-n moalele tău pat,
Că ție moale-așa ți se cuvine!
Dar vezi să nu-ntîrzii nedeșteptat
Pe cînd frumosul fapt al zilei vine,
Ieșind din Ocean, ca la palat
S-aduci din turmă capra cea mai grasă,
S-o aibă prinții pentru prînz la masă!”
Lungit acolo-n trista-i legătură,
Melantie-n pod deci singur a rămas.
Ei doi apoi cu scuturi se-nvăscură
Și-oblonul culei după el l-au tras;
Venind lîng-Odiseu stătură.
Aici făceau al sorții-un jalnic pas
Și-n furie toți: ici patru-n prag ca frații,
Și-n sală tari și foarte mulți bărbații.
Atunci lîng-Odiseu, slăbit rămasul
În lupta sa, Atene-a fost venit,
Și-avea ca Mentor trupul său și glasul.
Deci vesel Odiseu i-a și vorbit:
„Oh, Mentor, vino și-mi ajută-n pasul
Acest amar, să scapi pe-al tău iubit
Tovarăș vechi care-ți făcea tot bine
Și cel ce ești de-aceiași ani cu mine!”
Așa i-a zis și-l petreceau fiorii
C-o fi Atene, vajnica-n război.
Iar de-aită parte-n sală pețitorii
Răgneau la ea, iar Agelau apoi
Cu gura sa-ntrecînd toți răgnitorii:
„Stăi, Mentore! Să nu te lupți cu noi!
Cu vorbele-Odiseu să nu te-nșele
Și lănci s-arunci în noi cu mîni mișele!
Căci iată-ți spui și jur că va să fie:
De-o fi că noi vom fi ucis pe-acești
Nebuni, pe tată și pe fiu, și ție
Veni-ți-va rîndul, tu care gîndești
Să faci acum o tristă nebunie!
Să știi că ai cu capul s-o plătești!
Deci cînd cu-arma spăzii nemiloase
Noi sufletul vi-l vom fi smuls din oase,
Lua-ți-vom toate-averile-adunate
Ce-n casă ai, și bunuri și moșii,
Cu toate-a lui Ulise amestecate,
Și-așa-ntre noi le-om împărți, să știi!
Și nici nu vom lăsa nesupărate
In casa ta și-a lor pe-ai tăi copii
Și nici pe fiica ta, și nici nevasta,
Și-n lume-i vom goni din țara asta!”
Așa i-au zis. Și și mai multe furii
Aprinse-n zîn-obraznicul său grai.
Deci ea certa cu mare glas al gurii
Pe-Ulise și-i zicea: „Cum văd, tu n-ai
Și-acum în mîni puterea izbiturii
Și nici nu ești bărbat precum erai
Cînd tu pentru Elena-n cîmpul Troii,
Un nentrerupt abătător nevoii,
Pe mulți bărbați făcutu-i-ai să cadă
Și, nouă ani împărțitor de morți,
Ai spart cu sfatul și cumplita spadă
Orașul Troiei cel cu nalte porți!
Deci cum acum, în casa ce ți-o pradă
Mișeii, tu te plîngi și slab te porți!
Dar haide lîngă mine, drag tovarăș,
Ca-n suflet inima-ți nălțînd-o iarăși
Să vezi ce este Mentor pentru tine
În gloata de dușmani, atunci cînd vrea
Să-ți dea răsplata facerii de bine!”
A zis, ci-ntreagă tot nu vru să-i dea
Învingerea, spre-a dovedi prin sine
Pe prinți, chiar el și fiul său; iar ea,
Dînd chip de rîndunea făpturii sale,
Zburînd șezu pe-o grind-a naltei sale.
Acum deci Agelau Damastoride
Punea mînie-n prinții puțintei,
Pisandru, Evrinom, Polictoride
Și mult războinicul Polib, căci ei
Erau mai tari și-n stare de-a ucide
Din cîți trăiau și mai erau acei
Ce viața-și apărau, căci mulți căzură
Uciși de arc cu rea săgetătură.
Vorbi deci Agelau și dete sfatul:
„Acum ni-e-n mîni! Căci după ce le-a spus
Deșarte vorbe falnice-ngîmfatul
Acest de Mentor, iată-l că s-a dus!
Ni-e-n mîni acum, iubiții mei, bărbatul
Acest nebun! Și iată ce-am de spus:
Să nu dăm iureș toți spre el năvală,
Ci-ntîi s-arunce șase inși din sală
Și-alți șase apoi, că doară-doară da-va
Vrun zeu din cer și-l vom putea izbi
Și-a noastră-n urmă o să fie slava!
Căci după ce el unul mort va fi,
Cu ceialalți nu mult-o fi zăbava.”
A zis, și șase-așa cum porunci
Zvîrlir-ale lor lănci cu tare mîna,
Dar iată, le-abătu pe toate zîna.
Deci una-n ușa cea frumoasă dete,
Iar alta-n prag, iar cea de frasin greu
Și grea de-aramă nimeri-n părete.
Cei patru deci s-au tot ferit mereu
De lăncile zădarnic împrăștiete.
Iar lor apoi le zise Odiseu:
„Acum, iubiții mei, v-aș da poruncă
Și-ai mei s-arunce lănci în cei ce-aruncă.
Deci dați aci-n grămada mișcătoare
De prinți ce-acum, pe lîngă răul lor
De pînă-acum, mai vreau și să ne-omoare!”
A zis, și-ochiră, dîndu-i lăncii zbor.
Căzu Demoptolem de pe picioare
Izbit de Odiseu; iar de fecior
Izbit căzu gemînd Euriade;
Elat, de omul cel prea cumsecade.
Pisandru, de văcar; și-o moarte-amară
Pe prinții-aceștia-n pripă i-a și-ntins
Și toți cu dinții-nsîngerați mușcară
Pămîntul negru-n clipa cînd s-au stins.
Deci prinții-n fundul salei s-adunară
Grămadă toți și spaima i-a cuprins.
Cești patru deci săriră grabnici foarte
Să-și smulgă lănci’.e din trupuri moarte.
Dar prinții iar, cu furie-ndoită
Zvîrliră suliți, însă le-abătu
Pe toate-Atene, cea de mult mîhnită.
O lance deci ușoru-l străbătu;
A doua, ușa bine potrivită,
Iar cea de frasin lîngă zid căzu.
Dar doi, Amfimedon c-o lovitură
Izbi pe Telemac la-ncheietură
Din sus de cot, dar numai pînă-n piele
Și nici pînă la carne n-a trecut;
Ctesip apoi, cu vîrful lăncii grele
Zgîrie la umăr, peste largul scut,
Ușor pe Eumeu, printre curele.
Trecînd deci lancea-n tindă i-a căzut.
Cei patru deci din nou ochiră pradă
Și lănci zvîrliră iarăși în grămadă.
Lovi pe Evridam cuceritorul
De-orașe Odiseu, iar fiul său
Trînti pe-Amfimedon; pe luptătorul
Polib purcarul l-a izbit; și rău
Lovit-a pe Ctesip în piept păstorul
De boi, și-atunci bătînd în pieptul său
Cu pumnul, se mîndrea strigînd Filete:
„Oho, Politerside-al meu băiete!
Mai spune-acum batjocuri! Și te-nvață
A nu mi te-ngîmfa cu vorbe mari,
Ci cere voie zeilor de față,
Căci ei sînt decît omul mult mai tari!
Primește-acum și pentru-ntreaga viață
Un dar în schimbul darurilor cari
Le-ai dat lui Odiseu și-ai zis să-i placă
Să ia trîntitu-n cap picior de vacă!”
Ci-n timpu-n care acestea i le zise,
Sărind în sală Odiseu grăbit
Pe fiul lui Damastor îl ucise.
Sărind și Telemac spre Laiocrit,
Prin burt-astfel cu lancea sa-l izbise
Că vîrful ei prin spate s-a ivit,
Iar el căzu pe brînci cu spume crunte,
Izbind pămîntul larg cu-ntreaga frunte.
Cumplit Atene-atunci stîrni-nceputul
Nespusei groaze, rădicînd apoi
De-acolo de sub grinzi puternic scutul
Uciderii cei groaznice-n război.
Fugeau deci prinții-a valma,-ncît pierdutul
De spaimă stol părea un cîrd de boi
Cînd strechea-n miezul caldei veri îi pune
Pe-o tristă goan-a spaimei cei nebune.
Precum deci șoimii cei cu-ntoarse gheare
Și strîmbe ciocuri cad năvălitori,
Venind din munți, pe-un stol de paseri care
De spaimă prins se lasă jos din nori
Pitit pe cîmp, ci-n repede zburare
Sînt prinși și-aici, și-aici de-omorîtori,
Nici lupt-apoi, nici fugă nu le ajută
Și moartea lor vederii ți-e plăcută,
Așa-ntre prinți și ei cu-nfricoșate
Izbiri în furie se-nvîrteau și-n drum
Cumplit ei ucideau, și-amestecate
Sunau și urlete de guri acum,
Și pocnet surd de capete crăpate,
Iar sîngele-nvălea tot locu-n fum.
Și iat-atunci, îngăduindu-i locul,
Veni spre Odiseu Liod prorocul
Și-așa-ncerca să-mbune-a lui mînie,
Plîngea și săruta genunchii lui:
„Te rog, stăpîne, cruță-mă și-ți fie
De mine milă! Că mă jur ce-ți spui
Că n-am făcut nimic neomenie
Și nici n-am spus femeilor, și-avui
Necaz pe prinți de mintea lor săracă,
Și foarte-i și mustram să nu mai facă!
Dar n-ascultau de bunele-mi cuvinte,
Să-și puie frîu nelegiuirii lor,
De-aceea plata faptei făr’ de minte
Cumplită-și ia întreg acest popor.
Dar eu le fui proroc al jertfei sfinte
Și n-am greșit nimic! Iar dacă mor
Și eu ca ei, deci bunul ca pierduții,
Tu plata fărdelegii-o dai virtuții!”
Răspunse el privindu-l cu mînie:
„De-ai fost, cum zici, proroc aci-ntre ei,
De multe ori te-i fi rugat să-mi fie
De-a pururi stins întorsul la ai mei,
Iar tu să-mi iai nevasta de soție
Și fii să ai cu ea din trupul ei
Cari nume-al tău și nu pe-al meu să-l poarte.
Deci n-ai să scapi de-nfricoșata moarte!”
A zis și-apoi a apucat o spadă
Cu mîna sa vitează, ce-o găsi
Acolo jos, căci o lăsă să-i cadă
Din mînă Agelau, cînd se simți
Căzînd ucis de suliță-n grămadă.
Cu-aceasta deci prin ceafă îl izbi,
Iar capul, dus ca mingea dintr-o mînă,
Rotind pe jos bolborosea-n țărînă.
Scăpă de moarte cîntărețul însă,
Vestitul Femiu, cel ce le cînta
De silă prinților. Cu fața plînsă
Acesta deci lîng-o ușiță sta,
Ținîndu-și lira sus, în mînă strînsă,
Și-n două părți c-un gînd se frămînta:
Plîngînd să ia pe fiul lui Laerte
Cu multă rugă din genunchi, să-l ierte,
Ori făr’ de veste furișat din casă
Prin ușa asta, la altarul sus
Al marelui Cronide Zevs să iasă
În curtea largă unde-ades a dus
Vestitul Odiseu ca jertfă grasă
Atîtea coapse și pe foc le-a pus.
Gîndind i se păru mai vrednic gîndul
Să-i cadă la genunchi, cu plîns rugîndu-l.
Și-așa făcînd, el s-a plecat să-și puie
Frumoasa liră jos între-un ulcior
Și mîndrul scaun cu-aurite cuie,
Și-apoi, în fuga iutelui picior
Sări spre Odiseu și-a prins să-i spuie
Cu mare plîns în glasul rugător,
Și nu-nceta genunchii să-i sărute:
„Vestitule-Odiseu, vai, nu fii iute
Și cruță-mă și-ai milă că-s de față,
Căci ai să te căiești pînă-n mormînt
De vei ucide-un cîntăreț ce-n viață
Cînta și zei și-eroi de pe pămînt.
Pe mine-n cîntec nime nu mă-nvață,
Ci-mi pune-n suflet zeul ce să cînt
Și ca și despre-un zeu eu pot prea bine
Să fac oricînd cîntări și despre tine!
Să nu-mi tai capul deci cu-amara spadă,
Căci iată Telemac, iubitu-ți fiu,
Îți poate spune, și-l aduc dovadă,
Că nu pentru cîștig cătam să viu,
Și nici de vro mîndrie, ca să vadă
Aceștia la ospăț ce cînturi știu,
Ci fără voie le cîntam pe liră,
Căci mulți fiind și tari, ei mă siliră!”
A zis și-i auzi această plină
De vaiet rugă vrednicul flăcău
Și-așa-ncepu, văzînd ce-amar suspină:
„Să nu-i faci, tată, nici un fel de rău,
Căci drept e tot ce-a spus și nu-i de vină
Și cruță și pe-un vechi slujbaș al tău,
Medon, că mă-ngrijea ca un părinte
Cît timp fui mic, copil fără de minte.
Să-l cruți, de nu mi l-a ucis Filete
Ori bunul Eumeu, ori n-a murit
De mîna ta, că poate-n drum îți dete
Pe cînd umblai prin sală neoprit.”
A zis și-l auzi Medon, căci stete
De mult ascuns, sub jețul nalt pitit,
Sub pielea unui bou de-acum jupită,
Să scape-astfel de neagra sa ursită.
Zvîrlind atunci deci pielea cea-mbrăcată
Pe el, ieșit-a de-unde stete mic,
Cuprinse-apoi flăcăului deodată
Genunchii strîns, rugîndu-l pe voinic:
„Iubite-al meu, sînt eu, și-s viu, și iată,
Să nu m-omori, că n-am făcut nimic!
Și dă, te rog, lui Odiseu de veste,
Ca nu cumva-n mînie-așa cum este
Să dea cu spada lui și să mă lase
Acolea mort, fiindcă are foc
Pe prinții-acei ce-averilor rămase
Risipă i-au făcut, bătîndu-și joc
De el, nebunii, și-ntr-a tale case
Nici ție cinste nu ți-au dat de loc!”
Zîmbi deci Odiseu, și-ntr-alte toane:
„N-ai grije-acum! Căci te-a scăpat, Medoane,
Băiatul meu. Deci minte-n cap adună
Și-așa să știi și ține-o spre-a putea
Și altora s-o spui, ce mult mai bună
E buna faptă decît fapta rea!
Deci ieși acum cu Femie-mpreună
Departe de-acest loc, și veți ședea
Acolo-n curte, pînă pui la cale
Ce-am eu de pus în iadul ăstei sale.”
Așa le-a zis. Iar ei mergînd afară,
S-au dus în curte la altarul greu
De-aram-al tatălui Croniu, și stară.
Ci-n toate părțile priveau mereu,
Că-n orice clipă s-așteptau să piară.
Prin larga sală însă Odiseu
Căta de nu-i rămas pe oareunde
Vrun prinț ce viu prin colțuri s-ar ascunde.
Dar toți zăceau grămezi și mulți semeții
În colb și sînge-așa cum nu s-ascund
Vederii peștii cînd îi scot isteții
Pescari cu mreaja lor din negrul fund
Al mării, pe vrun mal, și dornici bieții
De apa lor se zbat pe caldul prund
Și-al zilei soare-i dă pieririi pradă;
Așa zăceau vărsați și ei grămadă.
Vorbi deci Odiseu atunci cuvinte
Și-a zis lui Telemac: „Poruncă du-i
Să-mi vie Evriclia cea cuminte
Acum pe loc, că am ceva să-i spui.”
Deci iute vorbei dulcelui părinte
Supus fu dulcele copil al lui.
Și-așa mergînd, bătu la ea la ușă:
„Haid, scoală-te, iubita mea mătușă
Și-a casei noastre veche-ngrijitoare
Ce porți de grija roabelor femei,
Te cheamă tata-n sala-ncăpătoare
Să-ți spuie nu știu ce!” A zis, iar ei
Nu-i fur-aceste vorbe zburătoare,
Ci repede căta-ntre lucii chei
A casei cheie și porni deci iute,
Iar el mergea cu ea ca s-o ajute.
Acolo-n sală vrednica bătrînă
Găsi pe-Ulise-ntre-omorîți flăcăi,
Murdar și plin de sînge și țărînă
Pe-obraji și mîni, și ca și-un leu din văi,
Cînd, după ce-a mîncat răpit din stînă
Un bou voinic, e plin pe-obrajii săi
Și plin pe piept de sînge și de bale
Și-i groaznic de văzut plecînd la vale.
Așa era și el pe fața toată,
Pe mîni și coapse tot și jos și sus.
Deci cînd văzu de morți nespusa gloată
Și-atîta-n sa ă sînge de nespus,
Un chiot vru, de veselă, să scoată,
Căci sufletu-l avea din sineși dus,
Așa-i părea ăst fapt minune-a minții.
Dar el, văzînd, îi puse frîu voinții
Și-așa i-a zis vorbind: „Euriclie!
În inimă tu chiotul să-l porți,
Dar nu și-n glas! Căci zeii prind mînie
Pe-acei ce-s veseli pentru oameni morți!
Pe-aceștia deci a lor obrăznicie
I-a stins pe toți, și pasul negrei sorți.
Căci n-au cinstit pe nici un om, mișeii,
Ori rău, ori bun, și-au mîniat și zeii,
Căci nu primeau cu vorbe dulci și bune
Pe nici un biet străin ajuns la ei.
Acum iau plata faptei lor nebune
Și știu puterea vecinicilor zei!
Dar haide,-acum și rînd pe rînd îmi spune
Pe toate-n casă multele femei
Cari joc își bat de voi nerușinate
Și-n cas-aici îmi șed nerăzbunate!”
Și-au fost acestea vorbele bătrînii:
„Cincizeci de roabe prin palaturi ai,
Pe cari le-am învățat tot lucrul mînii,
Să toarcă fir, să știe țese-un strai,
Slujindu-și drept și necîrtind stăpfnii.
Dar treisprăzece duc acum un trai
Urît și rău, pe drumuri de rușine
Și foarte-și și bătură joc de mine
Și chiar de doamna, că-i stăpînă-n casă.
Acum, ce-i drept, e mare Telemac,
Dar nu de mult. Dar maică-sa nu-l lasă
Stăpîn al lor la ce vorbesc și fac.
Dar haide-acum, că-i singură rămasă,”
Să merg degrabă-n mîndrul ei iatac
Să-i spui nevestei tot, că poate Domnul
A dat acu-n sfîrșit s-o prindă somnul.”
Răspunse Odiseu: „Nevestei mele
Nu-i timp de spus. Deci las-o-n somnul ei.
Dar mergi și-mi cheamă slujnicile-acele
Pe cîte-n casă tu le știi femei
Cari pîn-acum urzit-au lucruri rele.”
A zis, iar ea, plecînd spre-odaia ei,
Cu foarte mult-a vorbelor năvală
Le da porunci să meargă toate-n sală.
Iar el, chemînd la sine pe Filete
Și-Evmeu, le-a zis așa: „Acum, băieți,
Cărați-mi morții și-ndemnați pe fete
Să spele-n sală toate ce vedeți,
Și mese largi și scaune-mprăștiete,
Cu apă caldă și cu moi bureți.
Iar cînd veți fi sfîrșit acestea toate,
Atunci în stol pe slujnici le veți scoate
Afară-n colțul curții-ntre boltita
Cămară cea din fund și zidul gros,
Și-aici, lovindu-le cu nemblînzita
Aramă, le lăsați cu suflet scos
Din oase-ncît să-și uite pe-Afrodita
Cea des chemată-n patul lor scîrbos
Cînd prinții-aceștia-n taină le poftiră.”
A zis, și-apoi femeile veniră
Grămadă toate și cu vaiet mare
Și foarte mult plîngînd. Și-ntîi le-au pus
Din sală morții cei uciși să-i care
Sub bolta curții cei cu zidul sus.
Și foarte le zorea făr’ de-alinare
Chiar însuși Odiseu, pînă ce-au dus
Pe toți acolo, deci, bocind din gură,
Făceau de sil-o grea alergătură.
Apoi au început grăbit să spele
Și scaune și mese deci, cu moi
Bureți și apă. Iar în rînd cu ele,
Flăcăul Telemac și-aceia doi
Spălau cu toții cruntele podele
A salei largi. Iar tot ce-au strîns gunoi,
Femeile duceau sub poart-afară.
Deci cînd acum ei toate le-așezară,
Atunci, strîngînd pe roabe-o tristă gloată,
Le-au dus spre-al curții fund, sub un cerdac
Și-acolo-ndesuind mulțimea toată
În strîmtul colț ce zidurile-l fac,
De unde-a mai scăpa să nu mai poată.
Și zise-așa-ntre dînșii Telemac:
„Curata moarte-a luptătoarei săbii
Nu-s vrednice s-o aib-aceste vrăbii
Și nici nu vreau s-o aibă de la mine,
Căci multe-ocări adus-au prin palat
Și-asupra mea și-a mamei, și rușine
Făceau durmind cu răii-aceia-n pat!”
A zis și-apoi s-a-ntors și lîngă sine
Văzu prin curte-acolo aruncat
Un mare-odgon; pe-acesta deci legîndu-l
De stîlpii nalți, făcu din el de-a rîndul
Mai multe lațuri, sus, încît din ele
Să nu le-atingă talpa de pămînt,
Și-apoi, cum vezi prin crînguri turturele
Sau sturzi cu aripi lungi, mișcați de vînt,
Cum spînzură din zbilțurile-acele
Ce-ascunse prin frunziș le-au fost mormînt,
Cînd bietele, crezînd spre cuib că zboară,
Cumplitul laț le-nhață și le-omoară,
Așa, cu gîtu-n lățuita strungă
Și cap la cap pe ele-aici le-au pus
Și-așa și spînzurau, ca să le-ajungă
Cumplita moarte, și-și zbăteau pe sus
Picioarele, nu vreme insă lungă.
Apoi și pe Melantie l-au adus
Din podul casei unde-l spînzurară
Și-n fața ușei deci, în curte-afară,
Și-urechile cu-arămuri nemiloase
Și nasul i-l tăiar-ai săi stăpîni,
Și-i smulseră și cele rușinoase
Și crude-așa i le-au zvîrlit la cîni.
Bucăți apoi tăiau, și mușchi și oase
Din bietele-i picioare și din mîni.
Apoi, spălați pe mîni și-obraji cu toții,
Și regele și fiul său și soții
Intrînd, ședeau în sala cea frumoasă;
Și lucru-a fost sfîrșit. Dar Odiseu
Îi zise doicei: „Ad-acum pucioasă,
Ăst leac al spurcăciunilor, că vreu
S-afum și-aici, și și pe-afară scoasă,
Prin curți, cu foc. Și fă cuvîntul meu:
Să chemi pe Penelope-apoi, și-mi adă
Pe toate-aici, pe roabe-apoi grămadă.”
Răspunse-atunci Euriclia: „Bine,
Dar pînă să-mplinesc porunca ta,
Mă duc s-aduc, iubite, pentru tine,
Dintîi să-mbraci tunică și manta,
Că-n zdrențe-atît de rele-ar fi rușine
Și foarte rău, stăpîne-al meu, ți-ar sta.”
Răspunse el: „Haid, toate-acum le lasă,
Și-ntîi de toate foc și sulf în casă!”
A zis, și-apoi, după porunca dată,
Ea repede pornind i-a și adus
Și foc și sulf. Iar Odiseu de-ndată
Se și porni s-afume și s-a dus
Prin săli și tinzi și-apoi prin curtea lată.
Iar doica-n ăst răstimp umbla pe sus,
Cătînd pe roabe prin întreg palatul
Și foarte-și cheltuia cu ele sfatul.
Cu facii-aprinse-n mîni veniră dară,
Și-n mare hui la mijloc l-au cuprins;
De mîni i se lipeau și-l sărutară
Pe umeri și pe cap [și] foarte-au prins
Cu vorbe-al-ferici și iar și iară
Și toate se-mbulzeau, și-atunci l-a-nvins
Un dor de plîns și-ofta și el fierbinte,
Căci bine le ținea pe toate-aminte.