Of și aolio!

 

I

La fereastră stai pe gânduri, drăgălașa mea țivilă,
Și a lene ți-arunci ochii pe-o gazetă imbecilă,
(Dacă nu mă-nșel Romanuiu fondatorelui Vintilă).
N-ai citit nimic și totuși îl arunci c-un gest de silă.
Ai oftat, — și printre gene, în a ochilor lentilă,
Lacrămi prind ca să mijească, — cum mijește o zambilă
Printre iarba mătăsoasă — Ai rezon să plângi copilă!
Soțul tău, un prost și-un gârbov mai pocit ca o gorilă,
A dat poli și-n schimb părinții cruzi și fără dram de milă
Te-ai vândut! Și în luxura-i monstruoasă și senilă
Ne-ncetat, de-atunci, moșneagul frumusețea ta mutilă
Și în suflet feciorelnic un spurcat venin destilă!
E barbar, e laș, despotic — un al doilea Atilă,
Te înjură, te lovește, te tortură și te-mpilă, —
Tinerețea ta se stinge sfârâind ca o feștilă...
Ah, pendulul vieței tale, cât de dureros oscilă
Vorba aia 'ntre-o Charibdă ucigașă, și o Scylă!

II

Te simți singură, străină, în bogata voastră vilă,
Luxul ăsta te repugnă, căci nu ești arghirofilă;
Și-al da toată bogăția pe o gingașă idilă;
Pentr-o clipă de iubire, te-ai robi lui Sarsailă!
Unde-i El acuma? Unde-i ofițerul de flotilă
La a căruia vedere toată ființa ta jubilă?
Unde-i să te strângă-n brațe și-n strânsoarea lui virilă
Să uiți proza conjugală searbădă și-atât de vilă!
I-ai cădea-n genunchi pierdută, rugătoare și umilă,
Te-ai târi, precum în țărnă se târăște o reptilă
Și-al cerși o sărutare, — dezmierdarea lui subtilă
Care-mbată ca și vinul de la Albu & Chirilă
Și-n artere-ți infiltrează o ardoare juvenilă...

III

...Dar zadarnic ți-este dorul și nădejdea puerilă!
Pe când tu-n închipuirea-ți maladivă și febrilă
Construiești castele mândre pe o bază, vai, debilă,
El, iubitul, poate moare, sfărâmat de vre-o torpilă
Sau de-un glonte ce pătruns-a drept în pieptu prin mantilă!