Ofelia

 

Pe cap cu veștedă cunună,
Cu ochii mari sub gene plînse,
Cu brațele de sine strînse,
Privește, mută, către lună,
Salcîmii, prinși ca de fiori,
Au nins pe apa de pe prund,
Încununînd cu albe flori
Icoana stelelor din fund.

Dar iat-o, a ajuns la rîu;
În juru-i rochia și-o strînge,
Dintr-un salcîm un ramur frînge
Și floarea și-o anină-n brîu.
Apoi, pe apa curgătoare,
Cu fața către cer senin
Și-ntinde brațele și moare:
Suflet, în lumea lui, străin.

Pe sub frunzișul înverzit,
Sub bolți feerice de stele,
În cîntece de păsărele,
Convoiul trece liniștit.
În lungul vremii, călător,
El se tot duce și se duce,
Căci moartă-i moarta din amor:
Nici țintirim, nici semn de cruce.

(1892)