Ogogenii

 

I

Domnul șade-n sala cea de sărbătoare,
Iar alături pare doamna-i gânditoare.
Cum mai multe magici și suave flori
În bughet se-ngână cu-ale lor colori,
Astfel sunt în față-i, dulcea tinerețe,
Maiestate, grații, rară frumusețe!
Peste păru-i poartă regala cunună.
Din cunună cade coama sa cea brună,
Râură pe sânu-i ca două-aripiori
Ce un corb destinde iarna pe ninsori.

Soli trimiși de Poartă dau al lor firman...
Iată cum îi scrie marele sultan:
-"Pentru că e datul, cei ce-mi servă mie
Țările-mi supuse, trei ani să le ție.
Prin trimișii noștri te-am înștiințat
Să depui puterea care ți-am fost dat!"

Matei se îndreaptă către toți și spune:
-" Ne vom bate oare, sau ne vom supune?"
-" Sabia străină, toți au cuvântat,
Să nu taie-n țară nici un cap plecat!
Și de-a fi să cadă țara în robie,
Încă să ne facem sfânta datorie!
Căci mai dulce ne nouă liberi să perim,
Decât cu rușine robi să viețuim!"
Strigă și toți jură cu-armele să piară
Pe câmpia luptei, pentru sfânta țară.

II

Câmpul Ogogenii luce despre zori.
Nu de turme grase, nici de dalbe flori,
Ci de multe corturi. Tabăra+i tăcută.
Vasile-al Moldovei pe străini ajută!
Ura care poartă domnului creștin,
Pune-n mână-i arme lângă cel străin,
Și îi zice: -"Du-te! Sparge cu turbare
Orice simpatie sângele tău are!
Numai să astâmperi al tronului dor,
Sclav al vanităței, mizer muritor!"

Matei domnul vine cu cetele sale,
Sfărâmă străinii răspândiți pe vale...
Domnul de Moldova scapă rușinat
Și de conștiință dureros mușcat.