Omul-fantă
OMUL-FANTĂ
modificăOmul-fantă are îndepărtate origini./ El vine din afară:/ din afara frunzelor,/ din afara luminii protectoare / și chiar / din afara lui însuși.// Ia ființă venind./ Astfel, el se umple / cu imaginile diforme / atârnând lățoase de marginile / existenței,/ sau, pur și simplu,/ el adulmecă existența / și ia naștere lăsându-se / devorat de ea.// Nu se știe cine mănâncă pe cine./ Omul-fantă azvârle mari piramide / de vid / peste mari deșerturi.// El se apropie, se apropie./ Întâlnește sfera / și are vederea aerului / și a simunurilor.// El mănâncă o frunză,/ dar o mănâncă pe dinlăuntru./ El este în afară pântec / și înlăuntru gură cu dinți./ Nu se știe cine îl mănâncă pe cine.// Omul-fantă face înconjurul lumii / și există numai cât să ia cunoștință / de existență.// Sufletele morților / sunt atmosfera terestră./ Respirăm sufletele lor;/ sufletele lor își înfig câte un deget / adânc în respirația noastră.// Omul-fantă moare / ca să ia cunoștință de moarte./ El se lasă respirat / și la rândul lui / respiră / obiectele însuflețite și neînsuflețite / ca și cum ar fi aer.// Nu se știe cine respiră pe cine./ Istoria coagulează în cuvinte solemne;/ viitorul ni se înfățișează sub forma unei / vorbiri / pronunțate de niște guri / cu mult mai perfecte decât ale noastre.// Pământul lui „a fi”/ își trage aerul din pământul / lui „a nu fi”./ Nu se știe cine îl respiră pe cine.// Omul-fantă vine și vede./ Nu se știe dacă între ochiul lui / și ochiul lucrurilor / există vreun spațiu pentru vedere.// Retina omului-fantă e lipită / de retina lucrurilor./ Se văd împreună, deodată,/ unul pe celălalt,/ unii pe ceilalți,/ alții pe ceilalți,/ ceilalți pe ceilalți./ Nu se știe cine îl vede pe cine.// Nu e loc pentru semne,/ pentru direcții./ Totul e lipit de tot.// Omul-fantă vine din afară,/ el vine de dincolo / și încă de mai departe de dincolo./ Odată venit,/ nu se mai știe cine-a venit / și cine într-adevăr e de dincolo / și încă de mai departe de dincolo / este.// Totul e lipit de tot;/ pântecul de pântec,/ respirația de respirație,/ retina de retină.//
== Comentarii ==
La finalul elegiei a opta am părăsit spațiul hibernării, depășind era glaciațiunii cosmice. A urmat explozia și expansiunea; s-a configurat noul Univers - undeva, într-un colț de galaxie, născându-se “sfera cu osie albastră”.
Din nenumăratele teorii cosmogonice, Nichita a preferat mitul nașterii lumii dintr-un ou (elegia a noua). Din acest moment vorbim exclusiv despre manifestarea activă a creației, despre spațiu, despre timp, materie și energie.
Această stare a creației echivalează cu mișcarea, cu viața. E segmentul copilărie-tinerețe-maturitate-bătrânețe. E starea de iarbă, de copac, de piatră, de broască țestoasă, de pește și pasăre, de om. E un curcubeu de culoare, sunet și melodie; exuberanță, drame și evoluție. Privit la scară micro, acest spectacol cosmic poate fi ușor asemuit cu o floare: își deschide petalele pline de lumină și culoare invadând tot spațiul pe care are putința să-l cucerească. Floarea e poezia Universului. Big Bang-ul e răsăritul zorilor. Galaxiile se desfac precum petalele. Unele se ofilesc și cad, dar se nasc altele cu mare râvnă. Apoi totul se reduce la starea de sămânță care va naște altă floare, alt univers.
Nu se știe cine a născut pe cine, dar după Big Bang materia a început să expandeze cucerind spațiul pe măsură ce el se năștea. Timpul a luat ființă o dată cu Universul; sau poate el nici nu există cu adevărat, fiind “o invenție tipic umană”, așa cum spunea Nichita: “oamenii colaborează cu universul adăugându-i timp” (Respirări, p.53). De unde se vede că Nichita s-a alăturat lui Einstein pentru a dărâma concepția medievală potrivit căreia timpul avea un statut transcedental, era uniform, impersonal și neafectat de evenimente.
În opina lui Einstein, ceea ce măsurăm noi de fapt este viteza unei transformări fizice din Univers. Poate fi căderea nisipului într-o clepsidră, mișcarea limbilor pe cadranul unui ceas sau scurgerea apei dintr-un robinet. Există un număr infinit de fenomene schimbătoare ce pot fi folosite pentru a defini trecerea timpului. Spre exemplu, la scară cosmică, observatorii din Univers ar putea folosi scăderea temperaturii radiației cosmice de fond pentru a indica timpul (vezi John D. Barrow, Originea Universului, Editura Humanitas, București, 1995, p. 104).
De aici s-a născut celebra teorie a relativității, care a ridicat lumina (și viteza ei de propagare) la rang de constantă unică în Univrers. Astfel, timpul și spațiul au devenit factori relativi și finiți (dependenți de viteza luminii).
Șocantă pentru mediile filosofice a fost și teoria relativității restrânse, potrivit căreia spațiul poate deveni maleabil (dacă, de exemplu, asupra lui acționează un câmp gravitațional). Pierzându-și rigiditatea ancestrală, el se poate și multiplica. Fizicienii au acceptat trei dimensiuni standard ale spațiului, ca fiind suficiente și necesare.
Părăsind starea de criză (și de bun simț) pentru a contempla realitatea - după cum ne îndeamnă Nichita în elegia a treia - accesăm instantaneu un alt palier al cunoașterii:
Universul, în totalitatea sa, are o componentă fizică, materială și una metafizică, spirituală. Între cele două componente există un raport de complementaritate. Universul fizic are în mod necesar trei dimensiuni spațiale. Universul spiritual este compus, la rândul său, din trei dimensiuni subtile, dar acestea se comportă ca una singură, constituindu-se în cea de-a patra dimensiune a universului întreg.
Despre materie se spune la fel; oamenii de știință recunosc doar trei stări de agregare, în timp ce inițiații susțin energic că ar exista și o a patra stare: de natură eterică (sau fluidică). În acest context trebuie citită afirmația lui Nichita: “omul este un agent de legătură al materiei cu materia” (Respirări, 1982) = materia organică din planul fizic, tridimensional, “colaborează” cu materia eterică, de natură spirituală, pentru “a da viață” vieții, adică omului (în acest caz).
Înțelepții spuneau mereu că ceea ce numim noi materie nu este decât o simplă energie sau o forță ce posedă un grad slab de vibrație.
Despre toate acestea vorbește și poemul Omul-fantă. Cheia din dedicație (lui Hegel), dar și evoluța evenimentelor dată de poemele anterioare ne îndreptățește să echivalăm expresia “omul-fantă” cu spiritul, mai precis cu nașterea sa și proclamarea concomitentă a planului corespunzător. Însă o dată născut (“ia ființă venind”) el primește un atribut uluitor: poate glisa în mod conștient planurile spațiului și poate presa timpul pentru a-i viola misterul și legile bunului simț (trecutul și viitorul sunt astfel lipiți unul de altul). El, spiritul, are capacitatea de a realiza oricând incizii (fante) în trupul abstract al timpului sau al spațiului, mărind sau micșorând gradul de vibrație.
Atunci când vibrația scade, spiritul “adulmecă existența”, lumea materială adică, “și ia naștere lăsându-se devorat de ea”, cunoscând prea bine legea creșterii și a descreșterii (a vieții și a morții, a ciclicității). Dar “există numai cât să ia cunoștință de existență” – o clipire de ochi la scară cosmică, un secol pentru pământeni și “moare ca să ia cunoștință de moarte” (aceeași clipire de ochi). El, spiritul, schimbă planul fizic cu planul astral, traversând fanta spațiului, mărind sau micșorând gradul de vibrație.
Omul-fantă este simbolul pendulărilor pe care spiritul le realizează pe o axă convențională a timpului, între lumi paralele, între planuri oarecum identice și totuși atât de diferite, dar întru totul lipite una de alta (“totul e lipit de tot”). Spiritul e lipit de pielea trupului, retina spiritului e lipită de retina lucrurilor, “pântecul de pântec, respirația de respirație”. E o lume cvadridimensională propice evoluției.
După cum am constatat în Elegia a treia (autoscopia), există metode și tehnici temeinic elaborate, prin care spiritul poate lua contact (vremelnic) cu planul astral, dedublându-se.
Mărturii despre “biografia” Omului-fantă (sau frânturi de meditație pe această temă) aflăm și în alte poezii stănesciene: “Nici un lucru nu poate să ocupe același spațiu în același timp cu un alt lucru” (Fals citat din Euclid). Dar sufletul și trupul? “Adorm și îmi las capul să-mi atârne în lumea simultană, eliberând de greutatea capului meu această lume și-ngreunând cu greutatea acestuia lumea simultană…” (Certarea lui Euclid, vol. Laus Ptolemaei, 1968).
Omul-fantă, spiritul adică, navetează între lumi simultane, despicând realitatea și bunul simț comun pentru a pătrunde “dincolo”, unde funcționează un alt tip de logică.
Poemul Omul-fantă nu este o anti-elegie și nu a jucat niciodată rolul lui Iuda (“trădătorul”) în raport cu Mesia și cei 11 apostoli biblici - după cum chiar Nichita a ținut să ne convingă. Dacă poemul ar fi purtat titlul Elegia a zecea, cum era firesc, nimeni din galerie nu ar fi protestat, pentru că nu ar fi avut motiv.
Tema este identică cu Elegia a treia; diferă doar perspectiva (aici asistăm la nașterea omului-fantă, a spiritului, dar și a lumilor simultane).
Titlul dat de Nichita, altul decât Elegia a zecea, se aseamănă cu tehnica decoratorilor de locuințe care, pe un perete îmbrăcat în marmură albă, implantează o placă de marmură roșie sau galbenă, pentru a sparge monotonia.
== Alte comentarii ==
În opinia criticului Ion Pop, “nu este o elegie, pentru că Omul-fantă e simbolul universalei cuprinderi, al totalei îmbrățișări a lumii…”. Luis Bolle vine cu alt argument: “Această elegie e ne-numerotată căci, într-un anume fel, omul-fantă, privire pură, pare a nu avea «ochi propriu» și nu poate «intra în calcul»”. (Imagini și limbaj, cf. Nichita Stănescu, frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 231). Mircea Martin propune concluzii: “Aspirația spre unitate existențială și gnoseologică se realizează plenar în poemul Omul-fantă. Întâlnim aici o suprapunere a ființei cu Marele Tot, o identificare conștientă de sine” (Generație și creație, EPL, 1969, p. 11-12). Eugen Simion schimbă registrul: “Omul-fantă este un divertisment comic într-o operă serioasă. Ca să nu supere pe zeu, luptătorul așeză la coada cortegiului triumfal un bufon. Comicăria este supapa necesară tragicului pentru a nu muri de congestie. Omul-fantă este spiritul pozitivist care trăiește în lumea aparențelor (…). El poate fi identificat cu conștiința noastră limitat existențială…” (Scriitori români de azi, I, 1978, p. 181-182). Pentru Ștefania Mincu (1987), “Omul-fantă e omul văzut din exterioritatea sa; este doar ideea de om, cu totul impersonală și abstractă” (p.109).