Omul care s-a pierdut pe sine
O perucă, o labă de iepure, un borcănaș cu cold-cream și altul de carmin, iar peste toate, un nor impalpabil de pudră erau de ajuns ca să-și facă o eternă tinerețe. Pe umeri, o mantă lungă, frumos aruncată, ciorapii bine trași pe pulpele artificiale de cauciuc, mîna elegant deprinsă să salute atingînd ușor pămîntul cu pana albă a tricornului sau a sombrerului de mușchetar, îl făceau netăgăduit de frumos și îi cîștigase faima de amorez irezistibil.
Deprins însă să iubească față cu toată lumea, să-și declare înfocata dragoste în fiecare seară unei noi amante, să facă gesturi ce altfel nu sînt permise decît doară în cea mai strictă intimitate, să tragă spada fără a mai sta mult la gînd, cînd întîlnește un adversar cîntîndu-și romanța subt un balcon asupra căruia ar avea drepturile primului ocupant, el nu se mai simțea la largul lui între oamenii adevărați și nu mai putea să înțeleagă viața în afară de teatru...
Succese și aventuri avusese, bineînțeles, dar cel ce știa să se drapeze atît de bine în faldurile unei mante, să repete de-a gata ceea ce alții gîndise pentru dînsul, să mînuiască așa de frumos o spadă și să rostească așa de înduioșător : "te iubesc !..." victimei pe care i-o imola repertoriul, devenea sinistru și stupid cînd trebuia să iubească în adevăr.
Nemaiavînd sufleurul care să-i sufle replícele, el devenea mut și fatal, colocviul trebuia să se isprăvească repede-repede, solilocul nefiind permis în dragoste și purtînd un nume destul de urît în tratatele de patologie. Farmecul se risipea și întîiul randez-vous nu mai avea urmare, foiletonul rămînea neisprăvit.
Pe scenă însă, seara, el devenea un alt om și își recîștiga toată prestanța. Ravagiul cotidian ce era pedepsit de înalta direcție să-l facă printre regine, marchize ori subrete, îl consola îndestul; gesturile însă rămîneau albe, și bietul om, după ce iubise atîta de paradă și de comandă, într-o zi simți cu adevărat nostalgia amorului.
Un surîs luminos, ca o scînteiere de rampă pe care și l-a aprins într-o zi o vecină pe gura ei rumenă, ce nu știuse încă pînă atunci ce-i o labă de iepure, un borcan de cold-cream sau un creion de carmin, l-a făcut să-și lipească fără să vrea palida față, cu o mișcare naturală, îndărătul unor ostrețe.
Natura, această veșnică și dibace pețitoare, își preschimbase decorurile, mînjise cu clorofil copacii, spălase tavanul rulant al cerului, dezlegase limba păsărilor ca în Apusul de soare al maistrului Delavrancea, așa că bietul om își pierduse cu desăvîrșire mințile...
Ghitară n-avea, însă ca simpaticul Iancovescu din Cometa, manta lui Romeo era la recuzită, verva lui Manara rămăsese într-un manuscris învechit acasă, prestanța și seducțiunea lui Lovelace o pierduse în reflexul unei oglinzi, acum douăzeci de ani.
Natura însă, văzînd nehotărîrea lui, ca să-l farmece și mai mult, dădu drumul vîntului, care, trecînd peste cerdacul unde surîdea așa de grațios vecina, îi mișcă șuvițele brune de pe frunte, scutură capetele florilor din răvare și îi aruncă toată mireasma primăverii în față.
Îmboldit, cel ce fusese atîția amorezi și făcuse atîtea victime imaginare, schiță un gest, dar, simțind că nu-i al lui și că-l făcuse altădată în cutare rol, îl lăsă neisprăvit. Prin cuvinte vru să exprime atunci ce nu putuse gestul, dar gura lui rămase deschisă și nu grăi nimic, aducîndu-și aminte că vorbele ce avea să le spuie le rostise Romeo în scena a treia ori marchizul de Priola în al doilea act.
Sufletul lui însă era plin și cald de iubire, și el nu mai era nicăiri, dragostea îl chema și adevăratul el nu mai putea să se regăsească. Natura îi arunca toată voluptatea primăverii, și bietului om, trăit la lumina artificială a rampei, îi era rușine de lumina soarelui. Dar, ca un răspuns batjocoritor acestor triste gînduri, un rîset clar perlă între flori și adorabila siluetă a celei de pe urmă eroine pieri din cerdac...
Și trist ca bietul Schlemihl, cel ce nu-și pierduse umbra, dar se pierduse pe el însuși, își dezlipi fața boțită de pe ostrețe și plecă cu pasul tărăgănat spre lumea lui artificială.