Oprișanul
Oprișanul
poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri
I
modifică- Colo-n țara muntenească,
- Țară dulce, românească,
- Ca și cea moldovenească,
- În oraș, la București
- Sunt curți nalte și domnești,
- Iar în curți o sală mare
- Unde șede la prânzare
- Mihnea-vodă cel cruntat
- De boieri înconjurat.
- „Boieri mari, boieri de rând!
- (Zice domnul închinând)
- Toți mâncați, cu toții beți
- Și cu bine petreceți;
- Numai unul poftă n-are
- De băut și de mâncare,
- Cantar Slutul, armaș mare!
- Ori bucatele nu-i plac,
- Ori de noi nu-i este drag!"
- Boierimea-ncet râdea,
- Iar Cantarul răspundea:
- „Alei! doamne Mihnule,
- Mihnule netihnule![1]
- Alei! tu, stăpânul meu,
- Lumina-te-ar Dumnezeu!
- Bucatele tale-mi plac
- Și de oaspeți îmi e drag,
- Dar unde s-au pomenit,
- S-au văzut și auzit
- Două săbii într-o teacă,
- Doi domni în țară săracă?
- Măria-ta-n București,
- Oprișanu-n Stoienești!
- Ce-am văzut la Oprișanul
- N-am văzut nici la sultanul,
- Că el are-n câmp, la soare,
- Mii și sute de mioare...
- Ies în vară fătătoare;
- Berbeci are sute-ntregi,
- Cu cozile pe telegi,
- Și ciobani tot înarmați,
- Cu postavuri îmbrăcați,
- De nu crezi că sunt ciobani,
- Ci chiar neaoși căpitani.
- Nu mi-e ciudă de asta
- Cât mi-e ciudă de alta:
- Oprișanul încă-și are
- Herghelii în număr mare,
- Două, trei, cinci mii de iepe
- Tot alese și sirepe,
- Pintenoage la picioare
- Cu cergi albe pe spinare
- Și cu doi mânzi fiecare.
- Nu mi-e ciudă de asta
- Cât mi-e ciudă de alta:
- Oprișanul are-n sat
- Ogari, copoi de vânat,
- Cu zgărzi late, țintuite,
- Pe la margini poleite,
- Și mai are grajduri mari,
- Cu cincizeci de armăsari,
- Jumătate arăpești
- Și ceilalți moldovenești!
- Nu mi-e ciudă de asta
- Cât mi-e ciudă de alta:
- Scutarul lui Oprișan
- N-are față de țăran,
- Pe deasupra-i cu suman,
- Dar pe trup are catan
- Și cârligu-i de scutar
- Nu-i de-alun, nici de stejar,
- Ci de aur tot săpat
- Cu pietre scumpe lucrat,
- Și-n vârful cârligului
- Sub mâna scutarului
- Este-o piatră nestemată,
- Ce plătește lumea toată!"
- „De-i așa cum zici, Cantare,
- Lasă prânzul, sai călare
- Și-ntr-o fugă să te duci
- Pe-Oprișanul să-l aduci
- Cu toate podoabele,
- Cu toate averile
- Să-și dea socotelile!"
- Astfel domnul poruncea!
- Cantar vesel se ducea
- La cel sat, în Stoienești,
- Unde sunt averi domnești.
- El acolo cum venea
- Cu scutarul se-ntâlnea
- Și porunca-i arăta
- Și din gură cuvânta:
- „Mihnea-vodă-n București
- Face praznice domnești;
- Toți boierii credincioși
- Și de pace bucuroși
- Lângă domn s-au adunat
- Și pahare-au închinat,
- Numai unul n-a venit,
- Oprișanul cel vestit!
- De-i vrăjmaș și om de ceartă,
- Mihnea-vodă-acum îl iartă
- Și-l poftește ca să vie
- Ca un frate la domnie!"
II
modifică- Oprișanul credincios
- Și de suflet omenos
- Se pornea din Stoienești
- Ș-ajungea la București
- Noaptea pe la cântători
- Pân-a nu răsări zori.
- Mihnea-vodă adormit
- Dormea pe-un pat aurit
- În cămară-ntunecată
- Tot cu șaluri îmbrăcată.
- Dar deodată se trezea
- Și la slugi așa grăia:
- „Slugi, aprozi, copii de casă!
- Voi dormiți și nu vă pasă
- Soarele c-a răsărit
- Și pe mine m-a trezit,
- Dar voi oare nu gândiți
- Când în somn vă leneviți
- Că am țară de domnit
- Judecăți de săvârșit
- Și boieri de boierit?"
- Toți aprozii se trezeau
- Și lui vodă răspundeau:
- „Rămâi, doamne, liniștit!
- Soarele n-a răsărit,
- Dar în locu-i a sosit
- Oprișan din Stoienești
- Cu averi împărătești.
- El în curte a intrat,
- De zăbrea a aninat
- Un cârlig de împărat,
- Cu pietre scumpe lucrat,
- Ce lucește ca un soare
- Într-o zi de sărbătoare.
- Mihnea-vodă se scula,
- Fața albă își spăla,
- Barba neagră-și pieptăna,
- La icoane se-nchina,
- Apoi el se înarma
- Și pe Oprișan chema:
- „Oprișan din Stoienești!
- Cu dreptul să ne grăiești
- Ce-ai făcut de-ai adunat
- Averi mari de împărat,
- Încât nu numai averi,
- Dar ai și scutari boieri?"
- „Dumnezeu mi-a ajutat
- Și eu mi le-am adunat
- Din darul sfinției-sale,
- Din mila măriei-tale!"
- „Nu-l crede, măria-ta!
- (Cantarul atunci striga).
- El mie s-a lăudat
- Ca avere-a adunat
- Numai din puterea lui,
- Nu din mila domnului.
- Dar n-am ciudă de asta
- Cât am ciudă de alta:
- Oprișanul mi-a spus mie
- Că așteaptă ca să-i vie
- Firman de la-mpărăție
- Să te scoată din domnie!"
- Mihnea-vodă se-ncrunta
- Și din gură cuvânta:
- „Pân-a veni firmanul
- Piară-ntâi Oprișanul!
- Jos la poartă să-l duceți
- Și capul să i-l tăieți!"
- De vrăjmaș ce mult era,
- Armașul se bucura.
- Ca o fiară se-arunca,
- Pe-Oprișanu-l apuca
- Și pe scări îl îmbrâncea
- Și la moarte mi-l ducea!
- Când la poartă, frate, iată
- Un rădvan că se arată,
- Tras de șase telegari,
- Negri, ageri armăsari
- Cu cozi lungi și coame mari.
- Iar înuntru o bătrână
- Cu-o icoană sfântă-n mână
- Și cu haine mohorâte
- Și cu pletele albite.
- Pe-Oprișan cât ea-l vedea,
- Sus, la domnul se ducea,
- Și-n genunchi trupu-și frângea
- Și grăind amar plângea:
- „Alei! doamne, fătul meu!
- Nu te ierte Dumnezeu
- Să omori pe Oprișanul
- Că-i peri până la anul!
- Știi tu, Mihneo, ori nu știi
- Că-n ziua Sântei Marii
- Era, doamne, ca să-ți vie
- Firman de la-mpărăție
- Să te scoată din domnie?
- Ș-aveai parte de firman
- Făr' de bietul Oprișan
- Care-n cale i-a ieșit
- Și-ndărăt l-a napoit
- Dăruind chiar pe vizir
- Cu-armăsari de la Misir,
- Și cu pungi de bani o mie
- Să te lase pe domnie!"
- Oprișanca nu sfârșea,
- Mihnea-n curtea lui ieșea
- Poruncind la toți să saie
- Pe-Oprișan ca să nu-l taie.
- Dar Cantar, armașul mare,
- Își făcuse răzbunare;
- Și capul nevinovat
- Zăcea-n țărnă aruncat
- Lângă trupul răsturnat!
- Vai de omul cu păcat!
- De păcat e alungat
- Și nu poate-a fi scăpat!
- Vânzătorul de armaș
- Fiară crudă, om pizmaș,
- Fost-a gol legat la soare,
- Și de mâini și de picioare,
- Gol legat de cozi de iepe,
- De patru iepe sirepe,
- Care, când se opintiră,
- În patru părți se izbiră
- Și-n patru îl despărțiră!
- ↑ Acest cuvânt vechi, netihnu, trebuie să vie negreșit de la tihnă (odihnă) și să însemne prin urmare nestâmpărat, frământat de griji. Și în adevăr un cronicar român face următoarea descriere despre Mihnea-vodă: „Mihnea, feciorul lui Dracu armașul, cum apucă domnia, îndată se dezbrăcă lupul de pielea cea de oaie și-și astupă urechile ca aspida și ca vasiliscul. Iar arcul și-l încordă și găti săgeți de a săgeta, și sabia și-o fulgera, și mâna și-o întărea spre rane! și prinse pe toți boierii cei mari și aleși, și-i munci cu multe munci și cumplite și le luă toată avuția, și se culca cu jupânesele și cu fetele lor înaintea ochilor lor. De aci unora le-au tăiat nasurile și buzele, pre alții i-au înecat și pre alții i-au spânzurat. Iar el se îmbogățea și creștea ca cedrul pâna la ceriu" etc.