Orașul Bergamo și monumentul maestrului G. Donizetti

 

Scopul călătoriei mele în Italia fiind acela de a asculta celebritățile muzicale ale aceii țări și a dobîndi mai multe noțiuni practice în arta sunetelor, se înțelege de sine că era de mare necesitate a străbate Peninsula Italică în toate direcțiunile ei. Astfel dar mă văzui silit a părăsi orașul Milano, acel locaș al plăcerilor, în care turistul poate să locuiască mai mult timp fără să-l apuce urîtul cu ghearele sale cele de gheață.

Cu o zi dar înaintea plecării mele din acest oraș îmi luai ziua bună de la junele Titto Ricordi, neguțătorul de muzică, unicul locuitor din Milano cu care legasem o amicie mai strînsă pe timpul locuinței mele acolo, și îmi îndreptai pașii către debarcaderul căii ferate ce duce la Bergamo, capitala provinciei cu același nume. Plătii patru sfanți și jumătate tarifă pentru atomul meu și cincizeci și patru centimi pentru sacul de călătorie, iar la două ore dupe-amiazi începui a alerga cu cea mai mare iuțeală pe făgașele căii ferate ce duce la Bergamo.

Traversai iarăși prin cele mai frumoase grădini încongiurate cu arbori roditori și udate de mici canale artistice, prin care agricultorii lombarzi trag apa din rîuri ca să răcorească și să dea viață semănăturilor. Priveam cu mare plăcere romanticile pozițiuni și ruinele castelelor din timpii feudalismului, așezate pe creștetul colinelor celor mai încîntătoare; gustai în fine mai mult de două ore acele plăceri poetice, ce îndulcesc inima și înalță spiritul; dar tocmai cînd mă aflam plutind cu barca imaginațiunei pe oceanul acestui frumos ideal, auzii pe conductor strigînd cu vocea sa de stentore: Stazione Bergamo! Siamo arrivati a Bergamo!

Mai întîi simții o mare părere de rău văzîndu-mă deșteptat atît de brusc din acele poetice visări, dar curiozitatea ce aveam de a vedea orașul Bergamo, patria celebrului căpitan Coleoni, care salvă armata Republicei Venețiane de o totală distrucțiune în rezbelul cu duca de Milano^[1], și mai cu seamă plăcerea ce era să simț ascultînd opera Mosè in Egitto de Rossini, cîntată de artiști eminenți, făcu să dispară întristarea de care eram coprins.

Sării din vagon întocmai ca o căprioară și ordonai să-mi transporte bagagiul la ospelul Bella Italia, căci îmi plăcuse foarte mult acest titlu, deși eram încredințat că ospelul nu o să corespunză cu titlul său, din cauză că, în zilele noastre, toți cearlatanii și ambițioșii care nu reușesc prin alte mijloace a-și face o pozițiune frumoasă în societate, alerg la patriotism ca la ultimul mijloc de a-și realiza visul sau ținta ambițiunei lor.

Cei care aspiră la graduri politice se acoper cu vestmîntul virtuții și al patriotismului, apoi ies în societate armați cu aceste virtuți împrumutate și încep a declama în locurile publice cele mai frumoase teorii despre renașterea popoarelor și liberarea lor de subt greul lanț al tiraniei; dar pe dată ce și-au atins scopul, rădică masca și devin cei mai aspri împilători ai poporului, desființînd prin fapte tot ce a propagat cu puțin mai nainte prin vorbe.

Cînd cearlatanul sau pseudopatriotul se întîmplă să fie neguțător, își împodobește magazinul cu emblemele cele mai frumoase și mai sacre din istoria patriei: aci vezi o băcănie cu inscnpțiunea: La Caton de Utica; dincolo o librărie cu faimosul titlu: La țăranul împroprietărit; mai la vale iarăși un ospel pe al căruia frontispiciu stă scris cu litere capitale, sculptate în aur: La divul Traian, învingătorul Dacilor; dar cînd cineva observă bine acele prăvălii patriotice, vede cu destulă întristare că ele sunt niște curse întinse apozitamente ca să prinză într-însele pe oamenii cei fără esperiență. Amorul însă ce simțeam pentru Italia nu-mi permise a lua precauțiunile necesarii în contra acestor neguțători de patrie, carii amăgesc lumea puși subt protecțiunea celei mai principale din virtuțile cetățenești.

Ordonai, după cum am mai zis, să-mi ducă bagajul la Bella Italia, iar eu rămăsei pe aleiul ce duce de la debarcaderul căii ferate în oraș. Mă plimbai puțin prin acel frumos alei, dar nu găsii nimic demn de notat decît vreo cîțiva precupeți (sunt și în Italia precupeți), ce vindeau pepeni și piersici, pe care îi recomandau cumpărătorilor prin niște țipete ascuțite și scoase din plămîni cu o atît de mare violență, că escitau mai mult compătimirea decît apetitul acelora ce îi ascultau.

Ceea ce trase mai mult atențiunea mea era doi ciceroni sau servi de piață^[2], ce se certau între dînșii pentru dreptul de a mă turmenta. În fine, unul dintre amîndoi, împingînd pe cellalt, veni la mine cu pălăria în mînă și îmi zise:

— Signoria voastră sînteți un străin ce vine să viziteze orașul nostru, nu rămîne nici o îndoială despre aceasta.

— Da, domnul meu, străin în adevăr, însă numai pentru orașul Bergamo, căci sînt dela Milano și scopul venirei mele aici este numai ca să cumpăr mătase de la tîrg, fiindcă, astfel precum mă vedeți, am onoare a fi unul dintre speculanții cu acest articol.

— Dar asta nu vă poate opri de a vizita monumentele orașului nostru.

— Cam ce monumente însemnate are orașul Bergamo, care să-mi escite curiozitatea dupe Roma, Florența, Pisa și Veneția?

— Te amăgești, siniore. Italia este semănată cu monumente, și tot orașul își are pe ale sale în parte.

— Care sînt dar ale orașului Bergamo?

— Sunt mai multe.

— Spune-mi pe cele mai însemnate!

— Este domul clădit în secolul IX; Santa Maria Maggiore, unde se află mausoleul maestrului Donizetti; vila celebrului tenor Rubini, galeria de cadre, biblioteca, cimitirul, teatrul etc., etc., etc.

— Și celelalte, și celelalte, înțeleg; dar, vezi dumneata, acum sînt ostenit de călătorie și te rog să-mi dai repaos pînă mîine la 9 ore ale dimineței, și atunci sunt la ordinile domnieivoastre.

— Spuneți-mi, domnule, numele ospelului și numărul camerei.

— Ospelul Bella Italia, camera no. 6.

Numai cu chipul acesta mă putui libera de acel turbat cicerone, căci altfel m-ar fi turmentat toată ziua, ca să poată dobîndi dreptul de a-mi cere un fiorin pentru osteneala sa.

Văzîndu-mă liberat de omul acela, mă pusei a contempla orașul din pozițiunea în care mă aflam și simții o mare plăcere, căci punctul în care mă oprisem îmi permitea a privi acest frumos oraș în toată splendoarea frumoasei sale pozițiuni, ce începe din cima unor coline și se oprește într-o frumoasă cîmpie, formînd cu chipul acesta orașul vechi și nou, înconjurat de toate părțile cu grădini și vile de o frumusețe încîntătoare.

Clădirile orașului Bergamo sunt mai toate de stil roman degenerat în cel italian modern. Stradele sunt bine construite și se țin în mare curățenie. Are o academie de științe, o bibliotecă publică, în care se găsesc mai multe manuscrise interesante, și o școală de teologie. Populația nu trece peste cifra de patruzeci mii locuitori stabili.

Despre originea fondării acestui oraș nu se știe nimic pozitiv; unii din istoricii italiani cred că ar fi fondat de o seminție etruscă, numită orobi; alții din contra susțin că-și are originea de la celți^[3]. Această din urmă părere este adoptată de toate notabilitățile istorice ale peninsulei.

Acest oraș a suferit mult din evenimentele politice, în anul 49 înaintea erei creștine căzu sub dominarea romanilor, care îi dete dreptul de cetățenie romană și un guvern de quatrumvirat, ce diferă foarte puțin de consulat.

Dupe căderea imperiului deveni pradă Longobarzilor și altor conchistatori, iar mai în urmă se transformă în republică; dar neputînd să reziste rezbelelor civile din secolii meziani, ce devastau Italia, se supuse Republicei Venețiene și se guvernă de dînsa pînă la 1796, cînd se încorporă cu imperiul austriac.

Între monumentele demne de vizitat se numără catedrala cea veche de stil mixt, dar delicat și prea impozant, în care se văd o mulțime de statue, picturi antice în afresco și caustice, și altele mai noi de cei mai renumiți artiști italiani din secolul al XVII-lea.

După acest frumos edificiu vine catedrala cea nouă, zidită la 1200 în onoarea sfintei Marii Maggiore. Aci călătorul, osebit de statuele de cea mai fină marmură, osebit iarăși de basoreliefele și picturele cele clasice și de faimosul baptister de cel mai fin porfir grecesc, lucrat după gustul școalei grece antică, are să vază un ce mult mai interesant: voiesc a zice monumentul celebrului compozitor în muzică Gaetano Donizetti și al profesorului său Simon Mayr.

Monumentul celui dintîi are piedestalul de marmură de Tirol, pestriță, iar sarcofagiul este de marmură albă de Carrara. Pe fațada principală sunt sculptate în basrelief șase figuri alegorice, dintre care una ține o liră în mîini și, privind spre cer, plînge; cea de a doua stă în pozițiune de a arunca lira pe pămînt; doi angeli stau în diferite pozițiuni și esprimă marea tristeță ce simt pentru pierderea celebrului compozitor, iar alți doi zdrobesc o liră. Puțin mai în sus, tot pe fațada principală a acestui mauzoleu, este sculptat portretul lui Donizetti, iar deasupra cenotafului se vede muza Euterpe sculptată în marmură de cea mai fină, în mărimea naturală, țiind eptacordul pe genuchi și capul înclinat către pămînt; tot pe fațada principală, puțin mai jos de grupele indicate, se vede în litere de aur inscripțiunea următoare:

A GAETANO DONIZETTI,

TROVATORE FECONDO DI SACRE E PROFANE MELODIE,

I FRATELLI G. E FRANCESCO

CON MEMORE AFFETTO PONEVANO

1855^[4]

Trecuse mai mult timp de cînd contemplam acel monument ce ascunde în sine una din cele mai mari glorii muzicale ale secolului nostru, și tocmai cînd mă aflam absorbit în cele mai melancolice reflesiuni și triste teorii asupra nestatorniciei lumei aceștia, se prezenta înaintea mea un călugăr șchiop sau, cu alte cuvinte, un cicerone bisericesc.

Acest monac, care ar fi putut să mă serve de minune arătîndu-mi calea ce duce la fericirea eternă, se apropie de mine și, după ce își strînse vestmîntul la piept, și făcu un compliment mecanic foarte comun bisericașilor catolici, îmi zise:

— Darul lui Dumnezeu să vă umbrească, fiule, acum și totdeauna.

— Amen, îi răspunsei eu deconcertat.

— Desigur că siniorul e un baron muscal?

— Te înșeli, venerabile părinte! Nu sînt nici baron, nici barometru, nici chiar muscal sau muscă cîinească, ci un sîrman creștin venit aci ca să vărs cîteva lacrime de recunoștință pe mormîntul nenorocitului Donizetti.

— Iubești poate foarte mult pe răposatul?

— Sunt unul din cei mai fierbinți adoratori ai săi.

— Cunoști istoria vieții sale?

— Nu, din nenorocire, dar aș dori prea mult s-o cunosc.

— Atunci nu ai decît să ordoni supusului sinioriei voastre, și dorința ți se va împlini.

— Te rog, venerabile părinte, narează-mi această istorie și mă vei îndatora foarte mult.

Călugărul meu se puse pe un scaun față în față cu monumentul despre care ne este vorba, și începu narațiunea în felul acesta:

„Celebrul maestru Donizetti s-a născut în orașul Bergamo, la 25 septembrie 1798. Părintele său, trăind din puținul venit al unui post civil ce ocupa, nu putu a se determina la felul educațiunei ce urma să dea fiului său. Din norocire însă, tocmai pe atunci se formase în Bergamo o școală de muzică prin stăruirea și după proiectul renumitului maestru Simon Mayr. Junele Donizetti intră în acea școală și profită atît de bine de lecțiunile ce priimi, că în anul 1809, la un esamen ținut la finitul anului școlar, susținu cu cea mai posibilă bravură partea de contralto din opera Alcide al bivio, scrisă într-adins pentru acea solemnitate.

Săvîrșind studiile elementare ale muzicei vocale, începu a lua lecțiuni de clavir de la Antonio Gonsales, iar după aceasta se dete cu o mare stăruință la studiul compozițiunei și, în trei ani, trecu cursul complect sub direcțiunea lui Stanislao Mattei, cel mai faimos maestru de compozițiune dupe acei timpi și preceptor al celebrului Rossini.

Înainte de a începe cariera de scriitor, Donizetti, în escesul unei desperări, intră în serviciul militar, dar mai în urmă îi păru rău că dedese ascultare unei emoțiuni momentane, însă eroarea era mare și nereparabilă.

Disciplina militară, deși riguroasă, nu-l putu opri de a scrie prima sa operă, Enrico di Burgogna, și de a o reprezenta la 1818 pe teatrul Fenice din Veneția; dupe dînsa scrise opera Il Falegname di Livonia și Le Nozze in villa,amîndouă comice; iar opera semi-serie: Zoraide di Granata, reprezintată în carnavalul de la 1822 pe teatrul Argentina din Roma, îi procură liberarea sa din serviciul militar.

Această compozițiune muzicală, reprezentîndu-se pe toate teatrele Italiei, mări atît de mult fama lui Donizetti, încît începură a-i veni din toate părțile peninsulei invitări ca să compuie opere noi. Scrise dar mai multe opere serii și comice, care se reprezintară pe teatrele Italiei cu un succes variabil.

La 1827, celebrul Rossini, părăsind Italia, lăsă lui Donizetti sceptrul compozițiunei. Barbaia, faimosul impresar al teatrelor din Neapole, angajă pe Donizetti ca să compuie pentru teatrele de subt direcțiunea sa pe o plată mediocră; dar mai toate operele compuse pentru acele teatre nu sunt decît niște mediocrități în comparație cu scrierile sale posterioare, și fură aspru criticate de jurnalele Italiei.

Arătarea lui Bellini pe scena lumii muzicale influință mult asupra lui Donizetti. Operele Il Pirata și La Straniera, scrise de cel dintîi, și brilantul succes ce avură ele pe scena teatrului de la Scala din Milan, făcură pe Donizetti a se gîndi mult, iar în cele din urmă a se determina ca să-și modifice stilul și să-și creeze un altul nou, între Bellini și Rossini.

Puțin după aceasta scrise pentru Milan opera Anna Bolena, care dete o probă de puterea cea mare a geniului său și a profundității studiilor sale. Opera aceasta fanatiză Italia prin originalitatea melodiei și a încîntătoarelor concepțiuni armonice. După această operă scrise pe Fausta, al căria libret remîind neterminat prin moartea repede a poetului Gilardoni, îl termină el însuși, și pe Ugo, Conte di Parigi.^[5]

Într-un moment de o fericită inspirațiune, el scrise pentru teatrul Canobiana din Milano Elisir d'amore, capul d-operă al său în generele comic și compozițiune ce, de la prima pînă la ultima notă, nu e decît un buchet compus din ce are muzica mai frumos în sine și pe care Europa întreagă n-a încetat și nu va înceta de a o aplauda.

La 1833 compuse opera Parisina pentru teatrul de la Florența, Sancia di Castiglia, pentru Neapole, Il Furioso și Torquato Tasso pentru Roma; cea dintîi însă fu stimată de toți ca cea mai perfectă din compozițiunile sale scrise pînă atunci.

Libretul operei Lucreția Borgia, prin eleganța poeziei și fieroasele situațiuni, contribui prea mult ca maestrul Donizetti să poată scrie acea faimoasă muzică ce face și pînă astăzi deliciul publicului. Într-acest timp Donizetti luă în căsătorie pe Virginia Vanelli, fiica unui advocat din Roma, faimoasă prin frumusețea ei și alte calități personale.

După Lucreția Borgia scrise operile: Rosamunda, Maria, Stuart și Gemma di Vergy care, deși conțineau într-însele multe frumuseți, fură însă prea puțin prețuite.

Pînă aci Donizetti scrise pentru Italia. Dar la 1833 teatrul italian din Paris, descurageat din cauza căderii multor opere scrise de maeștrii de-al doilea ordin, alergă la Donizetti ca la ultimul refugiu; îl angage ca să scrie opera Marino Faliero. Scrise această operă, dar nu reuși ca să afle bine gustul publicului francez, de unde veni că această operă, plină de frumuseți muzicale de primul ordin, și susținută de Rubini și La Blanche, căzu cu totul în Francia; se rădică însă cu un mare fanatism în Italia.

Un ordin din partea regelui Ambelor-Sicilii chemîndu-l la Neapole, dete impulsiune lui Donizetti a reîncepe cariera sa de compozitor, pe care tristul succes al operii Marino Faliero îl făcuse a o părăsi. Scrise opera Lucia di Lammermoor și dete printr-însa Europei muzicale una din cele mai sublime opere din repertoriul teatrelor celor mari. Triumful ce repurtă el prin splendidele succese ale acestei opere îi procură postul de director al conservatorului neapolitan și pe acela de primul maestru de compozițiune, cu permisiune de a face oricîte călătorii artistice va voi.

Deși Donizetti părea mulțumit de fortunata sa pozițiune, dar pe la 1836 părăsi capitala celor Două-Sicilii, și se duse la Veneția ca să reprezinte opera Belisario; dar întorcîndu-se mai în urmă la Neapole, compuse farsa intitulată Il Campanello, apoi la 1836 scrise opera Betly și Asediul de Calais pentru Palermo, iar la 1837 dete pentru teatrele din Roma pe Roberto Devereux cu un mare succes, plătit însă prea scump, prin pierderea soției sale, pierdere nereparabilă ce contribui prea mult la nenorocirile ce înconjurară restul vieței acestui mare geniu.

După consiliul medicilor din Neapole, el părăsi Italia și se duse la Paris, unde spera că va găsi vreo ușurare la suferințele morale ce îl turmenta; dar abia se află de sosirea sa și directorul teatrului de la Renaissance ceru să-i scrie o operă nouă. Dintr-o combinare fortunată, libretul ce i se detese era tocmai acela al operei Lucia di Lammermoor, a căreia muzică avînd-o scrisă de mai nainte, nu făcu decît o mică modificare unor părți melodice și o reprezintă cu un succes din cele mai mari. În timpul acesta mai scrise opera Poliuto pentru Teatrul lui San-Carlo și Gianni di Parigi pentru Milano. Scrise apoi, la 1840, pentru Teatrul Operei Comice La fille du regiment și Angelo di Nisida pentru teatrul de la Renaissance care, deși era compusă după gustul muzical al publicului francez, nu avu decît un mediocru succes; dar pe la finitul acestui an compuse, pentru teatrul cel mare de operă din Paris, Favorita, pe un libret compus în limba franceză de Scribe. Această operă este unica compozițiune scrisă de maestrul Donizetti în care el reuși a da melodii și armonii dupe gustul francez, și care îl puse pe un picior egal cu cei mai celebri maeștri ai epocii. Mai scrise și alte opere pentru teatrele Parisului, dar nu de mare importanță.

Întorcîndu-se în Italia, compuse la 1841 operile Adelia și Maria Padilla, iar la 1842, vizitînd Viena, capitala Austriei, scrise opera Linda di Chamounix pentru teatrul imperial. Triumful acestei noi compozițiuni îi procură titlul și funcțiunea de compozitor de cameră al m.s. austriace, cu o recompensă din cele mai brilante. În timpul locuinței sale la Viena, dete mai multe probe de eminentul său talent muzical, atît în muzica eclesiastică, cît și în cea teatrală.^[6] Însă o impulsiune fatală îl îndemnă a părăsi Viena, unde era atît de mult stimat de publicul teatral și de confrații săi de artă, și a se duce la Paris ca să găsească acolo pierderea sa.

Operile ce el pregătise pentru capitala Franciei erau Don Pasquale și Don Sebastiano, cea dîntîi destinată pentru Teatrul italian, iar cea de-a doua pentru teatrul operii cei mari. Speranța lui era pusă pe succesul acestor două partițiuni muzicale, din care Don Pasquale, reprezintată pe scena Teatrului italian, corespunse pe deplin la așteptarea lui Donizetti; iar Don Sebastiano, ce se reprezintă mai în urmă, deși era compus astfel ca să poată împăca toate exigențile publicului și ale criticei, invidia însă și rivalitatea artiștilor se amestecară în reprezentarea acestei opere, și, de unde se aștepta un succes sigur, nu fu decît unul prea mediocru. Căderea acestei opere, în care nenorocitul compozitor își vărsase toată puterea geniului său, îl întrista atît de mult, încît îi paraliză facultățile intelectuale.

Această deplorabilă stare, devenind din ce în ce mai amenințătoare, el fu condus într-un stabiliment de sănătate de la Ivri; dar sosind o rudă a sa din Italia și neputînd suferi această umilire, îl transportă într-o locuință frumoasă din Cîmpii Elisei, iar mai în urmă îl duse la Bergamo, patria sa. Influința ce esercită asupră-i dulcele aer al Italiei și consolațiunile ce priimi din partea amicilor săi din copilărie, păreau a produce oarecare îmbunătățire ruinatei sale sănătăți; însă un violent atac de paralizie ce suferi la 1 aprilie 1848 răpi oricare speranță despre îmbunătățirea sănătății sale; și după o agonie de șapte zile, creatorul Luciei, al Favoritei și al Parisinei trecu în lumea spiritelor.

Locuitorii din Bergamo, voind a premia și după moarte pe acest ilustru compozitor, onorară rămășițele lui mortale cu o paradă funerală de care nu se învrednicise pînă atunci nici cei mai mari magistrați ai orașului; iar imnele funebre ce se cîntară pentru repaosul sufletului său fură chiar acelea ce le scrisese el pe cînd lua lecțiuni de armonie de la maestrul Mayr. Astfel își termină cariera vieții acest ilustru bărbat, care în curs de treizeci de ani înavuți repertoriul teatrului melodramatic cu șaptezeci de opere teatrale, serii, semiserii și comice, din care cea mai mare parte se reprezintă și pînă în ziua de astăzi pe teatrele Europei. Moartea lui fu pentru Italia și pentru toată Europa o pierdere nereparabilă.“

Aci călugărul termină narațiunea vieții lui Donizetti, lăsînd să iasă din pieptul său cîteva suspine pe care, Dumnezeu să mă ierte, le luai drept prefăcătorie. În fine, îi pusei în mînă trei lire de Milano^[7], acompaniate de un compliment prin care esprimam marea dorință ce aveam de a mă libera de dînsul. El înțelese dorința mea și se retrase.

Văzîndu-mă liberat de acel viclean și supărător călugăr, mă pusei a contempla monumentul maestrului Simon Mayr^[8].

Acest monument este lucrat peste tot în marmoră de Carrara; dasupra cenotafului sînt trei angeli de mărimea naturală, sculptați prea fin, unul sună cu lira iar ceilalți par estaziați de dulceața aceii melodii angelice. La unghiurile de jos ale mauzoleului sînt patru lebede ce țin în pliscul lor ghirlandele de flori care adornă piedestalul pe a căruia fațadă se vede sculptată în litere aurite inscripțiunea de la vale:

A GIOVANNI SIMONE MAYR

PIO BENEFICO AMATISSIMO MAESTRO IN MUSICA

A NESSUNO DE SUOI TEMPI SECONDO,

CHE IN QUESTA SUA PATRIA ADOTTIVA EDUCO ALL'

ARMONIA CULTORI EMINENTI

E RESSE DI SUE NOTE PIÙ VENERATO IL CULTO;

AMIRATORI ACCORSI DA OGNI PARTE MANDAVANO

SI ERIGESSE L'ANNO DELL ESTREMA SUA VITA

1845^[9].

La lectura acestor inscripțiuni sepulcrale, prin care locuitorii orașului Bergamo își manifestau cu atîta amor recunoștința lor către acei doi celebri artiști, nu mă putui opri de a nu mă gîndi la țara mea. Avem și noi eroii noștri, carii și-a vărsat sîngele pentru apărarea patriei lor, și bărbați de geniu care au ilustrat-o, către cari sîntem datori recunoștință, dar vai!… Ei zac în uitare, și astăzi nu se cunoaște nici locul în care repauzează cenușa lor. Această indolență și ingratitudine a românilor nu e deloc încuragetoare pentru posteritate.

Ieșii din catedrală, lăsînd ultimul meu adio acelor doi iluștri răposați. Ciceronul meu însă, voind să cîștige mai multe titluri la recunoștința mea, mă invită să vizitez capela celebrului condotier Colleoni.

Vizitai și această frumoasă capelă și rămăsei foarte mulțumit de frumoasele opere de pictură și sculptură ce se găsesc într-însa, dintre care mauzoleele ridicate în memoria lui Colleoni și a fiicei sale sînt foarte frumos sculptate.

Sătul oarecum de a vedea obiecte de artă, părăsii și această capelă și mă îndreptai către ospelul Bella Italia. Ajungînd acolo, mă adresai către portier ca să-mi dea cheia camerei mele. El mi-o dete. Observai însă că pe timpul acesta portierul se uita la mine cu o căutătură aci picantă, aci orgolioasă. Mă prefăcui că nu bag de seamă grimazele lui și apucai pe scară în sus, intrai în cameră și sunai clopoțelul ca să-mi aducă prînzul; trecu însă un cuart de oră și nu văzui nici pe camerier, nici prînzul; sunai de al doilea cu mai multă forță, dar nu veni nimeni; mă coborîi jos înfuriat și mă dusei d-a dreptul la patronul otelului, mă plînsei în contra impertinenței camerierilor, dar el, în loc să-mi asculte plîngerea, mă luă cu ochiul de sus pînă jos și drept tot răspunsul mă întrebă în dialectul bergamasc despre patria și naționalitatea mea. Mă uitai la dînsul cu curiozitate; aci îmi venea să crez că e un spion, aci iarăși că e nebun; în fine îi spusei că sunt român.

— Ești român, îmi răspunse el, luînd numaidecît o fizionomie zîmbitoare.

— Da, domnule, român.

— Din ce parte a României?

— Din Valahia.

— Orașul?

— Bucureștii.

— În adevăr?

— Da, domnule; dar ia spune-mi, de ce îmi faci atîtea întrebări. Nu cumva mă aflu aci supus la un interogatoriu polițienesc?

— Nicidecum, domnule! Am locuit aproape un an în țara domnieivoastre, și la vorba București îmi veni în minte toate suvenirile din acea țara.

— Bune, ori rele, ai? ce zici?

— Și așa, și așa!

— Ia spune-mi, te rog, de ce acum, cînd ai aflat că sunt român, te porți mai bine cu mine, decît mai înainte. Sunt curios să aflu aceasta.

— Numaidecît, iubitul meu oaspe. Ascultă! Noi, ăștia din Bergamo, avem o mare antipatie asupra austriacilor. Această antipatie o împingem uneori prea departe, și cîteodată chiar fără cuvînt; de astă dată însă culpa este a domnieivoastre.

— De ce, iubitul meu oaspe?

— Adu-ți aminte că, pînă a nu intra în stabilimentul meu, ai vorbit mai mult de o oră cu un ofițer austriac.

— Ei, și ce iese dintr-aceasta?

— Nici mai mult nici mai puțin decît că și eu și servitorii mei te-am crezut de o persoană atașată la poliția secretă.

— Cu alte cuvinte m-ați luat drept un spion, îi răspunsei cu un surîs de acelea ce indica mai multe lucruri deodată, în fine, acum cînd v-ați încredințat despre persoana mea, fiți bun de ordonați să-mi aducă prînzul în cameră, căci umbletul cel mult mi-a adus o foame teribilă.

Zisei acestea și luai drumul către camera mea. De astă dată nu așteptai mult pe camerier; el veni foarte curînd și mă întrebă ce voiesc să mănînc.

— Ce supă aveți gata? îl întrebai.

— Avem mai multe, dar eu te îndemn să mănînci din faimoasa supă milaneză intitulată risi e verse^[10].

— Adu-mi dar de aceasta.

— Numai decît, dar altceva nu mai poftești!

— Se înțelege de sine că poftesc; spune-mi numai ce bucate aveți.

Camerierul, care nu aștepta decît acest cuvînt, începu a recita un dicționar întreg de fraze bucătărești, oprindu-se din cînd în cînd la cîte un fel de bucate cu nume mai pompos și facîndu-i un atît de mare elogiu, încît ar fi putut să ațîțe chiar apetitul lui Lucullus și Heliogabal^[11].

Ca să mă scap odată de acest guraliv camerier, îi ordonai să-mi aducă din bucatele cele mai bune de care avea.

El se duse să puie în lucrare ordinul meu, și veni numaidecît cu un fel de bucate care era tot într-un timp rasol, bucate cu zeamă și friptură. Întrebai despre numele acestui fel de bucate și-mi răspunse că se numește testa di vitello in umido, adică căpățînă de vițel cu sos.

Teribila foame ce mă turmenta în acele momente nu-mi permise a-i face o analiză mai întinsă, dar cînd începui a înghiți din acest terțet gastronomic, simții că era foarte gustos și, după piperul cel mult ce avea, mă convinsei că locuitorilor din Bergamo le plac foarte mult aromatele.

După aceasta ordonai să-mi aducă pilaf alla milanese, pe care credeam că-l voi găsi mult mai bun decît celebrul pilaf al fiilor lui Osman; dar mă înșelai foarte amar, căci pe dată ce gustai dintr-însul, mi se păru tocmai ca orezul cu carne de miel, pe care îl dau de pomană babele la sîmbăta morților.

Sunai de al doilea clopoțel și cerui să-mi aducă friptură. Ordinul se împlini îndată; dar, ce să vezi? Era o pasăre foarte mică pusă cu picioarele împlîntate într-o mare bucată de mămăligă și așezată astfel, că semăna întocmai ca o sentinelă de noapte, cu osebire numai că, în loc să fie armată cu vreo carabină sau sabie, sărmana păsărică ținea în cioc o mică bucată de mămăligă.

— Ce însemnează această parodie, domnule? zisei chelnerului zîmbind.

— Despre ce este vorba? răspunse el.

— Despre acest pițigoi obraznic, ce mi l-ai pus înainte în loc de friptură.

— Mă iartă, domnule, pasărea mea nu este pițigoi.

— Ce este, dar?

— Este ciocîrlan, și puind-o înaintea domnieivoastre am crezut ca vă fac cea mai mare onoare posibilă, căci în Italia nu cunoaștem altă friptură superioară acestia.

Mîncai pasărea și lăsai mămăliga pe seama ospelierului. După aceea îmi aduse piersici și stracchino^[12]. Acestea îmi plăcură și le mîncai cu mare apetit. În fine, îmi luai cafeaua și tocmai în momentul cînd voiam să cer socoteala, mă pomenii cu un alt camerier că aduce faimoasa supă risi e verse.

— Ce este asta, domnule?

— Este supa ce ați ordonat.

— Dar bine, tocmai acum?

— Acum este timpul.

— Ce fel?

— În Italia, răspunse camerierul, supa se mănîncă în tot timpul: dimineața, la prînz, după prînz, seara și chiar pe la miezul nopții.

— Poate că ai dreptate, dar eu am obiceiurile mele din care nu ies niciodată; cu toate astea supa s-a adus și eu o plătesc.

Cerui socoteala și plătii acel stravagant prînz îndoit mai mult decît la cele mai bune ospele din Londra. Cauza e de prisos a o mai spune; ea vine d-aci că otelul purta numele de Bella Italia.

Neavînd cu ce să-mi omor timpul, mă coborîi jos la cafeu, ca să citesc gazeta. Aruncai privirile asupra mai multora dintre dînsele, dar nu găsii nimic interesant; toate se ocupau de țeremoniile inaugurării basenului de la Cherbourg. Ceea ce mă puse în mirare era curagiul cel mare al împăratului francezilor de a invita pe regina Engliterei ca să asiste la inaugurarea acestui stabiliment maritim, menit a ține în respect forțiele navale britanice, și sîngele rece cu care acea regină a esaminat acel bulevard amenințător pentru țara ei.

Între alte mai multe broșure și foi periodice zării un afiș teatral, care anunța reprezentarea operei Mosè în seara acelei zile.

Trimisei pe camerierul ospelului să-mi cumpere un bilet; iar la șapte ore intrai în sala teatrului și, cu toate că văzusem teatrul Fenice din Veneția, rămăsei foarte mulțumit.

Interiorul acestui edificiu seamănă foarte mult cu al teatrului nostru, atîta numai că el are cinci ordine de loji și o capacitate de două mii persoane, pe cînd cel de la noi, cu toate sumele fabuloase ce a costat construirea lui, nu poate să priimească într-însul decît de la opt pînă la nouă sute individe. Picturile și ornamentele lui, deși sînt inferioare în artă și bogăție celor de la teatrele de primul ordin, sînt însă lucrate cu mult gust și acurateță.

Am zis că erau șapte ore cînd am intrat în teatru; aveam dar să mai aștept încă o oră pînă la începerea reprezentării. Ca să nu pierz în darn acest timp, cerui permisiune de la intendentul teatrului ca să vizitez scena. O vizitai și rămăsei foarte mulțumit de curățenia și bunul ordin ce găsii într-însa. Departe de a vedea, ca la noi, o mulțime de dulgheri și lucrători furnicînd printre culise, și un mare număr de decorații trîntite ici și colo fără ordin, care împiedică circularea artiștilor și dă un aspect prozaic, departe iarăși de a vedea legioane întregi de lampiști, slugi și subrete de ale artistelor, și alte persoane ce se introduc furtivamente în scenă ca să privească reprezentările fără plată; aci nu văzui decît pe primul machinist, pe pictorul decorator și pe căpitanul guardiei teatrale. Mă aflam tocmai în punctul cel mai mare al mirărei, cînd veni unul din guarzi și mă anunță să părăsesc scena, căci peste puțin are să înceapă reprezentarea. Mă întorsei iarăși în parter, îmi luai locul, apoi mă pusei a privi orologiul așezat dasupra arcului avanscenei; el arăta opt ore punct. Semnalul se dete și orchestrul începu să esecuteze preludiul operei.

Admirai foarte mult preciziunea de întonare și unitatea de timp a acestui corp armonic. Iată, zisei, un orchestru care, prin stricta disciplină și paza tutulor nuanțelor scrise de compozitori, este în stare a deștepta în inima auditorilor sentimentele cele mai nobile și a le transporta imaginația în regiunile sublimului.

Mă gîndii iarăși la patria mea și văzui cu destulă durere marea diferință ce exista între acel orchestru și cel de la teatrul nostru care, deși numără mai mulți artiști buni, însă, din lipsa unității de timp și întonare, e foarte departe de adevărata sa misiune și prea aproape de a deveni nesuferit.

În fine, cortina se rădică. Privii tabăra popolului israelit cantonată pe frumoasele cîmpii ale Egiptului. Puțin mai departe se vedeau undele Nilului, argentine și dorminde. Colo Memfi, dincolo Eliopole, două cetăți ce aduc aminte captivitatea fiilor lui Israel.

În mijlocul acestui infortunat popol sta Moisi legislatorul, a căruia persoană o reprezenta primul bas profund, Pietro Susini, bărbat înalt, bine făcut, cu o voce de un timbru foarte frumos și de adevărat basso profondo. Rolul Anaidei, fiia sorei lui Moisi, era susținut de demoazela de Ruda, prima soprano.

Partea lui Amenofi, fiul regelui Faraon, era susținută de tenorul Barbacini; a regelui, de baritonul Pratico, iar a reginei Sinaide o cînta primadona comprimarie, Mauri Ventura.

După ce se fini preludiul orchestrului, începură artiștii a cînta; dar ce melodii, ce armonie, dumnezeule! Vocea basului profund semăna cu sunetele cele grave ale celebrului organ al Sîntului Petru din Roma, și avea un ce maiestos și sacerdotal. Primadona de Ruda avea o voce limpede și simpatică; coardele de jos erau de timbrul și gravitatea celor de contralto, iar cele de sus unea chiaritatea și răsunetul coardelor de soprano absolut; osebit de aceasta, ea cînta cu mult sentiment și după cel mai perfect metod al patriei sale. Ceea ce nu mi-a plăcut în talentul vocal al acei cantatrice era o răgușală ce se auzea totdauna cînd trecea de la vocea de piept la cea de cap.

Tenorul, deși june de douăzeci și trei de ani, avea însă o voce metalică, sonoră, frescă și de o estensiune foarte mare.

Baritonul era o mediocritate. Primadona comprimarie asemenea; dar ei ar fi putut să fie mult mai mediocri, căci nu aveau în această operă partițiuni de mare responsabilitate.

Reprezentarea mergea înainte, iar eu observam cu atențiune mișcările artiștilor și ale publicului și admiram punctualitatea cu care cei dintîi își împlineau datoria, și inteligența cu care cei de-al doilea își manifestau sentimentele lor de gratitudine. Nu văzui aplaude intempestive împărțite cu prodigalitate ca pe la noi; nu văzui clachiori de meserie ca pe la noi, nu văzui, o mai repet, decît un public just care aștepta cu cea mai mare paciență pînă ce artiștii săvîrșeau esecutarea unei piese, iar după aceea aplaudau în unanimitate, ținînd totdauna cont esact de meritele fiecăruia artist.

Părțile operei, care mă impresionară mai mult, au fost: cvintetul cu care se începe actul al doilea și duetul din actul al treilea între Amenofi și Anaide, sau mai bine între tenor și primadonă, în esecutarea acestor piese găsii atîta disciplină și unitate între vocile artiștilor și orchestru, încît eram aproape să cred că acele suave tonuri ies din gura unui singur individ, iar nu de la o sută și mai bine de instrumente. Această mă făcu să doresc din toată inima ca acea reprezentare să nu mai aibă finit; dar ea, ca toate plăcerile acestei lumi mincinoase, trecu ca fulgerul și eu ieșii din teatru plin de recunoștință către artiști și antreprenorul teatrului, iar mai cu seamă către inteligentul și imparțialul public de Bergamo care, prin demonstrările sale severe, dar totdauna drepte, a știut a merita să aibă un bun teatru.

Nemairămîindu-mi altceva de făcut pentru noaptea aceea, mă întorsei la otel și mă aruncai în brațele lui Morfeu^[13], singurul zeu mitologic pe care-l onorez foarte mult, chiar acum după căderea lui. Acest zeu, fără să ție socoteală de ghimposul așternut din care era compus patul meu, îmi închise ochii cu sărutările lui cele dulci și-mi procură o mulțime de vise frumoase. Poate că aș fi dormit prea mult, căci am o mare dispozițiune asupra somnului; din nenorocire însă locuința mea era situată în ulița cea mare, ce se zice Il Corso, unde se adună toți vagabonzii din Bergamo, iar mai cu seamă artiști de organet cari, prin zgomotul ce fac, sînt în stare a deștepta chiar ființele cele neînsuflețite. Mă deșteptai dar în zgomotul acestui sabat infernal, mă îmbrăcai numaidecît și mă dusei la cazinul artiștilor, unde găsii pe basul Susini și pe tenorul Barbacini; le strînsei mîna la amîndoi și le mulțumii din inimă pentru fericitele momente ce-mi procuraseră prin vocea și talentele lor. După aceea mă întorsei la otel și plătii chiria camerii mele de două ori mai mult de ceea ce s-ar fi cuvenit să plătesc. Apoi mă suii în vagoanele stradei ferate și mă îndreptai către orașul Brescia, capitala unuia din districtele Lombardiei.

Milano, 1858 iulie 15

---

1. În timpul lăcuinței sale în Viena scrise un Ave Maria pentru soprano și cor, un Miserere pentru patru voci și o colecție de romanțe sub titlul de Inspirațiuni vieneze. Mai scrise opera Maria di Rohan, 1843.
2. Lira de Milano are valoarea francului.
3. Un compozitor german din Bavaria, stabilit în Bergamo, care a contribuit foarte mult pentru ilustrarea acelui oraș.
4. Lui Giovanni Simone Mayr, pios binefăcător și foarte iubit maestru de muzică, neîntrecut de nimeni altul în timpul său, care a educat în această țară adoptivă a sa, în cultul armoniei, studioși eminenți, și cu muzica sa l-a făcut și mai demn de venerație, admiratorii din toate părțile au trimis ajutorul lor ca să se înalțe această piatră în anul din urmă al vieții sale, 1845 (n. ed.) .
5. Această supă se compune din orez cu foi de varză dulce și alte arome, și se mănîncă cu brînză de Parma.
6. Doi celebri gastronomi ai antichității.
7. Un fel de caș italian, care se fabrică la Milano și mai în toate provinciile Lombardiei.
8. Zeul somnului și al viselor.
9. Cel mai celebru pictor de paesage.
10. Vulgul crede că bastarzii au mare fortună.
11. Guglielm Tell este liberatorul Elveției, iar Gessler tiranul ei .
12. Originea acestei expresiuni derivă din versul:

    Ricorditi di me che son la Pia
    Siena mi fe, desfecemi Maremma, —

    scris de Dante, poetul ghibelin, pentru nefericita Pia-di-Tolomei, care muri în bălțile Florenței, condamnată de consoartele ei, căci dedese azil unui ghibelin, și corespunde cu: „Vergiss mein nicht“ al germanilor: „μί με ξεχυάς“ al fanarioților și „Nu mă uita“ al românilor.

13. Intrați și plîngeți, călători miloși, pe nenorocitul Ascanio și pe nefericita Eleonora, victimele duioasei lor iubiri (n. ed.) .