Ora bunului rămas
de Gib Mihăescu
27401Ora bunului rămasGib Mihăescu


Înainte de a se hotărî să intre, Bastache mai făcu două-trei ocoluri. Cum să înceapă ? Hm ! Va fi extrem de greu…

Și cu toate astea, trebuia… Acum. Astăzi. În ora care avea să urmeze ! Trebuia să fie călău și să execute fără milă.

„Anito, scumpa mea dragă, trebuie să strîngem din ochi, să scrîșnim din dinți, să urlăm, dacă vrei, de durere, dar trebuie să trecem și peste asta…

A sosit «ora bunului rămas !»

Chestie de cîteva zile, și pe urmă ne vom obișnui… Doară, pe cît am înțeles, tu ai mai trecut de mai multe ori prin astfel de ore !…

…Ce e-n ziua de azi o despărțire… Se despart ei soți, după o conviețuire de ani întregi !… Dar noi, drăguța mea dragă !… Tu ești frumoasă, eu sînt… cum dracu mai sînt și eu ?… tînăr, da, tînăr… Repede ne găsim…”

Bastache se opri. Nu mergea. Prea era la repezeală… Prea ușor… Prea cam… În glumă… Nu mergea. Cu Anita nu mergea. Anita era un temperament tragic. Cu temperamentele tragice trebuie să o iei tragic…

Și ajuns în fața casei unde se întîlnea cu Anita, Bastache nu se simți în stare să se oprească ferm și dîrz, precum își propusese. O lua tot înainte și mai trase cîteva ocoluri, pentru a găsi tragicul de care avea nevoie. Își debită micul lui discurs pe mai multe tonuri, dar fu imposibil să găsească nota pe care o căuta. Iar timpul trecea, și Anita putea să plece, închipuindu-și că l-au reținut cine știe ce motive fără însemnătate. Numai motivul cel groaznic, cel teribil, nu l-ar putea bănui, mititica… Numai motivul cel cumplit… Și ar pleca plină de voioșie și iertătoare ca întotdeauna. „Ah, nu e nimic ! va ciripi gurița ei mică și țuguiată ca o căpșună. Nu e nimic. Doar ne întîlnim în fiecare zi, de la 4 la 6, în odăița pe care mi-a cedat-o, pentru acest scump răstimp, buna și scumpa mea prietenă Păpușica…”

Ah, Păpușica ! era cît pe-aci să urle, cît îl lua gura, Bastache, în mijlocul străzii pe care o traversa. Să nu intre acum ; dar să aștepte pe Păpușica. S-o roage să transmită ea Anitei…

Și dus de gîndul cel nou și surîzător, Bastache făcea pași largi și voinicești în valurile de trecători. Claxoanele i se păreau acum cîntec de biruință, și huruitul motoarelor, darabana acompaniamentului.

Nu ! își zise el dezamăgit, cînd pasul o luă ușor pe o străduță mai dosnică și mai liniștită. Nu. Asta însemnează că… asta însemnează că Păpușica va ști, prin urmare… că el a rupt-o întîi… ceea ce Anita nu va ierta în ruptul capului… Asta mai însemnează că Anita abia mîne va afla vestea cea cumplită… și el nu poate, nu va putea dormi la noapte, la gîndul că ea se va culca surîzătoare și fericită, că-l va visa și că-i va face ușor cu degetul în somn : „Mic despot al sufletului meu, unde mi-ai fost ieri ?… Mi se pare că ai început să umbli pe de lături… Mic despot al sufletului meu, mi se pare că o să mă scutur din robie și [o] să-ți uzurp tronul… Mi se pare că eu am să iau de acum înainte frînele domniei în mînă… și eu am să-ți poruncesc, dc acum înainte, nu dumneata mie…”

„Oh, îngerașul de el… Auzi ce cuvinte dulci !… «Mic despot… frînele domniei…» Dar e o împărăție Anita asta, o nebunie !… Și nu poruncește ea, la drept vorbind ?… Dar cum poți să te desparți de comoara asta ? Cum ? Dumnezeule ? Cum, Dumnezeule ? Cum poți să-i spui așa, tam-nisam, c-o Iași ?…”

„Cu toate astea, Anita, iartă-mă… Iată, de data asta voi fi cu adevărat un despot… Un despot nemernic, stupid, criminal… Un tiran… Să nu mă ierți niciodată, Anita… Să mă urăști toată viața mea… Dar nu mai pot, suflețelule, să te țin sub această minciună… De țrei săptămîni eu știu că te las, și de trei săptăm.îni nu îndrăznesc să-ți spun… Mă port cu tine ca asasinul care înfige pumnalul în copilul roz… În copilul cu brațele întinse… să-l cuprindă… și-i surîde… Anita, nu mai pot să îndur această povară, această mască de aramă ; mai bine ura ta decît zîmbetul ăsta dc miel neștiutor pe care-l duci la tăiere…

Dar ea… cealaltă… așteaptă, Anita. Tu n-o știi, Anita… nici eu n-o știu… pentru că această zgripțoroaică de cocoana Profira nici numele n-a vrut să mi-l spună măcar… această pețitoreasă care nu scapă o vorbă mai mult decît trebuie pînă ce tîrgul nu e asigurat, și ce trebuie să fie al ei — pus deoparte… Dar negustoreasă cinstită… Cum ți le alege ea, cum ți le nimerește ea… zestre, frumoasă, candidă… Căci tu, dragă Anita, n-ai avut decît una din aceste calități… dar vezi, omul cînd se-nsoară, Anita, cum să spun ?… nu-i ajunge. Tu, de ! știi bine cum ne-am cunoscut, știi bine cînd ne-am întîlnit prima oară în odaia Păpușicăi, știi bine că… În sfîrșit, nici nu ți-a venit să joci măcar pe nevinovata… Sinceritate, e drept, dar, draga mea… Înțelegi… eu nu pot… eu trebuie… e vremea… să mă retrag, să încep ceva, să… tinerețea are și ea un liman : frîiri ars m e! o margine… vorba bietei mame, iar mama știe cine e coana Profira… Coana Profira nu se încurcă niciodată. Îi spui : «O vreau brună, subțire, cu ochii verzi… sau cine știe cum…», coana Profira așa ți-o aduce… Ba, pe deasupra, și cu zestre și cu… și… și… cu…

Anita, a sosit «ora bunului rămas !»”

Și revenind în fața casei unde se întîlnea cu Anita,

Bastache păși ferm și dîrz, precum își propusese.

Cu toată gravitatea lui de comandă, Bastache era pierdut. Sîngele îi fugise din vine și din obraji ; monologul îndelung, pe care-l aiurase pe străzi, ca să prindă curaj, părea că-i supsese orice energie din slabul lui trup. I se păru însă curios că Anita nu se uită uimită la el, cum se uitaseră vreo cîțiva dintre trecătorii întîlniți în cale, cînd scăpa cîte un cuvînt rostit mai tare sau cînd întorsăturile dispozițiunilor lui sufletești în această convorbire imaginară, pe care tocmai o terminase, îi schimbau brusc alura și mersul.

Dar acum începea convorbirea reală.

Și convorbirea o începea Anita. Dumnezeule, dar de ce aerul ăsta plictisit la dînsa și graiul ăsta aspru ? Să bănuiască oare cumva ? Să-i fi suflat cineva la ureche ?… Dar asta e cu desăvîrșire exclus.

— Te asigur că nu te-aș fi așteptat atîta dacă n-aș fi avut să-ți comunic lucruri extrem de importante… Ia loc…

Pe Bastache astfel de atitudini îl scoteau din sărite. Cum adică ? Ce va să zică morga asta și imperativul ăsta ? Ah, da ! Ba foarte bine… Asta îi ușura lui mult situația… Aha… asta îi da curaj să taie fără milă în carne’ Vie…

— Mda… făcu la rîndu-i, destul de grav și sec. Mda… Și eu aveam să-ți comunic lucruri extrem de importante…

Ea îl privi cu nemărginită milă disprețuitoare :

— Ah, știu, știu, vrei să mă amețești iarăși cu scenele d-tale, cu care m-ai înăcrit pînă acuma… Te rog, scutește-mă… Mi s-a urcat pînă aici… și cu degetul întins orizontal își tăie beregata.

— Daaa ?„. Ah… Daaa ? V-ați săturat ? sări la rîndu-i Bastache, înțepat pînă la os de vîrfurile grozav de ascuțite ale disprețului ei. Daaa ? Vi s-a aplecat ?… Vă recomand picăturile lui Davila, scrișni, scos din sărite, și se ridică de pe scaun, ca să-și destindă mînia în pași largi și apăsați.

Ea-l privi cu ură, apoi, tot privindu-l, ochii i se îndulciră și-o podidi deodată un rîs vesel și prietenos…

— Haide, sfîrșește odată cu mutra asta de măcelar înfuriat! îi strigă ea. Mai bine vino lîngă mine și sărută-mă. Am să-ți dau o veste mare…

Bastache se opri clătinîndu-se. Nu. Dispoziția asta nouă a ei nu-i plăcea de loc ! Era mai bine cum fusese la început. Ah, nu… cu săruturi, nu…

— Să mă săruți ? A, nu, scumpă… pardon, stimată domnișoară… săruturi, nu… Mersi !… Nu mai am nevoie… Mersi !… Mi-a venit și mie rîndul să mi se aplece…

Își închipui ruptura venind de la dînsa… el facînd pe jicnitul… retrăgîndu-se rănit sufletește și umilit…

Și pe urmă, răzbunarea…

Oh ! Era de o mie de ori mai bine așa… Trebuie făcut totul ca s-o scoată din nou din pepeni…

Dar ea s-a apropiat tiptil de dînsul, cum era întors cu spatele, și l-a cuprins ușor cu brațele pe după gît. L-a sărutat lung pe ceafă. Insă el a respins-o cu bărbăție.

— Ți s-a aplecat, nu ? a răcnit el, vărsînd flăcări pe ochi. Te-ai plictisit, cum s-ar zice… O, asta le întrece pe toate… Nu… asta pune capăt Ia toate ! Te-a- sigur că le pune. Le-a și pus… Nu, scumpă… stimată… domnișoară… vă asigur că n-aveți să mai fiți plictisită… Orice, dar să știu că necăjesc pe cineva cu prezența mea, cu mișcările mele, cu micile mele obiceiuri — făcu el din ce în ce mai înduioșat de sine însuși — mai bine moartea. Ei bine, doamnă, fiți asigurată ; voi îmbrînci, voi da afară în brînci, de aci, de lîngă dumneata, pe acest imbecil care te plictisește… II voi înhăța de guler — strigă el apucîndu-se de guler — și-l voi duce ca pe-un răufăcător pînă la el acasă, și-l voi scutura zdravăn, și-l voi face, fiți sigură, să-i treacă o dată pentru totdeauna pofta de a vă mai plictisi… Scuzați, doamnă, vă rog foarte mult să scuzați, doamnă… Și izbindu-se cu pumnul în coastă : Hai, idiotule… hai, imbecilule… afară cu tine… cum îți permiți să continui să răpești timpul prețios al acestei nobile, distinse, frumoase persoane ? Afară ! Afară…

Și-și căra cu nemiluita în coastă, de parcă s-ar fi țicnit subit.

Ea îl mînca din ochi de drag. Și cînd el se îndreptă de-a binelea spre ușă, îl ajunse iarăși și-l cuprinse, de astă dată fără a-i mai da putința să se miște.

— Stai, stai, prostule… Nu pleca pînă nu auzi vestea cea mare. Și-i strigă în plină ureche, cu șuierul cald al buzelor ei cărnoase : Mă mărit !… Auzi ? Mă mărit !

Pe urmă, ca și cînd ar fi simțit că acuma nici nu mai e nevoie să-l ție atît de strîns, îi dădu drumul. Iar el se clătină ușor, ca un obiect lăsat, care-și caută echilibrul statornic.

— Tu… te măriți ?

— Da… foarte curînd… mai curînd decît îți închipui… Și dîndu-i o palmă ușoară pe obrazul care se congestionase cu desăvîrșire, îl asigură, rîzătoare : Haide, nu te întrista… Am să continuu să mă întîlnesc cu tine… Astăzi ai fost nespus de drăguț…

— Cu cine te măriți ? bîlbîi el, rătăcit.

Dar înainte de a primi răspunsul, i se făcu deodată o lumină vie dinaintea ochilor. Era gata să izbucnească într-un rîs formidabil, să bată din palme și să sară iepurește prin cameră :

— Și eu, și eu… și eu mă însor… Cum s-a nimerit !…

Însă răspunsul ei îl opri de la început:

— Cu un băiat foarte bine… are și ceva avere… dar foarte multe șanse… Și, din cîte am aflat… știi cum seamănă cu tine… la siluetă, la ten… la… … din cîte ai aflat ? !… Hm… va să zică…

În mintea lui Bastache, o legitimă bănuială căzu în zigzag de foc, ca un fulger.

El clipi din ochi și-și țuguie buzele ironic :

— Ascultă, l-ai văzut ? L-ai văzut vreodată ?…

— Drept să-ți spun…

— Ah, am înțeles, de ajuns ! Am înțeles, va să zică… tu, va să… ah… ha, ha, ha…

Dar pentru că ea-l privea cu totul nedumerită, el se opri iarăși și-și țuguie din nou buzele :

— Îmi dai voie să-ți pun o întrebare ?

Și se pregăti să ia lucrurile cît mai pe departe, pentru ca să fie cît mai amplă comedia, care era sigur că va duce la finalul bănuit.

Dar ea îi cuprinse capul cu brațele și i-l trase la sîn :

— Bietul meu mititel, în sfîrșit astăzi sînt perfect convinsă de iubirea ta… Astăzi am văzut sufletul tău… tu suferi pentru mine, copilul meu dulce… Ei bine, drăguțul meu, îți făgăduiesc…

— Că ne vom întîlni, nu ?

— O, da, dragul meu… Tocmai… O lună de zile însă trebuie să punem capăt întîlnirilor noastre. Acuma nu știu… o lună sau poate mai mult… În orice caz, tu treci într-o lună pe la Păpușica… ea te va ține în curent…

— Ne vom întîlni deci ! strigă el plin de fericire și bătînd din palme.

— Tot tu vei rămînea micul meu despot…

— Da ?… dar domnul ?… domnul ?… viitorul ?…

— Soțul meu, vrei să zici… Ei bine, nu e cel dintîi căruia i se întîmplă ca soția lui…

— Sărmănelul !…

— Mititelul !

— Dovlecelul…

— E ! nu, nu… te rog… Expresii de felul ăsta…

— Ah, da ? bun… mă rog… Dar mai înainte, o întrebare… Cine ți l-a găsit pe domnul ăsta ?…

— O, o… pețitoreasă, tocmai vreau să-ți spun : e drept că nu ne-am cunoscut…

— De ajuns ! De ajuns ! în cazul ăsta îmi voi permite să-i spun : Tîmpitul ! Idiotul ! Caraghiosul ! El e ! îl cunosc… 99 la sută că-l cunosc… Îl cunosc ca pe mine… E cel mai mare idiot…

— Îl cunoști ? Cum îl cunoști ?… A, nu, nu… așa nu… Trebuie să fim înțeleși de la început… Nu îngădui…

— Da ? Ei bine, îți voi dovedi îndată contrariul. 99 la sută că-ți voi dovedi… ce speță de imbecil e viitorul dumitale… Cocoana Profira ți l-a dat plocon, nu ?

— Exact… O cunoști și tu pe coana Profira ?

— Pe escroaca asta ! Desigur… Crezi că numai pe dumneata te-a păcălit ticăloasa asta ?… Crezi că numai dumitale ți-a prezentat astfel de idioți ?… Care se lasă duși de nas… și ducînd la altar… În fața altarului sfînt și curat… toate… toate… desfrînatele…

— Ieși! strigă din toate puterile Anita, bătînd din picior,

— Toate haimanalele… toate neruși…

— Afară, ți-am zis…

— Da, voi ieși numaidecît… Mi-e imposibil să mai stau o clipă alături de… Va să zică… așa, nu? Te căsătorești cu el, nu ? Cu idiotul, nu ? Ca să te întîlnești cu alții, nu ? Cu altul… cu amanții, cu toți.., cu toate… secăturile… cu toți derbedeii ?… Ha, ha…

Figura Anitei se schimbă deodată. Doamne, în fața ei era un nebun… Doamne, a înnebunit subit! Nu vezi că nu mai știe ce spune ? Cine a pus-o să-i destăinuiască… Dumnezeule… cum va ieși acum din asta ?

Doamne, dacă se va isca un scandal ?… Și cu toate astea… acum are limpede dovada: cît o iubește, mititelul…

Și plînsul o podidi, și suspinele începură să-i scuture pieptul cu putere.

— Dragul meu, copilul meu… n-aș fi crezut… Ah, Dumnezeule… Pînă acolo ? Atît să te coste ?…

Iar nebunul urla înainte și o scutura și mai tare decît suspinele de brațul de care o apucase, cu mîna încleștată, cu ochii de smintit.

— Ei bine ? Și-acuma vrei să știi cine e nebunul ? Cine e idiotul… cine e tîmpitul care era gata să se preteze la această comedie ?… Se bătu pe piept cu latul palmei : Uite-l, privește-l, privește-l bine…

— Dumnezeule, cu ce ți-am greșit să mă pedepsești astfel ? gemea într-una Anita, neștind ce să creadă, ce să înțeleagă, ce să facă.

— Și… scuipă-l… Scuipă-l, n-auzi ? Apoi, îmbrîn- cind-o pînă în fundul camerei : Iată ce poamă nevinovată, cultă și bogată îmi oferea coana Profira.,. Iată cu cine aveam să…

În sfîrșit, Anita s-a dumirit… L-a lăsat să mai urle încă pînă ce furia blestemelor și a insultelor a prins .să sc potolească, apoi, calmă, l-a întrebat :

— Cum, ai angajat și tu pe coana Profira ?

— Ah, da, desigur, am angajat-o și eu… Dar acum să aștepte mult și bine…

— În cazul ăsta, poți să fii sigur, dragul meu ; femeia asta îți aduce tot ce dorești. Iată ce mi-a adus mie…

Ea se repezi la măsuță, luă poșeta cu mîni înfrigurate și abia izbuti s-o deschidă din graba nervoasă cu care îi jucau degetele. Scoase o fotografie, pe care i-o înălță triumfătoare dinaintea ochilor.

— Îți place ? Hai ? îți place ?…

Dar Bastache se mulțumi să știe că nu e mutra lui acolo…

— A… altul… aa… iartă-mă… dar am înțeles că nu l-ai cunoscut… și… am crezut… adică… am…

— Păi tocmai am vrut să-ți spun : e drept că nu l-am cunoscut… cum să zic, personal… Profira nu face cunoștințe pînă ce nu se asigură că va fi bine răsplătită și n-are să fie trasă pe sfoară… Dar, în orice caz, îți dă toate amănuntele și, desigur, fotografia… Cum, ție nu ți-a dat încă fotografia ?… Sărmănelule !…

— Cum vezi…

— Vai de el !… Și se speriase că o să-l iau eu pe furiș, mititelul ?… Păi cum puteam eu să primesc de la ea o astfel dc ofertă, dovlecelule ?…