Orfeu si Euridice

Ovidiu - Metamorfoze  Orfeu și Euridice (Cartea a Xa)

Este posibil ca această operă să necesite îmbunătățiri pentru a întruni recomandările manualului de stil.

       Din acel loc, Himeneu, în mantaua-i de purpur, se-avîntă
       În nesfîrșitul văzduh; spre-a cicorilor țară se-ndreaptă,
       De unde glasul lui Orfeu îl cheamă zadarnic.
       El a sosit, dar n-aduse nici cîntec de nuntă, nici față

5 Surîzătoare, nici vreo prevestire de bine. Chiar torța

       Ce o ținea, sfîrîia, fumega și stîrnea în ochi lacrimi
       Și deși el o mișcă, flacăra nu se trezește.
       Însă urmarea mai rea decît prevestirea se-arată;
       Cînd cu o ceată de nimfe noua soție se plimbă,

10 Piere, de-un dinte de șarpe înfipt în călcîi. Cîntărețul

       Rodopian, după ce pe pămînt îndeajuns a jelit-o,
       Cearcă s-o caute chiar pe-ale morții meleaguri, cutează
       Să coboare prin poarta Tenarului pînă la Stix, își
       Face loc printre duhuri ușoare, ce-avut-au de groapă

15 Parte și-ajunge la Persefona și la stăpîn

       Țării mîhnite, al umbrelor dor; și-atingînd ale lirei
       Coarde, să cînte-ncepu: „ Zei ai lumii subpămîntene
       Unde noi toți coborîm cîți suntem născuți pentru moarte,
       De-ngăduiți adevarul să-l spun frără- ocol, fără vorbe

20 Meșteșugite, aici n-am venit să văd întunecosul

       Tartar, nici lanțuri să pun pe-ntreitul grumaz al acelei
       Fiare cu coarne zbîrlite de șerpi, ca Meduza; venit-am
       Pentru soția mea care-a călcat pe o viperă; aceasta
       Împrăștiindu-și veninul, mi-a smuls-o în floarea vieții.

25 Vrut-am să pot îndura și să nu vă ascund că-ncercat-am.

       Amor a-nvins. În lumină un zeu prea știut e acesta.
       Dacă și-aici e așa nu știu bine dar am bănuială
       Și, dacă zvonul străvechii răpiri nu este minciună,
       El v-a unit și pe voi. Pe aceste meleaguri de groază,

30 Pe aces hău fără margini, pe-ntinsa domnie-a tăcerii,

       Țeseți, vă rog, Euridiciei al sorții fir fără rupt fără vreme.
       Totul vă sîntem datori, după scurtul popas ce sus facem,
       Noi, mai tîrziu, mai devreme, grăbim spre lăcașul acesta.
       Toți ne-ndreptăm tot aici; aici ne e casa din urmă.

35 Voi domniți cel mai mult peste oameni. Și ea, cînd măsura

       Anilor ei va-mplini, va fi pregătită de moarte,
       Legilor voastre supusă: vă cer să-mi lăsați doar folosul.
       Și dacă soarta nu-mi dă acest dar pentru Euridice,
       Nu-măntorc înapoi si de moartea-amînduror fiți veseli”.

40 Pe cînd acestea spunea, atingînd ale lirei lui coarde,

       Umbrele fără de sînge-l plîngeau, nu căta să mai prindă
       Tantal apa ce fuge; -a lui Ixion roată se-oprise;
       Păsări nu mai rupeau din ficatul celui supus la 
       Chinul acesta; iar Danaidele urna-și lăsară,

45 Iar tu Sisif, ai rămas așezat pe-a ta stîncă. Mișcate

       Enumenidele lacrimi atunci au vărsat, prima oară,
       Zice-se; doamna regească și domnul adîncului nu pot
       Rugii să-i stea împotrivă; pe Euridice o cheamă.
       Ea se afla printre noile umbre; din pricina rănii

50 Abia umbla. Iar Orfeu din Rodope-o primi, cu-nvoiala

       Să nu-și întoarcă privirea-napoi pîn’ nu-apucă să iasă
       Din ale-Avernului văi; căci altfel darul fi-va zadarnic.
       Ei apucară, -n mijlocul adâncii tăceri, o potecă
       Greu de urcat prin al ceții dese și oarbe-ntuneric.

55 Foarte aproape erau de-a pămîntului față, cînd iată

       Îndrăgostitul, de teamă că-i scapă și dornic s-o vadă,
       Ochii întoarce, dar fata pe dată-napoi este smulsă.
       Brațele-ntinde spre el, să-l cuprindă, să fie cuprinsă,
       Dar n-a mai prins decît aer, ce-i fuge prin degete, biata.

60 Din nou murind, ea nu poate de al ei soț să se plîngă.

       Ar fi avut vreo pricină? Doar fiindcăo iubise? –I mai spuse
       Cel pe de urmă „cu bine rămîi”, care-abia la urechea
       Lui a ajuns și-apoi iar a căzut în aceeași genune.
       Încremeni Orfeu cînd văzu că-și pierdu iar soția,

65 Ca și cel ce cu groază-a văzut ale cîinelui gîturi

       Trei, cel din mijloc în lanț pus, și care de spaimă scăpase
       Numai cînd starea de om și-o pierdu și cînd trupul în piatră
       Îi fu schimbat; ca Olenos care asupra -și luat-a 
       Vina nevestei, să pară el vinovatul; ca tine,

70 Nefericită Lethaea, prea mîndră de a ta frumusețe;

       Inimi cîndva unite, azi două stînci; și vă poartă
       Ida cel umed pe culme. Orfeu zadarnic se roagă,
       Drum înapoi să îi dea luntrașul, acesta-l gonește.
       Totuși șezu șapte zile pe mal, neîngrijit, fără darul 

75 Cererei, hrană avînd doar iubirea, durerea din suflet,

       Lacrimi. „Sînt cruzi ai Erebului zei!” spunînd el se duse.