Oscar D'Alva

 

Cerul e senin. Pe dânsul strălucește cu-ntristare
Palida nopței candelă, răspândind lumina sa
Peste a Lorii pustii țărmuri. Acolo cu îngâmfare
Vechile turnuri de Alva oarecând se înalța,
Și cu a lor ruginit creștet loc prin nouri își făcea;
Iar azi al armelor zgomot în ele nu s-auzea.

Câte ori a lunei raze au căzut cu mulțămire
Pe coifurile argintoase bravilor nebiruiți,
Când în serile senine înainta cu mărire
Ieșind din castelul mândru d-arme grele coperiți!

Câte ori a privit luna pe aceste stânci râpoase,
De ale cărora poale undele se sfărâma,
Rărind moartea cu a ei coasă rangurile numeroase
Bravilor ce cu a lor sânge pământul înroura!

Ochii lor perzând nădejdea de a mai videa vrodată
Strălucita stea a zilei ce-n războaie-i lumina
Se întorn cu întristare din câmpia sângerată
Ca să vad-a lunei luce pân a nu se-ntuneca!

Ei adeseori slăviră acea luce fericită
Căci atuncea pentru dânșii era flacără d-amor
Iar astăzi nu este altă decât torție mâhnită
Care spânzură din ceruri ca un jalnic meteor!

Neamul domnilor de Alva s-a stâns cu desăvârșire,
Numai a cetăței turnuri se mai văd încă-n picioare,
Îmbrăcate ca c-un giulgiu d-a anilor mucezire,
Iar eroii nu mai îmblă gonind cerbi și căprioare,
Sau învingând pre vrăjmașii ce venea asupra lor!

Vechiule castel de Alva! Cine au fost ai tăi stăpâni?
Pentru ce mușchiu învălește al tău zid în dărâmare?
Boltele nu mai răsună de a cornului strigare,
Numai crivățul vuiește prin curtea plină de spini;

Și când vântul suflă tare zidurile zguduind,
Se aude un sunet groznic prin galerii vâjiind.

Asta e suflarea furtunei izbind scutul lui Oscar;
Însă peana lui cea neagră nu se vede fâlfâind
P-aceste locuri acuma, și nici steagul lui măcar!

Angus binecuvântase ziua de el mult dorită
Când Oscar văzu lumina. Era-ntâiul său născut,
Toți vasalii s-adunară să serbeze acel minut
Cu stăpânul împreună, ospătând cu mulțămită.

Vânează cerbul din codri. Cornul sună cu putere ;
El e semnul de războaie ș-a muntenilor plăcere.

„Va veni o zi, strigară, ș-aceste strașnici fanfare
Vor fi călăuz de luptă junelui nostru stăpân,
Când va merge la izbânde p-a slavei naltă cărare;
Deci în a lui sănătate s-împlem cupele cu vin!“

Nu se împlinise anul, și cerul binevoi
Bunului părinte Angus înc-un fiiu a-i dărui.

Angus își învață fiii a îmbla la vânătoare,
Îi deprinde a-ncujba arcul cu săgete omorâtoare;
Allan și Oscar la fugă întrec iuții lor ogari.

Copilandri fiind încă fac izbânde foarte mari,
Și pentru a lor bravură sunt primiți între ostași,
Căci știu a mânui lancea ș-a ucide pre vrăjmași.

Negrele lui Oscar coame vântul le învăluia,
Iar a lui Allan cosițe încrețite se-mpletea,

Dar deși fața lui este d-o frumseță-ncântătoare,
Fruntea-i e posomorâtă, palidă și gânditoare.

Oscar avea suflet nobil cum se cade la viteaz,
Adevărul și onurul strălucea p-al lui obraz.
Nu era însă ca dânsul și fratele său Allan,
El păstra sub dulci cuvinte un cuget foarte viclean.

Ambi era vitezi și lancea saxonilor o știa,
Căci adese se sfarmase d-a lor oțelită zea.
Oscar nu cunoștea frica și avea dulcea simțire
Ce amorul o insuflă inimelor cu iubire.

A lui Allan caracterul nu avea aceea blândeță
Care foarte-mpodobește p-un erou adevărat
Și arată ce înseamnă un suflet plin de nobleță,
Spre vrăjmași el era aspru, crud și neînduplecat,

Iat-o jună castelană frumoasă și mândră fată
Veni de unde se-nalță cetatea de Southanon;
Țările de Kenneth toate era zestrea ei bogată,
Căci era unica fiică viteazului Glenalvon.

Oscar vrea s-o ia soție. Angus nu se-mprotivește,
D-asemenea alianță el foarte se mulțămește.

S-aude cântarea nunței și strigări veselitoare,
Iar echo rezice glasul coarnelor răsunătoare.

Coperiți d-ale lor mante cu felurite coloare
Ostașii vin în cetate încoifați cu pene roși,
A Capului lor porunca așteptând veseli, voioși.

Însă nu-s chiemați la lupte, sunt poftiți la veselie,
Cornul nu răsună astăzi cu acel ton de bătălie,
Plăceroasă-i e cântarea; nunta lui Oscar serbează?

Dar Oscar unde e oare? Pentru ce întârziază?
Nu se iartă unui mire s-întârzie acest fel;
Oaspeți, dame, invitații s-adunară în castel,
Tot e gata, numai frații încă n-au venit acasă.

Allan vine și se pune lângă tânăra mireasă.
„Pentru ce Oscar nu vine? Angus cu grijă întreabă,
Unde e? Ce face acuma? Nu cred să fi având vro treabă!“
Fratele răspunde: „Nu știu, în răd nu l-am întâlnit;

Poate gonind vre o capră prin păduri a rătăcit,
Poate ale mărei ape barca lui vor fi oprit,
Poate a uitat că se-nsoară și aici e așteptat.“

„Oh! nu, nu, zice cu frică părintele spăimântat,
Nici undele, nici vânatul nu opresc pre al meu fiiu,
El nu poate afrunta astfel pre logodnica lui. știu

Că p-Oscar al meu nimica a-l opri nu e în stare,
Nici a codrului desime, nici furtuna de pe mare.

Rogu-vă, ostași, prieteni, căutați pre fiiul meu!
Allan, mergi cu ei îndată să găsiți p-al meu
Oscar, Să-l aflați de orișiunde, răspuns altul nu mai vreu;
Care va veni cu dânsul va priimi un scump dar.“

Vălmășag și turburare în cetate stăpânesc;
Răcnete sălbatici cheamă pre Oscar neâncetat,
Vântul murmur-al lui nume pân ce stelele lucesc,
Pân ce noaptea își întinde al său văl întunecat.

Chiotele și strigarea și prin tunece urmează,
Dar nimica nu răspunde decât echo liniștit,
Aurora se ivește și răsare a zilei rază,
Zadarnică este truda; Oscar tot nu s-a găsit.

În trei nopți și în trei zile domnul d-Alva n-odihnește,
Toate măgurile îmbla și toți codrii colindează,
Îsă nu vede ispravă; de a plânge nu-ncetează,
Căruntul său păr alb smulge și nădejdea-l părăsește!

„Ah, Oscar, fiiu mult iubite! M-ai lăsat în chinuri grele!
Pre duiosul tău părinte cine-l va mai mângâia? Doamne!
Dă-mi fiiul ce este razem bătrâneței mele,
Sau arată ucigașul la dreaptă urgia mea!“

„Poate tristele lui oase zac pe vro stâncâ uitate,
Poate bătute de vânturi stau încă neângropate.
O, cer! te milostivește și-mi dăruiește să mor.
Pentru că numai atuncea voi găsi p-al meu fecior!“

„Poate c-a fi trăind încă. Desnădejdea să-mi alin.
Iartă, puternice Doamne! tânguiosul meu suspin,
Dacă glasul meu cutează soarte a-nvinovăți“.

„Dar de e mort pentru mine și razemul mi-am perdut,
Mor și eu fără de cinste. Viața ce-mi poate-ndulci?
El îmi era mângâierea. Bucuria-mi s-a trecut!“

Astfel jalnicul părinte se-ntristează, plânge, geme,
Pân ce la urmă a durerei tămăduitoare vreme
Lacrimile îi usucă și-i potoale măhniciunea,
Căci inima-i se deprinse a gusta amărăciunea.

Uneori blânda nădejde în secret îl amăgea
Că Oscar poate să vie; alteori parcă-i zicea
C-a perit, să nu-l aștepte. Atunci bătrânul plângea
Și-n astă neliniștire acum d-un an petrecea.

Zilele urmează răpezi; soarele îmbla a lui cale
Și Oscar tot nu mai vine să mângâie al său tată;
Angus, perzându-și nădejdea nu mai avea acea jale,
Dureroasa lui tristeță era acum alinată.

El avea pre Allan încă ce rămase mângâiere
Jalnicului său părinte, Mora-l videa cu plăcere,
Căci natura-l înzestrase c-o nespusă frumusețâ,
Și a ei inimă slabă îl iubea cu tinereță.

„Oscar nu mai vine, zise; Allan este frumos foarte,
El mi-e rânduit pesemne ca să-mi fie soț de soarte,
Frate-său, necredinciosul, trăiește cu altă fecioară.“

„Lăsați un an, Angus zice; dacă tot nu s-a-nturna,
De n-oi avea bucuria a-l videa vrodinioară,
Ziua însoțirei voastre însumi eu voi însemna.“

Sosește ziua dorită de Allan cu nerăbdare,
Mora va să-i fie soață. Rumeneala feciorească
Și zâmbirea strălucește p-a ei față îngerească,

S-aude cântarea nuntei și strigări veselitoare,
Iar echo rezice glasul coarnelor răsunătoare.

Vasalii gătiți de nuntă s-adună prin galerii,
Au uitat vremea trecută și vorbesc de veselii.

Însă cine este oare acest trist necunoscut
Ce-n mijlocul bucuriei șede gânditor și mut?
A lui aspră înfățășare face mai posomorâtă
Flacăra focului vânăt ce stă-n vatra potolită.

Învălit în neagră mantă, peana-i e roșă ca focul
Sau ca sângele cald încă. Al său glas spăimântător
Este semenea suflărei viforului tunător;
Pașii lui sunt ușuri parcă abia calcă ș-ating locul.

Veni ceasul mezii nopței. Cupa-mpregiur circula,
Bea cu toți în sănătatea junelui și frumos mire,“
D-a lor glasuri zgomotoase boltele se răsuna
Când deșeartă cupa plină, urându-i cu fericire.

D-odată străinul sare; toți îl privesc în tăcere,
Urarea moare pe buze fără glas, fără putere,
Angus s-a uimit d-aceasta, iar Mora s-a spăimântat.

„Cuvios bătrân, el strigă, toți pentru miri au-nchinat,
Ai văzut că pentru fiu-ți am băut cu voie bună;
Deci propun o sănătate să bem acum împreună.“

„Când toți se bucură aice, serbând astă însoțire.
Fericind p-Allan viteazul și urându-i norocire,
Pentru ce nici unul astăzi, nici tu, bătrâne, măcar
D-un fiiu nu-ți aduci aminte și uiți pre bravul Oscar?“

„Vai mie! răspunde-n lacrimi părintele întristat,
Când Oscar mă lăsă singur inima-mi s-a sfărâmat!“

„De trei ani soarele îmbla a lui cale luminoasă,
De când fiiul meu să duse, de când nu l-am mai văzut,
Allan îmi rămase numai, iar pre Oscar l-am perdut.“ —

„Prea bine, zice străinul c-o zâmbire fioroasă,
Și ochii lui plini de ură ca fulgerul scânteia,
Soarte ăstui vrednic tânăr ași dori ca să o știu,
Poate n-a perit eroul, poate este încă viu.“

„Cine știe dac-aice la ospăț nu l-ați vedea
Când acei ce scumpi îi fură al lui nume ar pomeni,
Acest brav ostaș și june rătăcit poate va fi;
A lui mai foc pentru dânsul a s-aprinde încă poate ;

Bem într-a lui sănătate, cupele împle-se toate!“ —

„Bucuros, Angus răspunde, împlând cupa sa cu vin
Pân în vârf și apoi zice: iată beu pentru al meu fiiu —
N-oi mai avea fiiu ca dânsul — de e mort sau de e viu,
Orișiunde se găsește, sănătatea lui închin.“ —

„Bine, tată duios foarte; dar Allan de ce nu bea?
Pentru ce-i tremură mâna? Aide, frate al lui Oscar,
Fii statornic, nu te teme, și înghite acest pahar;
Bea în pomenirea morței, băutura nu e rea.“

Rumeneala din obrazii lui Allan pe loc peri,
A lui față mult frumoasă precum ceara-ngălbeni ;
Trupul lui tot se cuprinsă d-o înghiețată sudoare.
Tristă și înfricoșată a morței prevestitoare!

De trei ori atinge cupa d-a lui buzi tremurătoare,
Dar nu poate gusta vinul, înfiorare-l oprește;
De trei ori a lui vedere p-a străinului tâlnește
În ai căruia ochi strașnici focul urgiei privește.

„Ce! Allan pentru al tău frate nu ai nici pic de simțire?
Zice acel străin privindu-l. De ți-e dragostea așa,
Spune-ne cum să cunoaștem ura și mânia ta?“—

Auzind, Allan se scoală și ridică cupa-n sus:
„Să trăiască Oscar, zice, ce-l plângem de când s-a dus!
O! curând de s-ar întoarce, să-l vedem c-între noi șede;“
Zicând, fiori îl apucă, cupa scapă și gios cade.

„ îi qunosc glasul! El este ucigașul ticălos —
Strig-un fantom ce d-odată se ivește fioros —
El m-a ucis fără milă!“ Frica pe toți îi pătrunde ;
Se stârnește vifor ager și tunete-nfricoșate
Ucigașul! ucigașul! cu fiori echo răspunde,
Răsunând de astă vorbă boite, turnuri dărâmate.

A candelilor lumină iată s-a întunecat,
Ostași, oaspeții, vasalii cu totul s-au spăimântat;
Străinul nu se mai vede; el ca visul a perit,
Un fantom s-arată numai c-o mantă verde-nvălit.

Groaznică e a lui față. O sabie atârnată
Lucește pe a lui coastă; la coif poart-o neagră peana,
Peptul său deschis arată o rană mult sângerată,
Iar ochii săi reci ca moarte țin plecată a lor geană.

De trei ori buzele mișcă c-o zâmbire-ngrozitoare,
Apoi merge de-ngenunchie l-ale lui Angus picioare,
Sprincenele lui se-ntoarnă cu fior și-nspăimântare
Spre Allan care pe lespezi stă căzut fără suflare.

Vigilia se mărește, tunetele bubuiesc,
Scârțâind p-a lor țâțâne, porțile cetăței țipă
Și nălucul se înalță în norii ce clocotesc,
Fugind ca un duh de spaimă p-a furtunelor aripă.

Oaspeții părăsesc masa, banchetul este curmat.
Cine sunt acești doi oameni care zac gios pe pământ?
Se silesc ca să deștepte pre bătrânul leșinat.

Dar p-Allan nu pot să-l scoale; silințele-n zadar sunt,
El e mort. De acum ziua nu îl va mai lumina
Și din somnul acest vecinic nu se va mai deștepta.

Într-un loc pustiu, sălbatic, pe vale de Glentanar
Acoló zvârlit fusese leșul bravului Oscar,
Negrul lui păr vântul aprig de pe capu-i ridică,
Săgeata lui Allan încă în sânu-i înfiptă stă.

Oare acest străin mult groznec de unde să fi venit?
Cine să fi fost el? Nimeni să o știe n-a putut,
Însă vasalii ca toți spunea că au cunoscut
C-acela era fantomul a lui Oscar omorât.

Ambiția înarmase mâna lui Allan vrăjmașă,
Zavistia cu a ei torțe ai săi pași îi luminase,
Tot veninul ei scârbelnic în inimă-i strecurase,
Iar satan p-aripă duse săgeata cea ucigașă.

Șuieră săgeata iute c-o aspră răpezeciunt,
Sângele lui Oscar curge. Capul său cade plecat,
Ale morței umbre negre fața i-au întunecat.

Mândra Morei frumusețâ înfocase p-acel june,
Allan o iubea pre dânsa! O, durere! de ce oare
Ochii ce amor răsuflă și frumseța-ncântătoare
Ațâță inima noastră la păcate-ngrozitoare!

Vedeți acest mormânt jalnic, singuraric și pustiu
Care stă mai într-o laturi lângâ a castelului zid
Aici zace cel din urmă și tristul lui Angus fiiu,
Acesta e patul nunței lui Allan cel fratucid!

Departe de el, departe de acest loc blăstemat,
Se înalță cu mărire monumentul ce cuprinde
Familia sa întreagă. Steagul nu-i fu împlântat
Pe afurisita-i groapă, căci sângele l-a pătat.

Dac-a vrunui vechi bard calea pân aici se va întinde,
Sau vrun menestrel cu părul albit de ani va îmbla
P-aste locuri osândite, cuteza-vor a cânta
A lui Allan vitezie, p-a lor arpe armonioase?
(Care au fost și sunt a slavei cununi cele mai frumoase)
Dar cine va putea oare p-un ucigaș a serba!

Iar de cumva menestrelul p-acest drum pustiu va trece,
Nu cuteze cu a lui cânturi a lăuda cest ostaș,
(Ce fu un fără de lege fratelui său ucigaș)
Nici o mină nu atingă acele tăcute coarde
Căci cugetului mustrarea ar seca mâna lui rece
Ș-a lui arpă n-ar produce decât jalnice acoarde.

De acuma nici d-o liră nu va mai fi pomenit
Numele lui; echo numai rezice acele blăsteme
A murindului părinte ș-a fratelui omorât
Ș-acel glas cu-nfiorare prin văzduh pare că geme.