Pâinea noastră cea de toate zilele

Pâinea noastră cea de toate zilele de Dimitrie Anghel

În aerul cald, vâslind din spre sud vântul îndulcit, negre puncte se arată și nălucesc în albastru, dispar ascunse de un nor, se arată mai mari, până ce un fâlfâit de aripi ne lovește auzul. E semn de primăvară și cele duse în surgun către soare, se reîntorc înapoi.

Cântătorul norod umple din nou lumea de triluri, nopțile își recapătă farmecul, zorii nu mai răsar tăcuți.

Răzând fata apelor, rândunelele zboară, atingând fulgerător cu sfârcul aripei pulberea din cale, se avântă spre înaltul streșinei, ridică un galben fir de paiu și ca mâine un vesel ciripit de pe o margine de cuib, trezește aerul. Se întorc prietenele bune ca să ne spue că vremea se statornicește din nou, și cu toate acestea nu toți deopotrivă revăd întoarcerea lor.

Păsările au nevoe de hrană ca să ciripească. Și cei ce aruncă sămânța în lanuri, ori cel ce trăește din rodul unei livezi, sau unei vii, știe bine aceasta. Iți spui, că un grăunte și-o lacrimă de rouă e de ajuns unei păsări ca să trăiască, dar nu e numai o pasăre și norodul înaripatelor e înmiit. Vrabie și sticlete, cenușia pasăre ce se amestecă în colbul drumului și întârziata vietate ce s’a rătăcit prin mărăcini, când Dumnezeu cu fantazia lui uriașă a văpsit pe toate acelea ce poartă pene și nu i-a rămas în marea lui bunătate decât să-și șteargă penelele pe cea de pe urmă venită, pestrițând’o cu toate culorile, sturzi și măcălendrii, moțate ciocârlii și monocorde prepelițe, toate în sfârșit, cer hrană și belșug, ca să poată trăi.

De pretutindeni se abat, căci viermușorul nu e deajuns, spre blondul spic se lasă, spre (tremurătorul mălaiu se avântă, spre nălucitorul ovăz năzuesc. Până și singuratica și tăcuta Dumbrăveancă, ce străjuește pe vârful stogurilor, făcând albastru în jurul ei, când își deschide aripele să sboare, tot un grăunte visează, oricât ți s’ar părea că ar cugeta de adânc.

Născocește omul lațuri pe care le întinde dibaciu pretutindeni, urzește nevăzute plase ușoare ca pânzele de păianjen, întinzându-le printre lanuri, țărci moarte cu pestrițe pene care lucesc în bătaia soarelui, le anină el prin prăjini, mătăhuze în formă de om, cu brațele desnădăjduitor întinse spre orizonturi și câte alte viclenii nu născocește, doar le-o abate zborul aiurea, dar foamea nu știe de spaimă și moartea ascunsă pretutindeni de mâna dibace nu poate împiedica vieața să-și iee dreptul ei.

În bătaia pripitelor aripi, ce călătoresc noaptea, pe întunerecul cel mai orb, trase ca de un fir, de un instinct nevăzut pe care numai ele poate îl știu, în sgomotul acela surd pe care îl fac venitele de peste mările, ale căror talazuri uriașe poate s’au ridicat și au vuit sub ele, în albele străluciri de zăpadă pe care le poartă rătăcitorii cocostârci pe aripele lor, în neagra și avântata săgeată a cocorilor, ce vin zorind nevăzuta primăvară în văzduh, în toată această eternă migrațiune în albastru, unii presimt și vor să priceapă tot farmecul și poezia de care e plină vasta natură. Cu brațele întinse le așteaptă și ochii li se umplu de lacrimi de bucurie, că le-a fost dat încă odată să le revadă. Instinctul de proprietate, lacoma și nesătula gură, a alungat însă toată poezia și a făcut să vadă în aceste pliscuri ce sunt la marginea unor aripi întinse, niște veșnice dușmane a muncii lor în agonisirea traiului.

Așa mă deprinsesem eu să le văd de copil când dădeam drumul păsărilor din colivii și prieteni îmi erau fluturii cei neastâmpărați și toate gângăniile de pe pământ. Altfel însă le vedea cel ce scrie negre dungi pe pământ și își încredințează grăunțele lui ploilor și vântului.

Soarele darnic arde, fermenții pământului fac să încolțească sămânța aruncată și spicul crește cu vremea, lugerul prinde putere și blonda nădejde își mișcă valurile trecând prin lanuri. Cum să nu privească cu grije dar, cel ce și-a văzut munca ridicată și ferită de multele primejdii! Cât n’au urmărit ochii lui un negru nour ivit în senin cu câtă desnădejde n’a urcat în turnul clopotniței din sat și n’a pus în mișcare limba străvechiului clopot, ca să alunge grindina aiure. Cu câtă sârguință n’a plivit buruiana rea, cu câtă frică n’a urmărit fantasticul sbor verde al lăcustelor! Dar fulgerătoarei aripi, care vine, scutură din sbor un spic și trece, ce poți să-i faci?

Și ne mai având ce mai face, Sima, după ce întinsese toate cursele și încercase toate duruitoarele, acum când era grâul în copt și da să pue secera într’însul, privind mătăhuzele cu chip de om, ce-și întindeau zadarnic brațele spre cer, se gândi să încerce și ce-i spusese un bătrân și făcu întocmai.

Pe o seară înnourată, când fluturii se culcă de cu vreme, iar păsările se ascund prin mohoare și prin cuiburi, lepădându-și toate veștmintele de pe el, la marginea holdei și legându-și ochii cu o năframă albă, ținând într’o mână o lumânare pe care a ținut’o un om în clipa morții, precum și câteva fire de păr din capul mortului, porni cu lumina aprinsă să înconjure holda.

Licăritoare ca un licuriciu, lumina clipi, se cercul de raze și apoi flutură și gol așa cum era. sub cerul posomorât, târând o umbră după dânsul, Sima înaintă cu năframa albă pe ochi. Pașii lui nesiguri dibuiau. Blonda holdă, pe care o crescuse cu atâta grijă, fremuia în bătaia vântului și mișca valuri-valuri spre dânsul. Spicele, ca și cum l’ar fi cunoscut, se înălțau drepte la trecerea lui și apoi își plecau capetele, înfricoșate parcă de misterul ce se făptuia. Dar dânsul, gol, cu umbra ce-l urmăria înainta mereu și gura lui cu un glas venit de pe altă lume, când ajunse la un capăt al holdei, murmură:

— „Cum nu văd eu acuma și cum nu vede mortul, așa să nu vadă păsările holda aceasta și așa să fie luată mintea păsărilor, cum e luată mintea mortului dela lume”.

Albă, lumina străluci, mai-mai să se stingă, suptă se pleca spre partea de unde o chema vântul, dreaptă apoi se ridică, luminându-l pe el, pe de-a ‘ntregul, și statornicită o clipă licăria rănind întunericul.

Iar când ajunse la un colț al lanului, Sima, cu toată lumina resfrântă pe fața Iui palidă, înfipse făclia în pământ, între două brazde, îngenuchiă și cu un fir de păr al mortului legă câteva spice la un loc, zicând:

— „Eu nu leg holda aceasta, dar leg gura păsărilor dela dânsa și așa să nu o poată mânca păsările și așa să nu vadă ele holda, cum nu vede mortul lumea”.

Dar în minutul acela, o undă de vânt bătu mai tare și în timp ce flacăra se stinse, lăsându-l pe întuneric, o vârtelniță așezată în Ian ca să sperie vrăbiile, porni să uruiască prelung. Înfiorat, Sima, își duse mâna la frunte și făcu semnul crucii. Apoi, liniștit aprinse făclia din nou și târând o umbră după dânsul, făcu acelaș lucru și rosti aceleași cuvinte, la cele patru colțuri ale lanului. Albă, lumina străluci din nou peste capetele mișcătoarelor spice, lumină mătăhuza cu brațele întinse din mijlocul lanului, păru că se stinge, reapăru, apoi deveni măruntă cât un licuriciu se depărtă și pieri în noapte.

Negru, întunericul, stăpâni o clipă. Apoi, luna se ivi, luminând cu recea ei lumină întinderea. Vântul răcorit de noapte, trecù pe arături, prin frunzare, amestecă zăpada de pe lanurile de hrișcă, despleti bălanele ovăzuri, flueră prin păpurișuri și porni un freamăt și o mișcare pretutindeni pe unde își plimba aripa. Cânta vieața trezită sub lună, eterna ei biruință. Glas cu glas se apropiă, svon cu svon ajuns se înfrăția, murmur cu murmur, șoaptă cu șoaptă, îndoirea firului și plânsetul lacrimei ce cade de pe frunză, toate se strângeau la un loc ca să formeze vasta armonie care a domnit dela începutul pământului.

Singur, lanul lui Sima rămase încremenit, fără să-și miște un spic, parcă ar fi fost zugrăvit pe orizont. Un stol drumeț de rațe sălbatice, conturându-și aripele în lună, fremuì în aer, dar își abătù sborul, mișcându-și umbrele mari pe alte lanuri. Pe holda lui Sima, însă, nici un spic nu clintì, nici o umbră nu mișcă, nici o undă nu-și tremură vibrația.

Și zorii veniră apoi, palizi și triști se ridicară, dar nici un ciripit nu le îmbiă bun venit, nici un freamăt de aripă nu se auzi. O tăcere nețărmurită creștea din pământ, parcă ai fi spus că de când lumea nu fusese nici un svon și nu rătăcise încă nici un ecou. Nici moriștele măcar nu se mai mișcau și peste lanul încremenit, mătăhuzele singure își întindeau gestul brațelor deznădăjduite ca și cum ar fi cerut cuiva îndurare.

Vesele, gălăgioase și sfădalnice, înaripatele noroade însă, sturzi și măcălendrii, sticleți și scatii, ciocârlani și grauri și toate neamurile lor, lăsând o dâră albă de fulgi după ele își luară sborul și ca un nour se abătură pe copacii din țintirim.

Întârziate grăbiau de pretutindeni, zorind din aripe ca atrase de o putere nevăzută și neavând ce să ciugulească, ciripiau și se rugau, fiecare în limba lor, amestecându-și graiurile. Un ciripit și o frământare de aripi, o neliniște de sboruri. o clătinare de ramuri fără astâmpăr și o ploae de fulgi ținù toată ziua.

Pe cruci, pe lespezi, își purtau umbra aripelor, pe marginea strachinelor ce stau la căpătâiele mormintelor se lăsau, spre turnul bisericii sburau, ocolindu-l, în clopotul de aramă băteau cu aripele lor și neastâmpărul nu mai contenia.

Mari, umbrele se lungiră pe pământ, în spre scăpătatul soarelui, când de obiceiu își fac ele rugăciunea de seară și apoi își ascund capul sub aripă ca să doarmă. Dar ciripitul urmă și mai tare în întuneric. Stelele se aprinseră și ele. Și morții deșteptați din somnul lor nu mai avură hodină.

Ca o ploaie măruntă trilurile cădeau de pretutindeni din ramuri, ca o grindină se rostogoliau ciripirile, ca niște picături mari și sonore, bătute de furtună, așa picurau. Laolaltă cântau, și se întrebau tânguindu-și foamea, un cor de înfometate jeliau poema spicului pierdut, o revoltă de glasuri flămânde își cerea parcă dreptul la vieață. Moartea de dedesubt asculta și lespezile albe străluciau sub lună fără ca să poată răspunde.

Vioiu, clopotul a sunat a doua zi din turlă și rugăciuni a înălțat preotul o săptămână întreagă ca să desfacă ce legase Sima, dar neclintită ca și când spicele ar fi fost din piatră făcute, a rămas holda din noaptea aceea sub paza mătăhuzelor și hodină în lumea păsărilor aciuiate în țintirim nu s’a mai putut face.

Și dacă a văzut Sima așa, că nu poate intra cu secera în lanul lui, pe când toți legau acuma snopi pretutindeni, când s’a făcut noapte, furișându-se de oameni, a dat poarta țintirimului într’o parte și a intrat înăuntru să se roage singur lângă lespedea mortului căruia îi furase hodina. Și ca prin farmec, pe unde trecea cel ce luase hrana nevinovatelor păsări, ciripirile încetau și sborul frământatelor aripi contenia. Dar el mergea hotărât înainte, ținând în mână aprinsă făclia ca și în noaptea când legase lanul. Cu stânga ridicată ocrotitor în spre partea de unde bătea vântul mergea așa trezind umbrele, până ajunse lângă un mormânt, lângă a cărui lespede înfigând’o în pământ, căzu în genuchi și se rugă….

Și Sima povestește că în ciripitul asurzitor al păsărilor, care începu pretutindeni în umbrare, mortul, dându-și lespedea într’o parte, apărù, ridică mișcătoarea flacără a făcliei în sus și urmat de tot norodul păsărilor se îndreptă spre poarta țintirimului.

Albă, para făcliei luci, se plecă spre partea de unde bătea vântul, luptă mai să se stingă, se făcù măruntă cât un licuriciu, și apoi reapăru ca o scânteie care alergă dincolo de poartă, înaintând spre lanul lui unde se statornici o clipă în mâna mortului.

Neclintit și ca oprit din copt, cu toate spicele întoarse spre cel ce venia ca spre un mult așteptat, galbenul lan sta sub lună. Urmată de păsări însă, făclia se mișcă din nou și precum făcuse Sima când legase spicele, asemeni făcu și mortul. Se opri la cele patru colturi, deslegă firele de păr și apoi ridicându-și făclia intră în lan până la brâu.

Albă, para făcliei străluci din nou peste capetele mișcătoarelor spice, lumină mătăhuza cu brațele întinse care parcă se înfioră la apropierea ei, păru că se stinge, se aprinse din nou, apoi deveni măruntă cât un licuriciu, se depărtă și se făcù una cu noaptea, împreună cu mortul…

Ca un copil căruia nu i-a fost îngăduit multă vreme să se joace într’un anumit loc, astfel intră și vântul în marea blondelor spice. Valuri după valuri alergară, o undoire necurmată porni, vârtejuri se făcură, talazuri de aur se mișcară și un susur redeșteptat înveseli toată împrejmuirea. Dulce, veșnicul poem, al pâinii reîncepu să cânte și aurul frământat de vânt ca o plămadă uriașă întoarsă de mâini nevăzute, sta acum în fata soarelui răsare ca în fata unui cuptor uriaș ce avea s’o rumenească.

Și corul mutelor păsări, reîncepu din nou, fulgii albi se risipiră și jucară în aer, cântece vesele alergară ca și când ar fi vrut să preamărească fărâmiturile ce aveau să cadă din pâinea aceasta uriașă — lăsată de Dumnezeu spre îndestularea tuturora.