Pățania cucoanei Ilenuței

 

Cucoana Ilenuța Joldea era o cucoană de neam mare, frumoasă și bogată; dar, lucru cu totul neobișnuit la cucoanele boierimii celei mari a Moldovei din întăia jumatate a veacului trecut, aproape toate de o distincțiune supremă, era de o rară vulgaritate. Moravurile ei nu fusese niciodată bune, atît în timpul celor două căsătorii, cît și în timpul văduviilor ei. După fel de fel de aventuri scandaloase, ea se „îngurluise”, cum zic vechii noștri cronicari, cu un fel de vechil — om de afaceri al ei, numit Matache Dalac, care trăgea însemnate foloase din această intimitate. Lumea n-o iubea, nici nu o stima, dar era în relații cu dînsa fiindcă era bogată. Rudele ei o disprețuiau, dar o vedeau și pănă la un oareșicare punct făceau haz de ea, căci era bună de gură și nu lipsită de duh.

Prin anul 1868 sau 1869, aflîndu-mă cu maică-mea la niște neamuri, la Movileni, în Țara-de-Jos, iaca sosește și cucoana Ilenuța, care stă acolo vro două zile.

În a doua sară, mă dusesem pe terasă și căscam gura într-un jîlț din dosul unor oleandri, uitîndu-mă la stele. Deodată aud niște foșnete de rochii și, la lumina lunii, văd pe cucoana Ilenuța care, împreună cu una din mătușele mele, s-apropie și se așază pe un divan despărțit printr-un rînd de oleandri și de portocali de jîlțul pe care stăteam.

De la întăile cuvinte ce le rostiră, văzui că ele urmează o convorbire începută în salonul pe care îl părăsise.

— Da, Natalițo, te încredințez că vremea noastră era pentru toți mai bună decît vremea de astăzi.

— Nu mă îndoiesc, răspunse mătușă-mea, cum că era mult mai plăcută pentru boierii cei mari și chiar pentru parte din cei mici, dar nu mă vei convinge niciodată, mătușică dragă, că pentru oamenii de rînd și mai ales pentru țigani era, nu zic mai bună, dar nici macar așa de bună ca acea de astăzi.

— Aieste, răspunse cucoana Ilenuța, sînt palavre de-ale bonjuriștilor și de-ale franțujilor, arză-i focul și pe unii și pe alții. Ce-i pasă, mă rog, unui țigan să mănînce din cînd în cînd cîte douăzeci și cinci de nuiele la… (aici cucoana Ilenuța desemnă o parte a trupului ce buna-cuviință nu permite să fie desemnată decît prin perifrază) dacă el avea de mîncare cît nu dovedea să mănînce și muncea cît se poate de puțin! Veți zice că astăzi au drepturi? Dar aceste drepturi sînt numai cu numele. Ce i-o folosit lui Toader, bucătarului meu, dreptul de vot hărăzit lui de fleacul de Cuza? Apoi nu-l pun eu jos și nu pun să-i tragă douăzeci și cinci la scară de cîte ori sarmalele sînt uscate, friptura trecută sau peștele crud? Cine mă împiedică? Primarul, căruia îi dau trei fălci de arătură și două de fînaț gratis în fiecare an și lemn de foc și de trebuință cît îi trebuie, sau subprefectul pe care îl plătesc cu cîte trei stoguri mari de fîn, cu zece chile de ovăz, cu lemne și cu vin? Astăzi este mai multă ipocrizie și atîta tot.

— Și ce mulțămire poate să-ți facă bataia unui țigan? Mie una lucrul în sine mi-ar produce o nemărginită scîrbă.

— Cum? N-ai bătut niciodată?

— M-o ferit Dumnezeu!

— N-ai tras macar o palmă cameristei tale?

— Niciodată, strigă mătușa cu oroare.

— Ba, răspunse cucoana Ilenuța, eu am bătut cu mîna mea și am pus să se bată mulți țigani și nu puțini țarani și cred că bine am făcut: am început să bag astfel minte într-înșii.

— Dar dacă se găsea unul să-ți întoarcă bataia înapoi, ce ai fi zis?

— M-aș fi aparat cît aș fi putut, răspunse cucoana Ilenuța. S-o găsit chiar unul care s-o facă.

— Cine? întrebă mătușa Natalia, deodată foarte intrigată. Răposatul beizade, soțul dumitale?

— Ți-ai găsit! răspunse cucoana Ilenuța cu un zîmbet de dispreț. Pe beizade l-aș fi bătut eu; altul mai îndrăzneț.

— Te rog, mătușică, spune-mi această poveste, se rugă mătușa Natalia.

— Dacă îți face plăcere, răspunse bătrînă, de ce nu.

Apoi povesti cele ce urmează:

— Sînt de-atunci douăzeci și cinci de ani; beizade murise de patru ani și eu mă-ncurcasem cu Matache de vro trei ani. Ducîndu-mă la iarmarocul de la întăi august, la Roman, am tras, deoarece era să mă-ntorc sara la Mihălceni, la hanul lui Strati, unde am cerut o odaie pentru a mă spala de colb și a mă pieptănă. Pe cînd făceam astfel o brumă de toaletă, aud în odaia de alături un glas minunat de bariton cîntînd italienește aria: La calunnia è un venticello. Iar după ce o mîntuit-o, tot urmează să cînte întruna; repertoriul cîntărețului părea fără de sfîrșit. Știi cît îmi place muzica; eram cu desăvîrșire sub farmecul acelui glas așa de dulce și totodată așa de bărbătesc. Dar trebuia să mă duc în tîrg. Am trimăs după o birjă și am ieșit din odaie. Cînd treceam pe lîngă ușa acelei de alături de mine, de unde pornise glasul cel frumos, acea ușă se deschide și printr-însa iesă în sală o frumuseță de barbat: nalt, subțire, cu fața tipică de tenor talian, cu nas frumos și drept, cu ochi parcă erau de jaratec, cu gura ca o floare și cu niște minuni de musteți negre. S-o uitat lung la mine și tu știi că atunci avea la ce să se uite. Ce să-ți spun? I-am făcut cunoștința: era un maestro talian de canto de la Malta, care dăduse lecții de muzică în Galați vreme de doi ani și mergea acuma la Ieși, unde nădăjduia să cîștige parale mai bune. L-am poftit să vie cu mine la Mihălceni, ca să-mi deie și mie cîteva lecții, și el o primit cu bucurie; nici nu visase asemenea chilipir. Ce să mai încurc vorba? Mi-o dat lecții, dar nu numai de muzică, ci și de altceva și mai plăcut. Și, Doamne, bun dascal și vrednic mai era! Un adevarat artist! Executa variațiile cele mai deosebite și cele mai plăcute pe toate ariile ce ți le poți chipui. De la un andante amoroso, dolce, trecea deodată la un allegro furioso, appassionato, întrebuințînd pedala în chipul cel mai dibace, pentru a se întoarce la andante, oînd con forza și cînd dolce, cîntînd cînd con brio și cînd sotto voce. Am petrecut astfel cîteva săptămîni ca într-un rai. Dar, după o bucată de vreme, am bagat de samă că Orlando, așa se numea muzicantul meu, nu mai arată virtuozitatea de altădată: abuzează de andante, și încă nu amoroso, rar să se suie mai sus de allegretto, uită cu desăvîrșire că există un appassionato și un amoroso sau să întrebuințeze pedala. M-am temut să nu fie bolnav, să nu-l fi ostenit abuzul de cîntări ce-l făcuse în vremile din urmă. Îl întreb și-mi răspunde că se simte într-adevăr ostenit și slab. Eu, îngrijită, era cît pe ce să trimăt după doftor, mă silesc să-l hrănesc cît mai bine, cu mîncări cît se poate de hrănitoare. Dar într-o sară, cău – tîndu-l prin grădină, aud, trecînd pe lîngă un chioșc, oftări, suspinuri, bolborosiri; întru, și ce să vezi? Găsesc pe signor Orlando, acel slăbit și ostenit, cîntînd țigăncușii de la ietacul meu, Soltanei, un cîntec cum eu nu mai auzisem de vro două săptămîni: un cumplit appassionato con forza și cu pedală întruna. Cînd s-au sculat amîndoi, spărieți, li-am ars cîte o palmă zdravănă și am chemat țiganii. I-am dus la scară și am pus să li tragă fiecăruia cîte douăzeci și cinci de bice zdravene, iar talianului i-am hotărît că a doua zi trebuie să plece de dimineață.

Dar cînd mă trezesc a doua zi și întreb dacă o părăsit curtea, mi se răspunde că n-o vrut să plece nici în ruptul capului și cere să-l mai primesc o data. L-am primit. Mi s-o aruncat la picioare rugîndu-mă să-l iert, recunoscînd toată ticăloșia lui și jurîndu-se că nu i se va mai întîmpla.. Am fost slabă și l-am iertat. Vro două săptămîni am avut parte de niște arii poate mai amoroase și mai pasionate decît acele cu care mă bucurase la început, iar pe Soltana nu putea s-o mai vadă cu ochii. Mereu îmi săruta mînile mulțămindu-mi pentru corecțiunea salutară ce pusesem să i se deie și care, mă încredința el, îl făcuse să priceapă toată ticăloșia purtării lui. Îmi mai zicea că nu înțălege cum o putut să se uite la Soltana care, pe lîngă mine, este numai o sluțenie cu părul galbîn și cu pistrui pe obraz. Într-adevăr, Soltana, fiind fata unui neamț ce-l avusesem meșter fierar, era balaie și avea vro doi-trei pistrui pe obraz, dar astăzi nu pot decît să recunosc că era o fată foarte frumoasă, care atrăgea privirile și ațîța poftele tuturor bărbaților.

Într-o noapte, două săptămîni după ce prinsesem pe talian cu țigăncușa, vro două ceasuri înaiate de ziuă, sînt trezită de o mînă care-mi scutura umărul în chip ce numai dulce nu era. Deschid ochii și vreu să întind mînile și picioarele, dar nu le pot mișca; iar lîngă pat zăresc fețele lui Orlando și a Soltanei: ei mă legase de mîni și de picioare.

— Acuma, cucoană Ilenuță, zise Orlando, ești în puterea mea. Ne-ai bătut pe mine și pe Soltana pentru că am preferat frumuseță ei balaie și tînără frumuseței tale oacheșe și îmbătrînite. Acum vine rîndul tău: am să-ți trag și ție douăzeci și cinci de bice cu același bici cu care ne-ai bătut pe noi. Întoarce-o, Soltano, și ca să nu miște, șăzi pe capul ei.

Și așa au făcut: ea s-o așezat pe capul meu și el mi-o tras douăzeci și cinci de bice, parc-aș fi fost o țiganca.

— Și n-ai țipat?

— Cum era să țip cînd de la cele dintăi cuvinte îmi pusese un căluș în gură. N-am pierdut cunoștința, deși curgea sîngele de pe mine. După ce s-au împlinit cele douăzeci și cinci de bice, i-am văzut că scociorăsc în toate dulapurile și deschid un saltar al garderobului în care îmi țineam banii, și se aflau atunci într-însul mai bine de cinci mii de galbeni. Apoi ticălosul de talian, trimițîndu-mi cu degetele o guriță, o ieșit din odaie cu țiganca, și eu, de ciudă, am leșinat. Mi-am venit în fire tocmai tîrziu: slugile băteau tare în ușă și eu, nerăspunzînd din pricina călușului, au adus un fierar care o deschis.

Cea dintăi veste ce mi-o dădură o fost că talianul și Soltana fugise cu faetonul meu cel nou, la care înhamase cei mai frumoși telegari ce-i aveam. Un fecior boieresc îi întîlnise în zori de ziuă tocmai dincolo de hotarul moșiei și se încercase să-i oprească, dar talianul îi ucisese calul tra – gînd într-însul cu pistolul și silindu-l astfel să se lese de urmărire și să vie la curte pe jos; dar, în drum, înștiințase pe vornic, iar acesta trimesese vătăjăii s-adune o poteră. Ce s-o mai lungesc? Am făgăduit cinci sute de galbeni privighitorului dacă mi-i va prinde, dar degeaba; pănă în ziua de astăzi n-am aflat nimica despre ei. De atunci am renunțat la dragostea de ocazie și m-am ținut de Matache. Cu dînsul sînt liniștită: el nu umblă după Soltane și, între patru ochi ca și în fața lumii, mi-o fost — cîtă vreme am avut poftă de slujbele lui — slugă plecată și ascultătoare.

Mă sluja cu andante și cu allegro, cu dolce, amoroso sau appassionato, după dorința mea.

Și bătrînă ajunsă la capătul istoriei sale tăcu. Mătușă-mea, pe a cărei față băteau în plin razele lunii, ascundea cu greu o groaznică poftă să pufnească de rîs.

— Dragă mătușică, zise ea, ce cumplită aventură!

— Am avut dureri o lună întreagă, zise cucoana Ilenuța; ș-apoi, de! are cineva, mai ales cînd se știe femeie frumoasă, amorul său propriu, și nu este plăcut să vezi că ți se preferă o țigancă cu pistrui. Totuși, adăugi ea după o clipă de tăcere, aș suferi bucuros din nou toată durerea bătăii și toată usturimea părăsirii ca să mai pot trăi încă o dată acele clipe. Nu-i nimica atît de dulce ca tinerețile și ca dragostea.