Păcatele slugerului/Capitolul II - Ceva despre istoria tămășănilor

 

Răzășii din Tămășăni își trăgeau neamul din Tamaș Șopîrlă, ai cărui zece nepoți: Nan, Văsian, Filip, Bătei, Irimia, Roșca, Ciuta, Călina și Anisia capatase de la Ștefan cel Mare, în întăiul an al domniei marelui domn, un uric de întăritură pe ocina lor.

Moșia era mare, avea o întindere de peste patru mii de fălci, însă opt părți dintr-însa erau acoperite cu codru, iar puținul loc de hrană, afară de acel de pe șăsul Trotușului, nu tocmai de soi.

Urmașii locuitorilor care trăiau pe moșie în vremea lui Tamaș și-i dădeau dijma pămînturilor lucrate de ei fusese izgoniți după puține generații de urmașii celor zece nepoți ai lui. Aceștia găsise mai folositor să lucreze puținul loc de hrană singuri, cu ajutorul cîtorva argați, să ție ei vite pe fînațe și pe pășuni, să aibă prisăcile lor, folosindu-se astfeli de tot rodul pămîntului, în loc să se mulțămească numai cu a zecea parte. Cei mai mulți din acei locuitori plecase dealtmintrelea fără greutate, știind că vor găsi cu înlesnire aiurea locuri de hrană mai multe și mai bune.

Cu toate războaiele și cu toate pustiirile, urmașii bătrînilor Nan, Roșca, Filip și Călina se înmulțise astfeli în cursul vremii, încît acum, la mijlocul veacului XVIII, satul Tămășănii cuprindea peste cincizeci de case. Și o mulțime de neamuri de ale tămășănilor trăiau prin celelalte sate de pe Trotuș și de pe Tazlău, chiar și de pe mai departe.

Urmașii lui Văsian fusese totdeauna puțini la număr și mulți din ei se stînsese fără copii. În întăia jumătate a veacului XVIII, bătrînul întreg era stăpînit de un oareșicare Simion și de soră-sa Nastea. Pe Nastea o luase preutul Gheorghe, un scoborîtor din Nan, iar Simion se călugărise și era nacialnic la schitul Măgurii de deasupra Ocnei. El dăruise nepotului său Andrei, la căsătorie, toată partea lui de moșie; iar fratele lui Andrei, Vasile, călugărindu-se sub numele de Varsanovie, n-avea nevoie și renunțînd la ceea ce i se venea despre mamă, tot în folosul lui Andrei, acesta se găsea astfeli stăpîn pe întregul bătrîn Văsian.

Bătrînul Irimia, iarăși întreg, era în mînile unor urmași ai săi care luase, nu se știe pentru ce, numele de Făcăoariu. Trăiau pe acea vreme trei frați Făcăurești: Stan, Dumitru și Vasile, care mai stăpîneau pămînturi în Filip, Gălina și mai ales în Roșca. Erau rău văzuți de răzășii cei nevoieși, căci cumpărase, mai ales Stan, multe bucăți de la saraci pe prețuri de nimica și se mai povestea că, la acele cumpărături, Făcăureștii întrebuințase meșteșuguri viclene.

Întreg bătrînul Ciuta și jumătate din Bătei erau în mînile preutului Pavăl de la Biserica Precistei din Focșăni, de pe soția lui, Maria, cea de pe urmă urmașă a Ciutei, al cărei bunic cumparase și jumatate din bătrînul Bătei. Cealaltă jumatate din Bătei se stăpînea de un boieriu, sulgeriul Mihalache Strilea, al cărui părinte, banul Constantin, intrase în acel bătrîn cu niște dănii meșteșugite — ziceau răzășii —, iar el, sulgeriul, mai făcuse cumpărături, întregind nu. numai o jumatate din Bătei, dar punînd mîna și pe cea mai mare parte din Filip, Roșca și Călina, însă mai cu deosebire din Roșca.

O parte din răzășii care își dăruise sau își vînduse părțile Strileștilor rămăsese în casele lor, urmînd să-și lucreze ogoarele și să-și cosască fînațele, dar nu în însușirea de stăpîni de moșie ca pănă atunci, ci în acea de locuitori șăzînd pe moșia sulgeriului Mihalache, căruia îi dădeau a zecea parte din tot rodul pămîntului și-i făceau clăci după obiceiul țării.

Urmașii bătrînilor Nan, Irimia, Filip, Roșca și Călina care nu-și vînduse părțile stăpîneau abie a treia parte din acei bătrîni în care se mai vîrîse, pe lîngă sulgeriu, Făcăureștii și părintele Pavăl cu dănii și cu cumpărături.. Mulți din ei nici nu șădeau în sat, ci se hrăneau slujind pe la stăpînii moșiilor învecinate și pe la răzășii mai bogați din satele Stoienești, Buciumi, Rîpi, Gropi și altele.

Moșia nu mai era în devălmășie: în urma certelor ce se ivise cu sulgeriul Mihalache, în privința cărora vom fi pe deplin luminați în curînd, ea fusese aleasă. Hotarnicii numiți de divan îi măsurase lungimea cu stînjănul și o împărțise în patru hlize sau fășii, în curmezișul lungimii. Se socotise întăi cîți stînjăni se veneau fiecărui bătrîn în fiecare hliză, împărțindu-se hliza în zece. Apoi, pentru bătrînii care nu erau întregi se făcuse cislă, socotindu-se cît se cuvenea fiecărui răzăș în fiecare hliză, și făcîndu-se parte după spița neamului.

Hotarnicii avuse grijă să despartă partea sulgeriului de acea a răzășilor saraci, punînd lîngă ei, întăi pe părintele Pavel, pe urmă pe Văsian, apoi pe Nan și pe urmă pe Făcăoariu. Dacă într-o hliză era Văsian aproape de răzășii cei mici, în cealaltă venea lîngă ei Făcăoariu sau Nan.

Cu vro opt ani înainte, cînd sulgeriul Mihalache trăsese în partea lui dăniile făcute tătîne-său de răzășii cei saraci, ceilalți se ridicase cu toții împotriva lui și dăduse jalbă la vodă.

După vechile obiceiuri ale pămîntului, dacă un răzăș voia să-și vîndă partea de moșie, el era silit să întrebe întăi pe ceilalți răzăși de vor ei să o cumpere cu același preț și numai cînd ei aratau că nu sînt mușterii, se putea face vînzarea cătră fețele străine. Dar dacă un răzăș dăruia partea lui în întregime sau în parte, ceilalți răzăși nu puteau să împiedece dania; iar acel care o primea se făcea răzăș în acel hotar, cu drept să cumpere de la ceilalți și alte părți de răzășie.

Sulgeriul Mihalache, întemeindu-se pe cele trei danii ale tătîne-său, se ținea drept răzăș în Tămășăni, volnic prin urmare să cumpere de la ceilalți, și nu avea nici o grijă de răscumpărare.

Dar răzășii, în ziua judecății, susținură că daniile banului Constantin nu erau dănii, ci cumpărături meșteșugite, că prin urmare fiul sau nu era răzăș și cumpărăturile lui fără temei.

După mai multe trăgăniri și cercetări la fața locului, făcute de fețe atît boierești cît și bisericești, Constantin Racoviță, în urma anaforalei divanului, hotărî ca sulgeriul Mihalache să-și păstreze dăniile, atît acele dăruite de tătîne-său, cît și acele dăruite lui, dar să înapoieze răzășilor cumpărăturile, luîndu-și de la ei banii înapoi. Sulgeriul, neavînd ce face, primi de la obștie banii cumpărăturilor făcute de el și înapoie pămînturile. Se hotărî să se ridice cu totul de pe moșie, vînzînd și dăniile, cînd auzi că în sat s-o iscat o dihonie grozavă, că sînt certe, bătăi și chiar capete sparte.

Sfada izvorîse din pricina împărțirii pămînturilor răscumpărate. Acei care le vînduse boieriului voiau să le ieie ei înapoi; răzășii saraci asămenea voiau să le împartă între dînșii. Dar banii răscumpărării fusese închipuiți de Făcăurești, de Andrei, de preutul Pavel și de cîțiva fruntași dintre ceilalți. Andrei și cu preutul Gheorghe nu se puneau de pricină ca locurile răscumpărate să se înapoieze acelora care le vînduse boieriului, avînd ei a înapoi banii treptat, în mai multe vadele. Dar Stan Făcăoariu și ai săi erau hotărîți să păstreze pentru ei întreaga parte pentru care dăduse banii.

Răzășii cei săraci și mai ales cei care vînduse sulgeriului părțile lor erau atît de aprinși asupra Făcăureștilor, încît vorbeau de moarte de om și, în cea dintăi duminecă, goniră pe Stan Făcăoariu cu pietre, de la crîșmă și pănă la casa lui. Gîlceava era la culme și preutul Gheorghe, negăsind alt mijloc ca să facă pace, sfătui obștia să meargă la sulgeriu și să-l roage să-și ieie locurile înapoi întorcîndu-li banii. Răzășii, văzînd că n-aveau alt chip ca să puie capăt dihoniei, urmară sfatul preutului, iar sulgeriul, foarte bucuros de această lovitură neașteptată a soartei, se grăbi să întoarcă banii, mai făcîndu-li și o cinste frumoasă. Se întocmi un zapis nou, lămurind toată împrejurarea, iscălit de toți răzășii, în cap cu Stan Făcăoariu. Și sulgeriul, în loc să se ridice cu totul de pe Tămășăni, se apucă îndată să-și facă curte pe marginea tapșanului, rateș șîndilit la șleah și moară cu două pietre pe Pietrosul cel Mare. Însă pacea între boier și răzăși nu ținu mult. El urmă să cumpere și să primească dănii de la cei saraci și apara tare locurile lui, nesuferind ca ele să fie calcate de vitele altora. Pe atunci nu era obor; cînd sulgeriul prindea o vită pe pămîntul lui, globea pe stăpînul ei greu de tot, după placul lui. Răzășii, năcăjiți astfeli în fiecare zi, plecau urechea la sfaturile Făcăureștilor și, la fiecare schimbare de domnie, pîrau pe sulgeriu. Era zdruncin și cheltuială mare pentru ei, mai mică pentru sulgeriu care avea casă și neamuri în Ieși. Și, la urmă, toți răzășii erau dați ramași, căci sulgeriul, cu zapisul făcut după întăia judecată, îi făcea de rușine înaintea divanului.

Apoi toți acei care, după ce-și vînduse părțile, rămăsese în sat ca locuitori hrănindu-se pe moșia lui Strilea erau mulțămiți de stăpînul lor, căci sulgeriul nu-i împila deloc. El se purta față de ei nu numai cu omenie, dar chiar cu dărnicie și-i apăra totdeauna împotriva samavolniciilor slujbașilor isprăvnicești. Strilea avea astfeli acuma în sat o putere pe care se putea bizui la orice împrejurare.

De la o bucată de vreme domnea pacea: nici sulgeriul, nici răzășii cei saraci nu se mai gîndeau la judecată.

Preutul Gheorghe, ca preut și ca om de liniște, numai silit se amestecase în judecăți. Ele nu-i plăceau nici lui Andrei; dar, vrînd-nevrînd, era tîrît într-însele, căci nevasta lui, Safta, era fiica lui Stan Făcăoariu, tocmai a celui mai înverșunat din potrivnicii sulgeriului. Îi venea greu să spuie socrului ba; făcuse și el toate drumurile la Ieși, mai plătind la cislă partea ce i se cuvenea din cheltuielile judecății.

Schimbarea domniei la începutul primăverii anului 1764 veni să aprindă din nou făclia dihoniei, stîrnind duhul de gîlceavă și patima de judecăți de care erau stăpîniți Făcău – reștii. Tustrei frații umblau de atunci din om în om, îndrumînd pe răzăși să nu se lese, să facă o nouă opinteală pentru redobîndirea pămînturiior strămoșești rîpite lor de Strilea.

De atunci îi vedeai numai bătînd drumurile, aținînd calea răzașilor pentru a li bate capul cu începerea judecății și cu feli de feli de povești despre iubirea de dreptate a noului domn, Grigore Alexandru Ghica.

Răzășii ar fi avut temeiuri să se ferească de sfaturile și de îndemnurile Făcăureștilor, de la mîna cărora pătimise destul în trecut; dar nădejdea să-și ieie moșia înapoi făcea pe mulți din ei să soarbă cu lăcomie din sfaturile lor și să se arăte plecați cătră ele. În zadar li spunea părintele Gheorghe să bage de samă să nu se arunce cu ușurință în cheltuieli și să se gîndească înainte de a se strica cu boieriul, căci pănă atunci, din atîtea judecăți, cu nici un folos nu se alesese, ci numai cu pagubă. Ademenirile Făcăureștilor însă, făcînd să se oglindească înaintea ochilor răzășilor icoane plăcute închipuirii lor, aveau mai multă trecere decît sfaturile înțălepte ale preutului; totuși pănă atunci satul, dacă fierbea, nu luase nici o hotărîre.