Păcatele slugerului/Capitolul VIII - În care se face lumină în mintea sulgeriului

 

Cînd ajunseră la scara curții, vornicul merse să se îmbrace, iar sulgeriul începu să se primble în sală. Fața per – degiului, cu cercul de fier împrejurul capului și cu coarnele lungi care ieșeau din acel cerc îi reveniră în minte. Unde văzuse el acea față, fără cerc și fără coarne? Cu bună samă că nu pentru întăia oară se întîlnise el în ajun cu acel țigan! Mai văzuse el acei ochi salbateci. Dar unde și cînd?

Auzi ușa din fund deschizîndu-se și vatavul Simion intră în sală.

— Mi-a poroncit cuconul să-l aștept aice, zise el lui Strilea, cînd acesta se opri și se întoarse cătră el.

— Îmi pare bine că ai venit, vatajă, zise sulgeriul apropiindu-se de Simion. De ieri, de cînd am pus ochii pe perdegiu, mă căznesc să-mi aduc aminte unde și cînd l-am mai văzut și nu pot izbuti să mă dumeresc. Purta coarne și prin urmare o fost fugar; nu mi-ai putea spune pe unde o rătăcit?

— Asta-i a treia fugă a lui, zise vatavul, bucuros că are și el ceva de povestit musafirului. O fugit pentru întăia oară acuma zece ani. Nu pot ști pe unde o umblat, dar eu singur am dat de dînsul — au trecut acuma cinci ani —, într-o tabără de ursari domnești, la Ploscuțeni, lîngă Ad – jud. Era să mă omoare cînd, cunoscîndu-l, am pus mîna pe el. Noroc că mi-o sărit în ajutor bulubașa lor, pe care îl cunoșteam de mult. L-am adus legat înapoi, o primit în răstimpuri vro mie de bice, i s-o pus coarne și l-am dat la herghelie unde o stat un an. Apoi o fugit pentru a doua oară, s-o dus prin păduri în Țara Ungurească și s-o tocmit ca surugiu la un grof Apor, pe Olt lîngă Ciuk. O stat acolo trei ani. Anul trecut venindu-i dor de țigancă și de fată, s-o cerut de la stăpînă-său pe o lună. Primind învoire, o venit pe furiș aici ca să le vadă și să se încerce să le ducă cu dînsul peste graniță. Avînd un cumnat al lui care-i herghelegiu la noi, o mers într-o noapte la herghelie ca să-l roage să spuie soției și fetei lui să facă toate chipurile și să vie în lunca Trotușului, a treia noapte, ca să se întîlnească cu dînsul.

I-o zărit însă alt țigan cînd vorbeau împreună și, dînd de știre la curte, am bătut pe Manea, cumnatul lui Crăciun, pănă cînd ni-o spus unde și cînd îl puteam prinde pe acesta. După ce l-am prins pe Crăciun, l-am bătut de am crezut că are să moară, iar cuconul l-o făcut perdegiu ca să-l aibă sub ochi. Dar se vede că groful la care slujise era foarte mulțămit de el, căci de trei ori pănă acuma trimes-au la cuconul rugîndu-l să-l vîndă pe Crăciun cu tot salașul lui, dar cuconul n-o vrut, fiindcă-i era ciudă pe țigan. Mai în fiecare săptămînă îl punea jos, adesa de două ori în – tr-aceeași săptămînă, și mai puțin de douăzeci și cinci de vergi sau de bice nu-i trăgea. Acuma o lună o trecut chiar vechilul grofului pe aici și iar o rugat pe boier să vîndă stăpînului său pe Crăciun, dîndu-i pe el pănă la o sută douăzeci de lei, adică cu ce să cumperi doisprezece țigani meșteri, dar cuconul n-o vrut. Îmi aduc aminte că mi-o poroncit să arăt ungurului grajdiurile cu caii.

În mintea sulgeriului se făcuse acuma lumină deplină. Da, văzuse pe Crăciun la groful Ștefan Apor, la moșia acestuia de la Ciuk, cînd se dusese acolo să cumpere niște telegari pentru hatmanul Iordache. Groful poruncise țiganului să încalece ca să arăte boieriului moldovan un cal frumos de călărie și țiganul tălmăcise sulgeriului niște cuvinte ale grofului care știa prost românește.

Și groful, care avea cea mai frumoasă herghelie din Ardeal, era cel mai vestit hoț de cai din toată Țara Ungurească. Numai nu fura în țara lui, ci în cele învecinate: Moldova, Țara Românească, Țara Leșască. Avea chiar și cai furați peste Dunăre, de la turci, și de peste Nistru, de la tatari. Crăciun dăduse fără îndoială grofului de știre, prin vro ceată de țigani caldarari, că la vornicul Țifescu se aflau cai de o frumuseță fără păreche, iar groful trimesese un om de încredere să se încredințeze de adevărul vorbelor țiganului.

Părtășia Șchiopului la furt se lămurea asămene pe deplin: că Șchiopul cunoștea pe grof, singur mărturisise sulgeriului. Vederat că caii frumoși cu care el fusese adesa în – tîlnit pe potici sînguratece, de cătră oamenii din Cîmpuri și din Cașin, îi ducea grofului, pentru sama căruia îi și furase. Șchiopul fusese însărcinat de grof să fure misirliii vornicului Dumitrache cu ajutorul lui Crăciun.

Năștea acum întrebarea: unde erau caii? Fără îndoială pe drum spre moșia grofului. Și talharii cu bună samă că nu apucase drumul mare, ci o luase prin păduri. După cîte auzise sulgeriul de la Cășuneni și de la Cîmpureni, Șchiopul obișnuia să urmeze niște cărări care-l scoteau în Țara Ungurească între Clăbuc și Zboină. Erau acum aproape opt ceasuri, fugarii trebuiau să fie departe. Cum să-i mai poată ajunge cînd ei plecase cu șăpte sau opt ceasuri mai înainte?

Dar, pe de altă parte, faptul că acești doi cai făceau cît o avere întreagă îndreptățea presupunerea că Șchiopul și Crăciun nu aveau să-i gonească prin păduri și munți; o asemenea goană putînd să-i strice cu desăvîrșire, era de crezut că aveau să-i ducă cu îngrijire, mai domol. Atunci doi sau trei barbați îndrăzneți, călări pe cai buni, i-ar putea ajunge dacă ar da de urma lor.

Și sulgeriul își aduse acuma aminte că nimene nu știa mai bine obiceiurile Șchiopului decît dușmanul lui de moarte, Neculai Jinga din Borșăni, pădurarul mănăstirii Bîrnova care, cu vro doi ani înainte, după ce prinsese pe nevasta lui cu Șchiopul, mai suferise de la acesta și o bataie groaznică. Pe femeia necredincioasă o lepădase chiar din ceasul acela, ceea ce făcuse dealtmintrelea după scurtă vreme și Șchiopul; dar Jinga hrănea de atunci împotriva lui o ură neîmpacată. Ar fi avut ades prilej să-l împuște prin pădure, n-o făcuse fiindcă era doar creștin și se temea de pacat, dar pîndea prilejul ca să-l poată pierde: să-l prindă cu vro tălhărie sau altă faptă nelegluită și să-l deie pe mîna judecății. Neculai Jinga cunoștea toate obiceiurile și toate salașurile Șchiopului prin păduri. Nimeni nu putea să deie de urma cailor așa de răpede ca el.

Sulgeriul se opri dinaintea vatavului Simion care rămăsese neclintit lîngă ușa pe care întrase.

— În cîte ceasuri ar putea oare un om calare să ajungă, fără a goni calul, de aici la Borșăni, peste dealuri, de-a dreptul?

— În trei pănă la patru ceasuri, răspunse vatavul.

Tocmai atunci întră și vornicul în sală. Strilea se apropie răpede de el.

— Arhon vornice, îi zise, uitîndu-se drept în ochii lui, am bună nădejde să dau de urma talharilor care ți-au furat caii. Dar, pentru aceasta, trebuie să plec fără cea mai mică zabavă și, deoarece este nevoie să caut acele urme prin păduri, nu pot merge decît calare. Te rog deci, dacă primești ajutorul meu, să poroncești să mi se puie o șă pe un cal ce-l vei avea mai bun, umblător dacă se poate, și să-mi dai și un om voinic și de nădejde la mînă, calare și el pe un cal care să se poată ținea de acel care m-a purta.

Fața deschisă a sulgeriului, privirea lui îndrăzneață, glasul liniștit, dar totodată hotărît cu care vorbea plăcură vornicului și-i insuflară încredere.

— Primesc ajutorul dumitale cu mulțămire, arhon sulgeriu, răspunse el. Ți-oi da umblătorii cei mai buni din grajdiurile mele. Umbletul lor întrece fuga altor cai și, ca însoțitor, vei avea o slugă credincioasă și voinică. Simioane, zise el, întorcîndu-se cătră vatav, să se puie șaua mea cea de drum pe Șopîrla; iar Petrea Balan să se gătească numaidecît de drum și să puie șaua pe Lăstun.

Vatavul ieși.

— Te mai rog, zise sulgeriul, să-mi dai și o păreche de pistoale bune în rafturi, însă deșarte ca să le încarc eu însumi. Am o păreche cu mine, dar nu strică să am și două.

Vornicul bătu în palme și poronci feciorului care intră s-aducă pistoalele lui „cele nemțești”.

— Dar spune-mi, zise Țifescul după ce feciorul ieși, încotro îți este de gînd să te îndrepți, și asupra cui ai prepus?

— Mă iartă, arhon vornice, dar te rog să nu mă silești să-ți răspund. Am bună credință că ți-oi aduce caii înapoi și ți-oi lămuri atunci cum am fost pus pe urma lor.

Feciorul intră cu pistoalele care erau niște adevarate juvaeruri. Sulgeriul le lăudă foarte și ceru voie să le încarce.

După ce le încărcă cu îngrijire, ieși pe cerdac. Gios, cam la mijlocul ogrăzii, era o tufă de trandafiri și, în vîrful unei crenguți, de-abie se zărea roșul unui boboc.

— Am să încerc să tai acel boboc de trandafir, zise sulgeriul arătîndu-l vornicului cu mîna.

Vornicul surise cu neîncredere. Sulgeriul ochi, apăsă încet asupra tragaciului, se auzi o detunătură și bobocul, împreună cu o coadă de o șchioapă, zbură în mijlocul drumului.

— Aferim, strigă sulgeriul, bun pistol.

— Să vedem și pe tovarășul lui. Creanga căreia i-am tăiat vîrful tot prea lungă o rămas, am s-o mai scurtez cu o palmă.

Se auzi o nouă detunătură și crenguța de trandafir fu scurtată din nou, cu o palmă, Întocmai precum spusese sulgeriul.

— Și acuma, mai zise el, să le încarc din nou și să poroncești să le puie în rafturile șălei. Trebuie să pun ceva mai puțin praf, căci am simțit o foarte ușoară smuncitură.

După ce încărcă pistoalele cu o îndoită îngrijire, sulgeriul se duse să se schimbe și să se pregătească de drum.

În curînd apăru, îmbracat într-un anteriu de lînă subțire, cu dungi vinete pe fund albastru, un ilic ușor de aba cafenie, șalvari albaștri și ciubote de iuft negru. Anteriul era strîns pe trup printr-un brîu de lînă albastră, pe deasupra căruia se vedea un chimir lat de piele, sub care era prinsă curaua, venind de la umăr, a tocului în care se aflau pistoalele lui. Intre chimir și brîu era strîns un iatagan scurt, cu toc și mîner de argint. În mînă ținea o pălărie de pîslă neagră, ușoară. Poalele anteriului erau suflecate și prinse în brîu.

Tocmai atunci se auziră caii venind la scară. Vornicul pofti pe sulgeriu în sofragerie unde i se pregătise o bogată gustare, căreia Strilea îi făcu căzuta cinste, apoi amîndoi se dădură gios, la scară. Aici așteptau caii cu Petrea Balan, un român de vro cincizeci de ani, nalt, uscăcios dar spătos, cu musteți lungi, negre, amestecate cu puține fire albe, și care purta haina obișnuită de mazili: anteriu a cărui poale erau prinse sub brîu, ilic, bernevici albaștri și ciubote. În brîul lui se vedea o păreche de pistoale și un iatagan; cum zări pe stăpînu-său, veni să-i sărute mîna.

— Aista-i Petrea Balan, zise vornicul cătră sulgeriu, el o fost oștean la ruși, într-un polc de codreni, și o văzut războaie multe. Îl am în slujba mea de optsprezece ani: mulți talhari vajnici prins-au chiar cu mîna lui. Poți să ai deplină încredere în bărbăția și în credința lui. Petrea, adaose el cătră acesta, vei asculta de toate poroncile ce ți le-a da sulgeriul, ca și cînd ți le-aș da eu însumi; să-l urmezi oriunde va merge. M-ai înțăles?

— Am înțăles, cucoane, și voi face după cum îmi poroncești, precum am mai făcut și altădată, răspunse Petrea închinîndu-se.

— Deocamdată ai să mă duci la Borșăni pe drumul cel mai scurt, zise sulgeriul.

— Am înțăles, răspunse Petrea.

— Pusu-s-au în rafturile lui Petrea cele ce am poroncit? întrebă vornicul pe Simion.

— S-o pus mîncare și vin pe patru zile, răspunse vatavul. Și într-adevăr, rafturile sălii murgului voinic al lui Petrea erau umflate de credeai că au să crăpe.

Sulgeriul se plecă să ieie mîna vornicului ca s-o sărute, clar acesta îl cuprinse în brațe și-l sărută pe amîndoi obrajii, Strilea sărutîndu-l în schimb pe umeri.

— Să mergi cu bine, arhon sulgeriu, zise vornicul, de te vei întoarce cu bine, va da Dumnezeu să ne apropiem mai tare.

Această urare care era mai mult o făgăduință făcu pe Strilea să se închine adînc înaintea gazdei sale. Calul lui, un șarg puternic, pe care doi paici de-abie îl puteau ține pe loc, fu apropiet de scară, pistoalele fură așazate în rafturi și sulgeriul sări sprinten în șă. Se închină încă o dată; apoi, dînd drumul calului, plecă la galop urmat de Petrea. Avu însă vreme să audă pe vornic poroncind lui Simion să ducă la biserică un sărindar de cinci ocă, să-l așăze înaintea icoanei Sfîntului Dumitru și să spuie preutului să facă rugăciuni pentru izbînda sulgeriului.