Păcatele slugerului/Capitolul XIX - Un soț nenorocit

 

Vlad Catana sau Vlad Ungureanu, cum i se mai zicea, era dușman neîmpacat al sulgeriului, poate mai neîmpacat chiar decît Stan Făcăoariu. El era român din comitatul Turdei, în Ardeal, fiu de țaran sarac și pănă la vîrsta de douăzeci de ani fusese cioban la stîna satului în care se născuse. O sfadă cu baciul și o bataie zdravană ce acesta îi dădu îl făcu să fugă din sat și să se ducă de bunăvoie la oaste. Ramase ostaș cincisprezece ani, luînd parte la războiul nenorocit purtat de Austria cu Frideric al Prusiei, în urma căruia împărăteasa pierdu Silezia. Vlad avînd de la început purtări bune, învățînd puțină carte și dînd număroase dovezi de vitejie, obținuse în curînd bățul de caprar, și, la începutul războiului de șapte ani, fusese înaintat zugführer sau subofițer. Primi o lovitură de baionetă în piept, chiar la cea dintăi lovire cu prusienii, și această rană îl slăbi într-atîta încît fu congediat cu o mică pensie. Veni să s-așăze în satul lui, unde tată-său murise, de curînd, lăsîndu-i o căsuță și prea puțin pămînt. Împotriva tuturor așteptărilor, cîteva luni de liniște îl îndreptară cu desăvîrșire și era pe cale să facă demersuri spre a fi reprimit sub steag cînd privirile galeșe ce-i aruncau, de cîte ori îl întîlneau, frumoșii ochi negri ai unei fete de fruntaș îl fărmăcară și schimbară pornirile lui războinice în altele mai blînde. Gradul și pensia cu care fusese congediat, cît și purtarea lui cuviincioasă făceau dintr-însul un ginere dorit de gospodarii cei mai de samă. Obținu cu înlesnire mîna fetei iubite și, pe lîngă acea mînă, pămînt bun de hrană, o păreche de boi, patru vaci, un cal și cincizeci de oi. Trăi doi ani fericit și avînd sorți să devie unul din gospodarii cei mai înstăriți din sat, dar nenorocirea îl pîndea.

Stăpînul satului era nemeș tînăr, frumos și iubitor de muieri. El se lăuda că, cale de o zi împrejurul curții lui, nu scapase de el nici o nevastă sau fată frumoasă; și barbații își păzeau femeile de el ca de turci sau de tatari. Vlad însă, care avea deplină încredere în soția lui, nu avea nici o grijă în această privință; iar Mărioara se arata supusă și iubitoare cătră soțul ei, nedîndu-i nici cel mai mic prilej de nemulțămire sau de bănuială. În al treilea an, la vremea coasei, Vlad își strîngea fînul cu ajutorul altor oameni și aștepta să vie Mărioara cu mîncarea, cînd o babă a cărei casă se afla lîngă a lui, trecînd pe la acel loc, îl chemă deoparte și-i spuse că, dacă se grăbește să meargă acasă, va găsi pe soția lui petrecînd cu nemeșul.

Întăia lui mișcare fu să nu creadă, să izgonească pe babă, înjurînd-o și amenințînd-o că o va strînge de gît; dar de-abie se departase baba dînd din cap, și bănuiala îl cuprinse. Spunînd oamenilor că merge ca să ajute pe Mărioara s-aducă mîncarea, se îndreptă răpede spre sat. Pentru a ajunge mai curînd, trecu prin ogrăzile mai multor oameni, sărind peste garduri. Cînd ajunse la casa lui, găsi ușa închisă; puse umărul și, împingînd în blăni cu putere, făcu ca ușa să sară din țîțîni. Priveliștea care i se înfățoșă nu-i lăsă nici o îndoială atît despre adevărul celor ce-i spusese baba, cît și despre necredința de bunăvoie a soției lui atît de mult iubită.

O furie oarbă îl cuprinse; punînd mîna pe o bardă atîrnată de un cui, se aruncă asupra nemeșului. Acesta sărise de pe pat, buimac în urma sosirii neașteptate a soțului batjocurit și, înțelegînd că de astă-dată are a face cu un barbat hotărît să răzbune ocara ce i se făcuse, căută din ochi pistolul pe care, încrezător în puterea ușii, îl depusese pe masa departată de pat. Dar înainte ca el să se fi putut apropie de armă, barda purtată de un braț vînjos se abătea asupra scăfîrliei nemeșului, întrînd într-însa pănă la urechi. Sîngele țîșni asupra lui Vlad și asupra Mărioarei care rămăsese încremenită în picioare lîngă pat, iar leșul nemeșului căzu la pămînt, sîngele care ieșea din capul spart făcînd îndată un lac roșu pe podele. Apoi, întorcîndu-se spre muierea care rămînea nemișcată:

— Ticăloaso! și ridică iar barda asupra ei.

Dar înainte ca el s-o fi lovit, ea căzu la pămînt cu mînile întinse și ramase acolo lungită. Vlad era s-o lovească, așa cum se afla, întinsă jos, dar prin crierii lui trecu deodată o bănuială: „O murit de frică!”

Și plecîndu-se asupra ei, o întoarse cu fața în sus. Fața și mînile i se făcuse albe ca varul, din gură îi curgea un mic șivoi de sînge. O pipăi — ea ramase nemișcată; apropie urechea de pieptul ei — inima nu bătea. Mai așteptă cîteva clipe și apoi o pipăi din nou: trupul ei se răcea.

Îndată ce se încredință că a murit, orice ură împotriva ei pieri din sufletul lui; uită ocara ce-i făcuse pentru a-și aduce aminte numai de zilele fericite petrecute cu dînsa; o jale cumplită îl cuprinse.

Dar vederea sîngelui nemeșului care curgea spre trupul Mărioarei îi aduse aminte că făcuse moarte de om, că ucisese pe stăpînul satului și că numai o fugă grabnică îl putea scăpa de caznă și de moarte cumplită, pe roată. Dorul să-și păstreze viața, înnăscut în om, îl făcu să ieie de sîrg toate măsurile pentru a pune această viață la adăpost. Își schimbă răpede hainele pline de sînge, luă pistolul nemeșului pe care îl ascunse în sîn, merse la șopronul sub care se afla calul, puse răpede șaua pe dînsul; apoi ieșind pe poartă afară, încălecă, străbătu satul la umblet și, îndată ce se văzu dincolo de jitărie, goni spre pădure.

După trei zile ajunse în Moldova, la Prisacani. Aici vîndu calul și, părîndu-i-se că este încă tot prea aproape de locul groaznicei lui fapte, se tot scoborî spre Țara-de-Jos; întîmplarea îl aduse în Tămășăni. Aici banii împuținîndu-i-se, începu să lucreze cu ziua pe la răzăși, rămînînd peste iarnă în sat la un răzăș care se trăgea din Roșca. Acel răzăș avea o soră, văduvă fără copii, femeie voinică și plăcută, care, pe lîngă partea ei de moșie, avea vie bună, o prisacă de cincizeci de stupi, doi boi, trei vaci, vro cincizeci de oi și cîteva capre.

Vlad se arătă, precum și era, un om vrednic, cinstit, priceput la treabă și cu scaun la cap. El știu să cîștige pe lîngă prietenia lui Ion a Irinei — așa se numea răzășul la care se oploșise — și dragostea vadanei: nunta se făcu după ispas. Insă înainte de nuntă, Vlad se dusese la popa Gheorghe, îi mărturisise fapta grea ce o săvîrșise, cerîndu-i dezlegare de pacat.

Dusese casă bună cu Stana vreme de mai bine de patru ani. Ea era o femeie harnică și gospodină și-i hărăzise doi băieți de gemeni, voinici și frumoși, după care Vlad se prăpădea. Ungureanul trăia bine cu tot satul — căci, precum am spus, era om cuminte, credincios cătră cuvîntul dat, nehărță gos, îndatoritor cătră ceilalți săteni, supus și cuviincios cătră preut și nelipsit de la biserică în zilele de duminecă și de sărbătoare. În gîlcevile satului cu boieriul ținea cu oamenii, dar îl găseai totdeauna printre acei care îndemnau la pace și la rabdare.

Însă cu un an înainte de întîmplările care alcătuiesc șirul povestirii de față, în vremea culesului popușoilor, traiul lui cel bun cu Stana luă sfîrșit. Într-o zi se duse să strîngă fînul în lunca de la gura Pietrosului Mare, iar pe Stana o trimesese la vie să culeagă niște cireși tîrzii de care aveau vro zece copaci. O ploaie răpede îl făcuse să se-ntoarcă acasă de la jumatate de cale și să desjuge boii. După încetarea ploii se mai învîrtise prin ogradă, se dusese să vadă copiii pe care Stana îi lasase la o rudă din apropiere; apoi, neavînd ce face, se duse și el la vie s-ajute nevestei la cules cireșile.

Căutînd-o prin vie și negăsind-o, se îndreptă spre căsoaie unde, spre mierarea lui, găsi calul sulgeriului legat de un stîlp de la gîrliciul pivniței. Cuprins de o presimțire cumplită și grăbindu-se să împingă ușa care nu era încuietă, găsi pe Stana în brațele sulgeriului. Scoase cuțitul din brîu și, cu un strigăt de furie, se aruncă asupra lor. În mînia lui nu văzu o bortă în drumul lui, băgă piciorul într-însa și căzu jos. Întra-aceeași clipă se și ridică iar, dar sulgeriul era de astădată în picioare înaintea lui. Cînd Vlad ridică cuțitul ca să-l lovească, sulgeriul îi prinse brațul cu stînga și i-l suci atît de tare, încît ungureanul scăpă un strigăt de durere și cuțitul din mînă. Sulgeriul, fără a-i slăbi brațul cu stînga, ridică de pe jos cu dreapta o nuia groasă de corn, care fusese menită să slujască ca cerc de balercă, și începu să croiască cu dînsa pe Vlad pe unde îl nimerea. În zadar încerca Catana, cu mîna stîngă, să desprindă pe acea a sulgeriului de pe brațul lui înțăpenit de durere: mîna lui Strilea părea un clește de fier. Sulgeriul încetă să lovească numai după ce brațul îi obosi.

— Stano, zise el atunci femeii, urmînd să ție sucit brațul lui Vlad, ieși de aici și du-te la neamuri, căci altfel are să fie rău de tine.

Stana se grăbi să iasă din căsoaie și să o ieie la fugă spre sat. După ce ea se depărtă, sulgeriul lăsă brațul lui Vlad și, dîndu-i brînci cu dreapta, îl făcu să zboare pe ușă și apoi să cadă jos la pămînt, la trei stînjeni de căsoaie. Strilea ridică pălăria care-i rămăsese jos, ieși la rîndul lui și, ducîndu-se la cal, desprinse frîul de stîlpul la care era legat și încălecă. Vlad acuma se ridicase și el, dar rămîrea nemișcat, cu brațul amorțit, cu trupul stîlcit, cu inima sfîșietă de furie, de ură, de durere și de rușine, cu privirea rătăcită, cu dinții scrîșnind.

— Dacă vrei să te mai pui cu mine, îi zise sulgeriul, poftim! Să știi că sînt gata să încep din nou oricînd.

Dar ungureanul nu era în stare să înțăleagă aceste cuvinte și înfățoșarea lui era atît de cumplită, încît chiar Strilea se simți cuprins de remușcare: îi păru rău de cele ce se-ntîmplase și se grăbi să se depărteze.

Sulgeriul avuse parte de dezmierdările Stanei îndată după văduvia ei, dar în curînd o uitase cu desăvîrșire; zărind-o acuma din întîmplare într-un cireș și vederea ei stîrnindu-i din nou poftele, întrase în vie, o făcuse să se deie jos din copac și să între în căsoaie. Ea era departe să fie o femeie desfrînată, nu păcătuise cu altul decît cu boieriul, dar acesta o găsea acuma într-o clipă în care era slabă de înger și fără voință.

Mari fură pe urmă căința și durerea ei, căci întîmplarea ajunsese la cunoștința satului întreg. Toate neamurile își puseră silințile pentru a face pe Vlad să ierte pe Stana și s-o ieie înapoi. El era nebun de durere, văzîndu-și casa necinstită și fericirea nimicită pentru a doua oară din pricina poftelor necurate ale unui boier. Și de astă-dată, departe să-și fi răzbunat ocara, mai suferise să fie bătut în chip atît de crud. Nu voia să audă de împacare, părăsi casa care era a ei, hotărît să se despartă și apoi să se călugărească. Dar părintele Gheorghe înțelese în curînd că iubirea lui pentru copii era atît de mare, încît printr-însa se putea izbuti ca inima să i se moaie și cătră soția care-i greșise într-atîta. După lungi silinți, preutul ajunse să-i stoarcă iertarea și să-l înduplece să se-ntoarcă acasă. Dar fericirea de altădată era dusă pentru totdeauna. Vlad era acuma tăcut și aspru față de nevastă și nu arareori i se întîmpla să ridice mîna asupra ei, deși ea se silea din răsputeri să nu-i deie prilej de nemulțămire. Iar în inima lui ferbea împotriva sulgeriului o ură cumplită, neîmpăcată și neîndurată. În sfaturile satului n-avea acuma Stan Făcăoariu susțiitor mai înverșunat, mai gata să susție toate măsurile propuse de el, să cheltuiască și să se ostenească pentru a răpune pe boier decît Vlad Catana.