Păcatele slugerului/Capitolul XVII - Cine era Zamfira

 

Zamfira era fiica unui calemgiu grec al lui Constantin Mavrocordat și a unei moldovence frumoase, fata un boierănaș de curte. Calemgiul, foarte deștept și harnic, era bine văzut de domn, se bucura de încrederea lui și începea să facă stare bunișoară, cînd se descoperi că el nu era decît o iscoadă plătită de dușmanii din Țarigrad ai domnului. Prins asupra faptului, cînd trimetea Ghiculeștilor copiile unor scrisori ale lui Mavrocordat cătră capuchihaielele lui, fu pus la caznă. Mărturisi toate vicleșugurile, fu osîndit la moarte și spînzurat în aceeași zi.

Averea cîtă o strînsese fu răpede cheltuită de văduva lui, care, văzîndu-se fără mijloace, fu bucuroasă să găsească un negustor, nu prea tînăr, dar avut, care, fărmăcat de poziția ei, o ceru în căsătorie. Din această căsătorie se născură mai mulți copii. Zamfira, pe care maică-sa n-o iubise niciodată, se văzu nu numai pusă deoparte, dar rău hrănită, lasată să umble în zdrențe, și silită să îndeplinească pentru maștică-său și pentru frații ei feli de feli de slujbe, unele grele și altele înjositoare. Și cu toate silințile ce și le dădea, avea parte numai de ocări și de bătăi. Cînd atinse vrîsta de cincisprezece ani, nemaiputînd răbda o asămene viață, ascultă minciunile unui bulubașă de seimeni care-i făgăduia că o va lua de soție și fugi din casa mîni-sa cu dînsul. Fiind părăsită de oștean după trei luni, se dădu în dragoste cu un vatav de aprozi care, după puține săptămîni, o părăsi spre a se căsători cu o fată bogată. După ce trecu pe rînd, în curo de cîteva luni, prin brațele unui boierănaș de curte și prin acele ale unui diac de visterie, deveni, iar pe scurt timp, ibovnica unei calfe de blanar. Cînd și acesta o părăsi, se hotărî să între într-o casă boierească și, prin mijlocirea unei grecoaice bătrîne, izbuti să fie primită de Smaragda Strilea ca dadacă la copii. Am văzut că nu întîrziese să facă pe pofta noului ei stăpîn și că după moartea sulgeresei ajunsese să fie ibovnica de căpetenie a nestatornicului Strilea.

Sulgeriul plăcuse foarte mult Zamfirei la început. De astfeli de ibovnic frumos, curat, hazliu și de soi nu avusese ea încă parte pănă atunci; i-ar fi ramas credincioasă, dacă Strilea n-ar fi fost atît de cumplit de nestatornic. Zamfira, foarte fudulă de firea ei, își închipuia că nici o femeie nu se putea măsura cu dînsa în frumuseță și în duh. Cînd descoperi cea dintăi nestatornicie a lui Strilea, cu o țigancă care se spăla o dată pe săptămînă și se uita încrucișăt, se simți nu numai jignită adînc de fudulia ei, dar și cuprinsă de dezgust cătră sulgeriu. Dezmierdările lui, de care pănă atunci fusese atît de flămîndă, începură deodată să-i fie neplăcute. Răspundea la ele cu o răceală care, spre marea mierare a sulgeriului, sporea din zi în zi și alcătui pentru el un temei mai mult spre a-l face să caute despăgubire aiure.

Zamfira ar fi părăsit bucuros pe Strilea și s-ar fi întors la Ieși, dar frica de nevoie o ținea pe loc. Apoi sulgeriul, cu toate că se făcuse acuma mult mai strîns în cheltuielile lui, era foarte darnic cătră dînsa: galbanașii s-adunau în pungă, hainele și lucrurile bune în lada ei. Ea deci se hotărîse să răbde pănă la adunarea unei sume mai mari, care s-o puie în stare să-și aleagă un barbat și cu care să se căsătorească.

În lunea Paștilor a acelui an, ea se dusese după toacă pănă la via boierească ca să deie soției vierului, o nevastă meșteră la cusuturi, niște cămeși de borangiuc ca să i le împodobească cu izvoade de matasă și cu fluturi. Dar vierița fusese chemată pe neașteptate la o rudă bolnavă, și Zamfira găsise căsoaia închisă. În loc să se ducă de-a dreptul la curte, se hotărî să facă un încunjur prin vii spre a merge în sat, la altă femeie, cu care se cunoștea. Cînd ajunse la gardul care împrejmuia via boierească, se sui pe dînsul la un loc unde coama de cătină era mai mică și mai rară și sări în via de alăturea. Nu apucase să facă doi pași dincolo de gard, cînd doi dulăi mari se repeziră la ea lătrînd. Voi să fugă înapoi și să sară iar peste gard în via boierească, dar piciorul călcîndu-i în deșert, căzu la pămînt lîngă gard. Cînii ajunse lîngă ea, cînd s-auzi un glas puternic strigînd:

— Gios, Șoiman! Gios, Codoman!

Cîinii se opriră pe loc și Zamfira, care se ridicase pe un cor, zări, apropiindu-se cu pași răpezi, un chip de Făt-Frumos din povești, îmbracat țărănește, nalt cît un brad, cu plete și lungi musteți bălăi care, precum fără îndoială o gîcit cetitorul, nu era altul decît Andrei Nan.

— Nu te teme, strigă el, cînii n-au să-ți facă nimică.

Dar Zamfira uitase de cîni: ea nu mai avea ochi sau urechi decît pentru frumosul țaran; se uită la el fără a gîndi macar să se ridice de pe locul unde căzuse.

Andrei, cînd ajunse lîngă ea, se plecă și-i dădu mîna ajutînd-o să se scoale. O recunoscuse din întăia clipă, căci o zărise adesea dinaintea curții sau pe drum, cînd mergea la vie; dar știind că este țiitoarea boieriului, disprețul ce simțise pentru ea nu-l îngăduise să se uite mai cu bagare de samă la dînsa. Ramase acuma uimit și încremenit de frumusețea ei. Zamfira își veni cea dintăi în fire.

— Ce te uiți așa cu ochii holbați la mine? zise ea rîzînd și încercîndu-se să facă un pas pentru ca să se depărteze de gard. Dar piciorul drept, pe care îl stîlcise destul de rău, o sili să se sprijine cu mîna stîngă de răzăș, ceea ce o făcu să adauge:

— Mai bine m-ai sprijini ca să pot ieși la drum, că mă doare rău piciorul drept.

Fără a răspunde, Andrei trecu în dreapta ei și-i puse mîna stîngă subsuoară. Astfeli sprijinită, fata putu să umble cu destulă ușurință.

— Unde ieșim la drum? întrebă ea după cîțiva pași.

— Pe la poarta viei mele, nu departe de acea a viei boieriului, răspunse Andrei. Ajungem îndată la dînsa, dar oare putea-vei să umbli de acolo pănă la curte cu piciorul stîlcit?

— M-oi încerca, răspunse Zamfira; și de n-ar fi chip, găsi-vom poate pe cineva să-l trimitem la curte ca să deie de știre să vie o căruță pentru ca să mă ieie.

Dar cînd ajunseră la poarta viei, se-ntîlniră acolo cu Spiridon vierul care se-ntorcea cu căruța goală; și vierul propuse numaidecît „duducăi” s-o ducă în căruță la curte.

Zamfira nu putu decît să primească, deși i-ar fi fost cu mult mai plăcut să nu se despartă atît de curînd de frumosul ei tovarăș, a cărui față se întunecase vădit cînd Spiridon făcuse propunerea lui. Privirea ce o îndreptă asupra lui Andrei cînd carul se pusese în mișcare, după ce îi mulțămise pentru ajutorul dat, pironi pe răzăș multă vreme în locul pe care stătea.

Ce să mai zic? Cetitorul o înțăles fără îndoială că această întîlnire o fost punctul de plecare al dragostei dintre Andrei și Zamfira, că ei s-au întîlnit de atunci din ce în ce mai des și că în curînd îndrăgostiții ajunseră la culmea fericirii visate.

Zamfira se credea cu desăvîrșire stăpînă pe simțurile, pe inima și mintea lui Andrei. Era încredințată că el nu mai putea trăi de acuma înainte fără de ea, că nu dorea, că nu visa altă fericire decît aceea să-și ducă viața nedespărțit de dînsa. Credea că era cu totul înstrăinat de „țaranca” lui, cum numea ea pe Safta, și că chiar iubirea pentru copii nu putea să atîrne decît ușor, dacă era pusă în cumpănă cu iubirea pentru dînsa. Crudă îi fu prin urmare dezamăgirea și mare mînia cînd văzu că Andrei nu numai este neplecat s-o ieie de soție și hotărît să nu se despartă de Safta, dar că o privește pe ea, pe Zamfira, ca nevrednică să-i crească copiii.

Mînia și durerea i se muieră însă înainte ca să ajungă la curte, căci era încredințată că Andrei nu va putea trăi fără dezmierdările ei, că se va întoarce în curînd la dînsa, cerîndu-i iertare și gata să se plece la toate cerințele ei. Era încredințată că chiar în acea sară avea să audă cele patru șuierături prin care o chema afară pe poarta curții. Dar în zadar așteptă pănă tîrziu: nu auzi nimică nici în zilele, nici în săptămînile următoare. Durerea i se schimbă în curînd în mînie ș-apoi în ură neîmpacată și în dor aprins de răzbunare împotriva acelui ce o părăsise cu atîta hotărîre. Fudulia înnăscută într-însa, moștenire a sîngelui ei grecesc, mîndria de frumuseță, de farmecul ei erau adînc jignite. Aștepta cu nerăbdare un prilej care să-i înlesnească răzbunarea.

Deși se mîngîiese de mult de părăsirea lui Strilea, aducerea în casă a Catrinei. și trecerea dobîndită de această țigancă pe lîngă sulgeriu fu, pentru fudulia ei, o nouă rană. Încercă să se poarte față de ea ca o stăpînă față de roabă, dar se vede că Catrina se jălui sulgeriului, căci acesta spuse Zamfirei, cu cuvintele cele mai aspre, să nu mai îndrăznească să deie vro poroncă Catrinei, căci altfeli va avea a face cu dînsul. Apoi era vederat că, în casă, chiar față de ceilalți robi și roabe, vaza ei scăzuse: poroncile ei nu mai erau îndeplinite atît de răpede și în întregime, țiganii și țigancele nu se mai purtau atît de smerit față de ea, surprinsese chiar pe buzele unora cîte un zîmbet de milă sau de dispreț. Ea îi amenințase cu vergile, îi pîrîse sulgeriului, dar acesta nu-i mai dădea nici o ascultare, și, la jălbile ei, răspundea acuma dînd din umere.

Și Zamfira cuprinse în aceeași ură și în același dor de răzbunare pe răzăș cu soția lui și pe boier cu ibovnica lui.